Anca MIZUMSCHI

 

CÂNTEC PENTRU SURDOMUŢI

 

 

SFÂRŞITUL CĂLĂTORIEI

 

pentru Dorin Tudoran

 

Marea se termina brusc

fără ca pământul să înceapă vreodată. O sfâşietoare

alunecare a zidului pe zid,

a osului pe os,

a zilei peste alte zile aşezată

şi corpurile noastre

legate între ele cu sârmă aşteptau

pentru că marea se terminase

şi pământul nu avea să înceapă vreodată

 

 

SĂRBĂTORI DE FAMILIE

 

La fiecare sărbătoare bunicii făceau întâi o groapă în pământ

unde încăpeam toţi ca într-un uter mai mare, un fel de autobuz de familie.

Apoi ne strigau pe nume de două ori pe an: de Crăciun şi în ziua de Paşte.

Ne adunam la mesele de lemn scoase în curte şi ciocneam

anul naşterii de anul morţii; când astea două se întâlneau,

era bine, îţi dădeau un sentiment de siguranţă.  Mergeam la toate petrecerile,

nimeni nu era cu adevărat singur, până când anul morţii a dispărut,

a devenit anonim şi nimeni nu a mai ciocnit cu nimeni,

nimeni nu s-a mai întâlnit cu adevărat şi tot ce ştiam despre noi era

că ne-am născut, fiindcă mama sau tata aveau o listă

cu numele noastre scrijelite

în lemn pe o masă

 

 

VIEŢILE ALTORA

 

Mergeam pe sub pământ prin tuneluri care

în funcţie de culoarea zilei se schimbau,

noaptea deveneau fosforescente şi pline de alge

care ne ameţeau astfel încât

dacă cineva ar fi pus un reflector pe un trepied

şi ar fi fotografiat lumina

am fi amestecat ziua cu noaptea şi noaptea cu noaptea

am fi alunecat şi am fi căzut şi am fi trăit alte vieţi luându-ne unii după alţii, în reluare, aşa cum amestecă vânzătorul de la magazinul din colţ casetele video cu filme închiriate pe bani. Din greşeală

 

 

MIC TRATAT DE NAVIGAŢIE

 

Atinge-mă aici, ţi-am spus şi ţi-am arătat un punct fix pe coapsă

deasupra genunchiului, iar tu ţi-ai lipit buzele de acel punct fix. E suficient m-ai întrebat? Şi de câte ori spui asta, constelaţiile se opresc din mişcare

şi Calea Lactee se scurge pe degetele noastre ca un bol cu smântână deja lins. E suficient, am râs şi tu ai alunecat dezechilibrându-te

pe tavanul de sticlă de la observatorul astronomic

acolo unde mă ţii tu pe mine în braţe ca pe o hartă

atunci când mă atingi

 

 

CORDOANE OMBILICALE ÎNŢEPENITE ÎN GHEAŢĂ

 

Lumina atârna ciudată şi plină de teamă, scările de bloc se mutaseră

aproape de cer şi nimeni nu cobora sau urca încă o treaptă. Stăteam nemişcaţi în pereţi , un fel de icoane

prinşi la spate de cordoanele noastre ombilicale

ca nişte frânghii ude înţepenite în gheaţă

şi desenam cu clavicule un cerc

unde morţii se întorceau de pe o parte pe alta

o data la şapte ani

ca nişte şamani amorţiţi

prevestind viitorul

A. R. Deleanu

Îmblânzitorul apelor

(fragment de roman)

                                                      

[…]

Auzul păşea în lume de mână cu văzul. Tot ce nu era încă se năştea dureros de sub pleoapele lui. Lumina îi inunda ochii şi-l silea să-şi recunoască trupul. Se descoperea întins pe jos, lângă uşă, în faţa lui scările, unsprezece trepte – le număra ca în copilărie. Începea să recunoască holul. Nasul i-a fost invadat de mirosul casei în care a crescut. Din camera de zi auzea şoapte. S-a ridicat şi şi-a recunoscut fratele căzut din scaunul cu rotile şi plin de sânge. A fugit către el, dar paşii i s-au împotmolit în covor şi picioarele i s-au încolăcit unul în jurul celuilalt. Balansul podelelor încă nu se aşezase în ceafa lui şi s-a culcat pe covor câteva clipe, până a simţit că şi-a recăpătat echilibrul. În timp ce-şi ridica fratele şi-l aşeza în scaunul cu rotile, a desluşit şoaptele:

Tatăl nostru care eşti în ceruri...

I-a smuls cioburile din tricou şi l-a împins către baie. A lovit întrerupătorul de câteva ori, dar becul rămânea stins.

... vie împărăţia Ta...

I-a tras tricoul peste cap şi s-a uitat la rănile lui. Nu ştia ce să facă. A învârtit de robinet, ţeava a zvâcnit de câteva ori şi a scuipat o zeamă jegoasă, apoi s-a oprit cu un ţiuit de ţevi ca un cîntec de lebădă. Şi-a înfipt buricele degetelor în rănile deschise şi a smuls, ciob cu ciob, sticla din burtă. Fratele tremura sub carnea înroşită şi privea în gol.

... pâinea noastră cea de toate zilele...

Nu suporta să se uite la răni şi-şi ţinea ochii pe chipul fratelui, în timp ce degetele îşi croiau drum prin tranşeele de pe piept. Trupul fratelui era acolo, plin de sange, dar chipul lui era departe, străin de acea casă, pierdut între zgomotele mute ale pereţilor. Nicio umbră de durere pe faţa lui, în timp ce-i scotea cioburile din carne, doar depărtarea chipului de trup. Şoptea:

... şi ne izbăveşte de cel rău...

Îi vedea chipul tot mai departe de trup şi a început să-l strige. Nu părea să-l audă.

... şi a Sfântului Duh. Amin. Tatăl nostru care eşti în ceruri...

O palmă i-a retezat cascada de cuvinte. Pentru o clipă nu se mai auzea decât scârţâitul casei. A ridicat ochii de pe chipul fratelui şi s-a uitat prin geamul de la baie. Cascada şi-a repornit căderea:

...precum în cer, aşa şi pe pământ...

Afară, bulgări negri de nori se întindeau ca o pătura la orizont. Ploaia încetase şi casa părea să fie prinsă între două oglinzi. Cerul coborâse pe pământ.

...căci a Ta este Împărăţia...

Şi-a lăsat fratele în faţa oglinzii, sprijinit de chiuvetă şi a fugit în camera de zi. În faţa ferestrei larg deschise îngenunchia fratele cel mare. Dintr-un colţ al camerei, două perechi de ochi identici îi priveau pe amândoi în linişte. În faţa lor, două ceruri se întindeau ca pături de nori şi ape. Un cer sus şi unul sub ei, ca intr-o sală a oglinzilor într-un circ pustiu. Erau doar ei pe o întindere de ape, care se lungea până la linia orizontului, apoi urca pe cer, traversa bolta pe deasupra lor şi cobora prin spate, strecurîndu-se pe sub picioarele lor. Nu era nici urmă de val pe acel înveliş de apă şi doar, din când în când, câte un buştean sau vreo bucată de acoperiş urca la suprafaţă, se învârtea o dată, ca şi cum ar fi luat o gură de aer, şi se prăbuşea la loc în adâncul marii.

Tăceau. Şi-a amintit de ea şi de copacul care a căzut peste ea şi a luat-o la fugă pe scări în sus. A dat buzna în cameră. O striga. Odaia era goală şi aerul umed. Nici în pod nu era de găsit, doar câţiva porumbei clipeau cu capul înfipt în guşă. A coborât în grabă şi a început să o strige şi să o caute prin toate încăperile. Deschidea dulapuri şi o striga, ridica paturi şi o striga, plângea şi striga. În camera de zi, şi-a prins fratele de umeri şi l-a întrebat:

Unde e?

Fratele privea în gol către întinderea de ape şi părea să nu-l audă. S-a întors către gemene:

Spuneţi-mi, unde e? Unde e?

Gemenele îl priveau identic.

A spus că merge la piaţă de dimineaţă, aşa mi-a spus. Nu v-a spus ceva? a continuat sa intrebe in jur. Vroia flori şi a spus că... sau a fost ieri? Nu, astăzi, ce zi e astăzi? Nu e...?

Şi-a amintit de fratele din baie, încă aplecat peste chiuvetă.

Unde e? l-a întrebat. Ştii cumva unde e? Ai văzut-o?

Nu îl auzea.

S-a îndreptat în fugă către scări şi, când a trecut pe lângă camera de zi, a auzit glasul fratelui cel mare:

E gata... Nu mai vine.

S-a oprit în faţa uşii de la intrare, cu mâna pe balustradă. Îşi auzise fratele, dar nu înţelegea ce spusese. Se uita la lemnul uşii şi-şi aminti de cineva întins pe trepte, cu capul lipit de piatră. Îl vedea privind în gol, tremurând în pragul uşii.

Din baie se auzeau cuvintele:

... Tatăl nostru care eşti...

Fratele cel mare s-a ridicat din genunchi ca dintr-un vis lung şi a fugit în baie. Şi-a prins fratele de ceafă şi l-a trântit de podea. S-a urcat pe trupul lui butucănos şi şi-a înfipt degetele în părul lui plin de cioburi.

Cu cine vorbeşti, măi?

... facă-se voia Ta...

Da? Da? Voia lui?

Degetele şerpuiau pe scalp şi se tăiau în cioburi.

Zi, măi, cu cine vorbeşti? Singur, iar vorbeşti singur! Toată viaţa ta ai vorbit singur!

... pâinea noastră...

Ce pâine? Vorbeşte cu mine! Vorbeşte cu mine!

L-a întors pe spate şi i-a prins capul între palme.

Vorbeşte cu mine!

... vie împărăţia Ta...

Sunt aici, vorbeşte, măi, cu mine, în morţii mă-tii!

...facă-se voia Ta...

Uită-te la mine!

... şi iartă nouă greşelile noastre...

Vorbeşte cu mine! Vorbeşte, măi, cu mine!

... acum şi-n pururea...

S-a lipit de el şi l-a muşcat de nas. Sângele i-a ţâşnit printre dinţi si rugăciunea a încetat.

Aşa, aşa... gata... aşa, stai cu mine.

Şi-a lipit obrazul de pieptul zgâriat al fratelui şi i-a şoptit:

Vorbeşte cu mine. Vorbeşte cu mine.

 

*

 

Se facuse lumină. Mii de sori minusculi străluceau pe ridurile apei. Nu ştia cât timp a trecut de când a urcat în cameră şi s-a întins pe covor. Acum că incepuse o noua zi, se aştepta să o vadă ieşind din ape şi călcând în picioare micii sori de pe valuri. A scos capul pe geam şi s-a uitat în jur: peste tot doar apă. A gasit un caiet cu copertă groasă şi s-a lungit la loc pe covor. Din spatele lui urca murmurul apei si mirosul de alge. A aşezat vârful stiloului pe hârtie şi a început să scrie:

 

Se întâmplă ceva, ceva cumplit. Nu ştiu să iţi spun încă ce se întâmplă, nu ştiu nici eu, dar o să te rog  să treci pe la farmacie – am o durere de cap teribilă. Ştiu că nu-ţi place când mă doare capul, dar nu ţi-aş fi spus dacă nu aş avea nevoie de pastilele alea. Ca să fiu sincer, mi-e şi greaţă. Nu e nimic grav, poate am rău de mare. Nu, încă nu ştii despre ce e vorba, lasă că îţi spun totul când vii. Deci, când termini, să nu uiţi de pastile, te rog. Oricum ţi-ai fi dat seama, aşa că mai bine îţi zic drept: mi-e rău. Tu mă cunoşti, mă citeşti ca pe o carte deschisă. Draga de tine... Să ştii ca trebuie să-ţi spun ceva, mai bine acum, că nu ştiu dacă o să-ţi suport privirile când vii. De dimineaţă nu am fost prea sincer cu tine, de fapt, te-am minţit. Ştii ce? De fapt, mai bine tac, nu pot să-ţi spun aşa. Mai bine aştept să vii. Te-am minţit de dimineaţă în legătură cu manuscrisul. A fost azi dimineaţă? Sau...?Oricum, te-am minţit şi-mi pare rău, aşa că nu voi înrăutăţi situaţia spunându-ţi aşa, în scris, adică vorbit, adică gândit...Nu, nu se poate. Te rog să nu uiţi de pastile, mi-e tare rău. Să-ţi iei şi ţie ceva, am văzut că nu te simţi prea bine. Azi ţi-a fost rău de câteva ori. Oare de ce? Dar să vii repede, te rog. S-aduci şi nişte apă, iubire, robinetele nu mai merg. Şi trebuie să-ţi mai spun ceva: să nu pui la suflet ce se întâmplă în casă. Au cam luat-o toţi razna, dar îşi revin ei. Se întâmplă ceva. Cred că a fost un cutremur, ceva, viituri, aşa s-a simţit. Auzi, dacă vezi apă multă, să pleci din calea ei, bine? Intră la cineva în casă, roagă pe cineva să te lase şi stai acolo până trece. Am auzit in somn de o femeie care a fost luată de ape, dar nu cred că pe la noi. Altundeva, cu siguranţă. Cică au luat-o apele şi au dus-o undeva, precis într-un loc unde sunt duşi oamenii luaţi de ape. Să ştii că apele nu iau numai oameni şi îi duc undeva, dar despre asta îţi povestesc când vii. Promit. Îmi amintesc când am învăţat la şcoală despre potop şi în manualul de religie scria că nu se va mai repeta. Deci stai liniştită. Dar dacă cumva vezi ape, adăposteşte-te, te rog, şi vii acasă când scad viiturile. Eu te aştept. Şi nu te îngrijora pentru capul meu, o să-mi treacă. Poate chiar o să mă întind să dorm o vreme, mi-e foarte somn. Ah, şi încă ceva: cred că e cineva pe treptele casei, nu ştiu cine e, dar dacă o să mai fie acolo când vii, să-l laşi să intre, să nu-l laşi pe-afară, i-o fi frig. Să vii repede, te rog, mi-e dor de tine. Să mă trezeşti când vii. Să vii.

            [...]

 

www.deleanu.wordpress.com

Veronica D. Niculescu

 

Sîmburi

 

Seri de vară, inubliabile seri de vară sub salcie.

Sub salcie se petreceau lucrurile.

În serile lungi, cînd se mai risipea căldura, cînd se mai închega întunericul, atunci se adunau şoaptele, din guri ele curgeau misterioase, spunînd ocolind, arătînd ascunzînd. Atunci şi acolo, la adăpostul întunericului, fals adăpost, căci în beznă şoapta se aude mai limpede, atunci şi acolo se spuneau nespusele, se auzeau neauzitele, se desfăşurau încîlcitele. Larg deschise, deasupra salciei, ferestrele luminate ale bucătăriilor, urechile părinţilor, sfîrîitul trist al tigăilor, iar sub salcie copiii, mici, măricei, în pantaloni scurţi, în rochiţe, şi adolescenţii care pe toate le ştiu, pe unele le spun, cocoţaţi regeşte pe spătarul băncii, cu bascheţii aşezaţi acolo unde au stat ziua fundurile bătrînilor, iar din gurile tinerilor scăpînd acele cuvinte de neînţeles pentru cei mici, cei mici cu ochi mari, cei mici cu urechioare translucide, care atît de clar aud, care atît de rotund văd, care adună acolo neînţelesul, dincolo de urechioarele lor translucide, depozitînd tainele pentru mai tîrziu. Printre ei, Alexandra, 9 ani, frunte înaltă.

– Nici doamna Popescu n-are copii, dar ea n-aruncă cu apă pe noi, ca doamna Banu.

– A avut unul, dar l-a dat afară.

Priviri, foşnete, linişte.

Şi Alexandra învaţă, înspăimîntată de ce aude şi mai ales de liniştea de după, că sub nici o formă nu trebuie să fii dat afară, poate că din clasă, poate că din casă, fiindcă atunci s-ar putea să dispari pentru totdeauna, aşa cum a dispărut misteriosul copil al doamnei Popescu, cel despre care uite-n ce şoaptă se vorbeşte şi uite cum se tace, copilul pe care nimeni nu l-a văzut niciodată, poate că acum rătăceşte în zdrenţe şi flămînd pe undeva, pe străzi, un fel de Cuore. Şi Alexandra vede, dacă se uită dincolo de gura strînsă a surorii mai mari, dincolo de bărbia ei lăsată în piept, printre crengile salciei, coperta lui „Cuore – Inimă de copil” şi tare se întristează. Dar imaginea copertei se dizolvă iute, fiindcă acum copiii mari rîd de Scheletovici, domnul Scheletovici de la scara B, Mădălin s-a ridicat în picioare şi îi imită mersul bălăbănit, Laurenţiu s-a ridicat şi el şi îl imită pe Mădălin, imaginea copertei e dusă, dar rămîne taina, o taină de învîrtit cînd mergi cu bicicleta pe asfaltul fierbinte, a doua zi, cînd dintre toate cuvintele de sub salcie rămîn doar acestea: l-a dat afară, l-a dat afară.

Altădată, la apropierea apusului, o cucuvea ţipînd, tot ţipînd, şi o mînă întinsă încolo, înspre locul unde stă ea şi jeleşte, uite-o pe acoperişul şcolii de lîngă bloc, toate feţele înălţîndu-se într-acolo şi pasărea poticnindu-se pentru o clipă, de parcă ar şti că a fost dibuită, şi-apoi iarăşi jelindu-se prelung. O piatră zboară, huş de-aci, pocitania naibii, burta albă a păsării mult deasupra capetelor, tăind în două cerul şi legenda, legendă care nu poate fi adevărată, măi fraierilor, o pasăre e o pasăre şi atît. Brrr...

Şi apoi, seara şi mai tîrziu, sub salcie, copiii cu răsuflarea tăiată ascultînd răsuflarea greoaie care răzbate printre ferestrele întredeschise de la parter. Acolo, în apartamentul numărul unu, moare mama lui Laurenţiu, ultimele suflări se aud limpede, greoaie, limpede, greoaie, toată lumea tace şi ascultă, cineva spune cuvîntul horcăit şi-apoi se face linişte de tot, cineva iese din casă şi spune că gata, mama lui Laurenţiu a murit. Dar mama lui Laurenţiu e şi mama Getuţei. Getuţa e o fetiţă grăsuţă, cu ochi verzi incredibil de mari, ea nu prea stă sub salcie, şi prin urmare lacrimile ei vor fi nemaipomenite, nemaipomenit de mari, nemaipomenit de ascunse.

 

Altădată, altă mamă dispare peste noapte. Mama lui Mădălin de la etajul trei dispare, Mădălin rămîne fără mamă peste noapte. Pînă ieri, Mădălin era fiul unei doctoriţe, azi Mădălin nici nu mai poate vorbi despre mama lui, fiindcă mama lui a dispărut deodată şi-n taină, nimeni n-a văzut cum, nimeni n-a văzut cînd, dar se ştie, toată lumea ştie, şi se şopteşte sub salcie că e în puşcărie fiindcă a dat afară un copil, nişte copii, alţi copii, iar despre asta nu se prea poate vorbi. Dar se şopteşte, se tot şopteşte. Din şoapte, mult după ce ele se sting, rămîne în urmă, ca o vibraţie joasă undeva în burţile goale ale copiilor, cuvîntul puşcărie. Apoi vor fi ani mulţi de tăcere, după care deodată, într-o zi pe la prînz, o maşină va opri la scara C şi din ea va coborî o femeie cenuşie, o umbră.

 

Iar altădată, pe şoseaua care urcă înspre pădure, Alexandra rămîne cu îngheţata de zmeură în mîna dreaptă şi cu plasa goală în stînga, cu capul rotit ca o pasăre uitîndu-se la convoiul care se apropie. Alexandra a mai văzut înmormîntări. Fiindcă uneori oamenii ies la ferestrele blocului şi se uită, unii ies din case aşa cum sînt, femeile în capot, bărbaţii în papuci din păr de cămilă, şi caută să afle cine e mortul, şi de ce a murit, unii chiar se apropie şi se uită la fotografia mare prinsă pe covorul cu modele colorate în partea din faţă a remorcii, lîngă care plînge o soţie, sau o mamă, sau un copil, şi atunci poate că recunosc un vechi cunoscut, pe cineva cu care or fi fost colegi, sau s-or fi intersectat pe la coadă la carne, sau la ulei, sau la lapte, uite, e domnul X, şi lumea şuşoteşte, fiecare are ceva de zis, de întrebat, de amintit, uneori se vede şi vîrful unui nas ca de ceară, uneori e şi o fanfară, iar fanfara ia ochii copiilor, trombonul străluceşte minunat, dar sunetul lui îţi coboară în stomac ca un tunet şi ştii că nu e voie să rîzi, orice-ar fi nu e voie să rîzi, fiindcă eşti apostrofat pe loc şi poate că iei şi una după ceafă. Dar înmormîntarea asta de astăzi e diferită, iar Alexandra, stînd pe trotuar, lîngă vitrina atelierului de reparat televizoare şi aparate de radio ştie asta fără să ştie nimic, şi a rămas ţintuită locului, aşa cum au rămas şi ceilalţi, aşteptînd convoiul să se apropie şi să treacă. Fiindcă prin faţa mortului nu ai voie să treci, şi nici să i-o iei înainte. Iar cînd se apropie, convoiul pluteşte lin, ca o corabie mută, cu pînzele negre fîlfîind coborîte, străbate marea de spectatori care deja şuşotesc, şuşotesc, şoaptele lor se propagă în valuri, înainte şi-napoi, o legănare de vorbe, adînci înnegurate şi superficiale spumoase, aşa cum sînt valurile, valuri spărgîndu-se de chipurile scobite ale rudelor şi întorcîndu-se-n mare, iarăşi sparte şi iarăşi întoarse în mare. Iar Alexandra aude şi sînt cuvinte pe care le aude pentru prima oară, deşi parcă le-ar şti, deşi parcă le-ar mai fi auzit cîndva. Păcat că n-a venit şi Cornelia, sora e mai mare cu patru ani şi ceva, ea pe toate le ştie. Un dulce pîrîiaş roşu i se prelinge pe degete, iar ea nu duce mîna la gură, a învăţat nemişcarea acestor momente, ci îşi coboară doar gura încet, pe furiş, şi se curăţă cu limba, ca o pisică, o pisică la lecţia celor nouă vieţi, vieţi dispărînd una cîte una, pînă la ultima, aşa. Fiindcă în coşciug e o mireasă, o mireasă nespus de frumoasă, fiindcă e înclinat coşciugul care se tot duce încetişor pe drumul care urcă spre pădure, iar Alexandra a zărit-o, poate nu la fel de bine ca oamenii mari care vorbesc despre frumuseţe, dar mult mai bine decît a mai putut ea zări vreodată un mort. Mireasa stă cu mîinile încrucişate pe piept, iar pieptul e mic şi coborît, umerii sînt topiţi sub voalurile albe, doar fruntea e înaltă, şi albă, şi vîrfurile pantofilor arată înspre cer, tot albe şi ele. Şi sînt flori de jur împrejurul ei, în remorcă, şi e un covor ca întotdeauna pe peretele din faţă, iar acolo, dintre stinghiile negre, zîmbeşte o fată brunetă cu cordeluţă, cu sarafan şi emblemă, cu o hartă în spate. Iar în mulţime, pe cînd trece şi tot trece convoiul, se înţelege din ce în ce mai limpede şuşotitul, fata asta rămăsese gravidă, nu mai era nimic de făcut, ea n-a găsit nimic altceva de făcut, a făcut ceea ce fac atîtea altele, atunci cînd nu mai e nimic de făcut. Iar în urma convoiului, pe drum, printre firele şi petalele de crini şi de margarete şi de ochiul boului luate de vînt din remorca înclinată şi strivite de tălpi, rămîn mici monede, de cincisprezece bani, de douăzeci şi cinci de bani, de un leu şi de trei lei, zeci de sori de metal luminînd panglica îndoliată a asfaltului. Şi băieţei ageri se ivesc de nicăieri şi ciugulesc ca nişte păsăruici bănuţii aceştia, mai întîi pe cei mai mari, apoi şi pe ceilalţi, şi-i zornăie în palmele mici, şi chiuie mut, arătîndu-şi-i unul altuia, cine are mai mulţi. Şi un domn venerabil, aflat lîngă telefonul public, îl opreşte pe unul dintre ei şi îl trage deoparte şi îl roagă dacă poate să-i schimbe un leu în patru de douăzeci şi cinci. Şi convoiul e dus de-acum, ultimele batice negre dispar dincolo de coama înaltă a drumului, gata, au dispărut. Şi lumea se risipeşte, încă şuşotind, şi Alexandra pleacă şi ea, îngheţata s-a topit de tot, ea mai linge o dată şi o aruncă la primul coş, şi o porneşte înspre casă, cu mîna dreaptă umedă şi lipicioasă ţinută la depărtare de corp, ca să nu-şi murdărească rochiţa. Şi merge, şi fuge, şi ajunge la bloc, şi trece de salcie, şi nici bună ziua nu zice, şi urcă scările, şi sună cu stînga, şi mama răspunde mereu aşa de tîrziu, fetiţa aude limpede apa din bucătărie, şi apoi trilul vesel, şi sună iarăşi şi iarăşi, şi în sfîrşit uşa se deschide, şi Alexandra intră – „Ce-ai păţit?” – şi fetiţa arată mîna însîngerată, aruncă plasa pe jos – „N-ai luat bulion?” – şi fuge spre baie, izbucnind într-un plîns uscat – „Unde e, măi, bulionul?” – doar bărbie tremurîndă şi ochi împăienjeniţi, dar nici o lacrimă, şi nici un cuvînt, fiindcă cuvîntul gravidă nu e voie să-l spui, nu, nu e voie, şi e şi foarte, foarte mare ruşine.

 

(din volumul „Roşu, roşu, catifea”,

în pregătire la Casa de Pariuri Literare)

Corin BRAGA

 

Luiza călătoreşte prin oglindă

 

Luiza Textoris este al treilea roman din ciclul Noctambulii,

din care au apărut până acum Claustrofobul (Editura Dacia 1992, 2011) şi Hidra (Editura Imago - 1996, Editura Dacia XXI - 2011).

 

În seara aceea, Luiza ştia exact ceea ce dorea să facă. Nu avea în minte o teorie sau vreun plan, ci nişte gesturi precise, despre care nu avea habar încotro vor duce, dar care i se impuneau instinctiv. Deşi se rătăcise, călătoria din noaptea şi dimineaţa precedentă se pare că o învăţase ceva pe dedesubtul conştiinţei ei, ceva de neexprimat în cuvinte sau gânduri, pe care trebuia să-l descopere ea însăşi, prin fapte. Simţea, în mod obscur, că însuşi drumul, paşii puşi unii după alţii, îi trasaseră în creier o serie de mişcări simple, o direcţie a ceea ce avea de întreprins.

 Aşteptă cu nerăbdare ca, după ultima vizită prin saloane, sora şefă să o închidă în rezervă. Nu se miră când auzi zgomotul cheilor în broască, doctorul Vladinski o prevenise că o va încuia în cameră pentru a evita alte episoade nocturne. Mai stătu câteva minute, până când, cu un pocnet discret, luminile se stinseră şi în locul lor se aprinse veioza verde de control de deasupra uşii.

Atunci sări din pat şi se duse la chiuvetă. Înălţându-se pe vârful picioarelor, slăbi de pe cui şnurul care ţinea oglinda mică de baie şi o dădu cu grijă jos de pe perete. Era o oglindă ordinară, fără rame, doar cu două găuri prin care trecea sfoara de susţinere, cu marginile pe alocuri dezlipite, lăsând să se întindă spre interiorul lucios pete maronii fragmentate. Dar defectele nu aveau importanţă, era o oglindă numai bună pentru ceea ce urma să facă. O aşeză la căpătâiul patului, sprijinită de pernă, iar ea se instală la celălalt capăt al patului, faţă în faţă cu oglinda. Reglă puţin poziţia pernei, până când oglinda căpătă unghiul bun încât să se vadă în ea.

În încăpere era întuneric, totuşi lumina de la lampa de control bătea pieziş asupra Luizei, iar din direcţia opusă, trecând prin fereastra fără draperii, razele lunii cădeau asupra oglinzii. Luiza se vedea pe sine însăşi, tivită cu un contur verzui, reflectată în suprafaţa lăptoasă. Îşi reluă vechiul ei exerciţiu, pe care îl făcea acasă, în oglinda de la sala de baie sau în vitrina din sufragerie, de a se privi nemişcată ochi în ochi, până când totul împrejur, atât mobilele cât şi faţa şi părul, se topeau într-o pastă nediferenţiată.

Acum, pironită în propria privire ca două tuburi pornind din pupilele ei până în oglindă şi înapoi, se jucă cu viziunea periferică, încercând să izoleze aura verzuie ce îi contura capul. Se străduia să nu o privească direct, ci doar lateral, dar cât mai clar cu putinţă. Efortul cel mai mare era de a menţine nemişcate pupilele şi de a muta atenţia din vârful lor de bisturiu, cu care decupa de obicei realitatea din jur, la marginea lor, în zona de luminozitate pufoasă în care era învăluit tot ceea ce nu focaliza direct. Fără să capete un contur mai bine desenat, aura deveni în schimb mai clară, cu pigmenţi verzi distincţi, reflectaţi de fiecare celulă a oglinzii.

De la o vreme, simţi că oboseşte şi că puterea de concentrare îi scade. ”Haide, Luiza, dacă nu acum, atunci când îţi vor folosi toate prostiile pe care le-ai experimentat degeaba de când te ştii?”, se apostrofă singură. Iar apoi, convinsă că nu se va întâmpla nimic, se lăsă cu un oftat pe spate, sprijinindu-se de tăblia de la picioarele patului. Fata din oglindă basculă şi ea pe spate şi ieşi din raza ei de vedere. Dar, ciudat, aureola de lumină verzuie rămăsese în acelaşi loc pe suprafaţa lucioasă. Luiza tresări, şocată. Adevărul era că îşi dorise să se întâmple ceva neobişnuit, dar nu ştia ce anume, nici cum să procedeze, nici la ce să se aştepte mai departe. Inima începu să-i bată cu putere.

Se ridică din nou în şezut şi imaginea ei reveni în oglindă până se încastră înapoi în conturul verzui. Luiza se privi intens, ca şi cum ar fi dorit să se fixeze ferm în luciul de argint, apoi începu să se aplece lent în partea stângă.

Da! Imaginea ei rămânea pe loc, deşi ea se trăgea deoparte, tot mai mult, până ieşi de tot din unghiul oglinzii. O emoţie dementă, ca un gheizer de bule acidulate, unele roşii de bucurie, altele livide de spaimă, altele mirifice, violete, de basm din copilărie, îi ţâşni în piept. Iată, se întâmpla! Avea aceeaşi senzaţie de dor şi angoasă ca în visele de mai demult când credea că îşi poate continua zborul din somn în lumea reală. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi început să leviteze printre colegii ei de şcoală? Ce ar fi spus tatăl ei, văzând-o plutind prin salon? Dar întotdeauna o strângere de inimă o anunţa că, dincolo de euforia împlinirii dorinţei, mocnea o ameninţare fără nume: aceea că suprafaţa realităţii s-ar fi spart ca un geam transparent, eliberând obiectele într-o mişcare haotică.

Cu un efort de voinţă, Luiza îşi spuse că nu are timp de amintiri proustiene sau de meditaţii metafizice şi blocă havuzul de anxietate feerică la nivelul pieptul, ca să-şi păstreze mintea limpede. Având grijă să nu mai pătrundă în pătratul reflectorizant, îşi privi o clipă imaginea nemişcată, cu o anume tandreţe, ca şi cum ar fi dorit să-i aranjeze părul şi cămaşa de noapte înainte de a se despărţi de ea. Palidă, cu pielea albă în zonele luminate de lună şi verzui-întunecată în cele de umbră, Luiza din oglindă se uita fix înainte cu ochii ei bulbucaţi, de parcă ar fi privit în gol, sau în ea însăşi.

Luiza potrivi oglinda cât mai bine pe pernă, ca să nu cadă. ”Nu, ăsta nu e un semn că înnebunesc, dimpotrivă!”, îşi spuse aruncând o ultimă ocheadă imaginii sale oglindite, blocate ca într-un tablou, apoi coborî din pat, îşi culese papucii de sport de sub scaun şi halatul de pe cuier şi se îndreptă spre uşă. ”Dar e încuiată”, îşi spuse cu o tresărire de scepticism, dar apoi sentimentul acela, blocat în plexul solar, că pielea fină a realităţii fusese spartă şi totul e posibil, o împinse înainte. Într-adevăr, uşa era deschisă, nu avu nici o problemă să iasă pe coridor şi să coboare scările celor două etaje ale clinicii.

În holul de la intrare decise rapid să nu o mai ia prin curtea din spate, pe unde se rătăcise noaptea trecută, ci să iasă pe uşa principală. În ghereta portarului se întrezărea o siluetă întunecată, căzută pe spatele scaunului, mai mult ca sigur omul dormea. Trecând pe lângă el, Luiza aruncă o privire ceasului de perete rotund de deasupra gheretei. ”Da, desigur, e logic”, îşi spuse ea, observând, fără prea mare surpriză, că toate trei arătătoarele, inclusiv cel zglobiu şi suplu al secundarului, stăteau pe loc, de parcă ar fi fost înecate în răşină transparentă.

Drumul până acasă nu îi puse nici un fel de probleme, de data aceasta nu mai pierdu firul Ariadnei. Ieşi din clinică, trecu pe lângă parc, ascultând în întunericul de dincolo de razele de lună zgomotul frunzişului bătut de vânt şi plescăitul unei bărci, sau al unor gâşte, pe lac, ajunse acasă şi intră în apartamentul alor săi uşor, fiindcă tatăl ei, ca în fiecare noapte de altfel, din neglijenţă, lăsase uşa descuiată.

Îşi lăsă pantofii de sport în hol şi pătrunse în sufragerie. Luminile erau toate stinse, dar razele lunii puneau suprafeţe albe pe toate mobilele, pereţii şi podeaua camerei. Aici o aştepta o surpriză: La masă şedea mama ei, întoarsă spre ea, îmbrăcată în rochia albă cu dantele din noaptea trecută. Luiza scoase un fel de horcăit.

- În sfârşit, ai ajuns! o întâmpină Reghine Textoris.

- Nu ştiam că mă aştepţi, murmură Luiza, înaintând în vârful degetelor, înconjurând prudent masa de salon şi luând loc în partea opusă, faţă în faţă cu mama ei. Am venit imediat ce s-a dat stingerea, se scuză ea.

- Te aştept de ieri noapte, preciză Reghine.

- Ah, deci nu mi s-a părut, chiar voiai să vin după tine.

- Credeam că ai înţeles asta.

- Am pornit încoace, dar m-am rătăcit. Am pierdut simţul locurilor, am ajuns în altă parte a oraşului, de fapt habar nu am unde am ajuns, poate în alt oraş.

Brusc, dându-şi seama în ce direcţie o luase discuţia lor, Luiza se scutură înciudată.

- Dar bine, mamă, iarăşi ai început să mă cerţi ca atunci când eram copil?! Nu mai suport lucrul acesta. Credeam că ieri am avut în sfârşit un alt fel de dialog...

- Da, am avut, făcu Reghine, iar expresia de pe chipul ei îşi pierdu severitatea, redevenind caldă, deschisă şi inteligentă ca în noaptea trecută. Dar cum ai plecat de la clinică, nu te-au pus sub supraveghere, nu ţi-e teamă că-ţi vor observa lipsa?

- Ba chiar au încuiat uşa de la salonul meu! Dar nu vor vedea nimic, continuă Luiza ridicând un deget cu tâlc, ștrengărește, le-am lăsat imaginea mea.

În loc să rămână perplexă sau să se mire, mama ei înţelese imediat situaţia.

- Aha, ai descoperit posibilităţile oglinzii.

Fu rândul Luizei să se mire:

- Adică dumneata ştii despre ce vorbesc? Poţi să foloseşti oglinda cum am făcut eu?

Reghine izbucni în râs:

- Desigur! Nici nu e un secret aşa de mare. Oricine poate, trebuie doar să aibă deschidere de spirit şi răbdare.

- Şi atunci de ce nu o face nimeni? Dintre toţi cei pe care îi cunosc, eu sunt singura care se holbează ore întregi în oglindă. Pe deasupra, ceilalţi mai şi râd de mine.

- Fiindcă nu pun bine problema, începu să explice Reghine. Toţi îşi imaginează că, dacă e să se întâmple ceva, aceasta se va datora oglinzii. Văd în ea un fel de fereastră spre o altă lume şi aşteaptă ca oglinda să facă totul, să aducă fantasticul în lumea noastră. Dar oglinda nu face nimic, e vorba doar de lenea şi neştiinţa lor. În ei înşişi trebuie să se schimbe luciul reflectării, să se deschidă poarta, sticla nu e decât canatul uşii prin care se vine şi se iese.

- Parcă eşti o profesoară.

- Nu mă crezi?! Ia să vedem tu ce ştii să faci, i-o tăie Reghine, cu o nuanţă ameninţătoare în glas, ca atunci când, în clasele primare, îi verifica temele pentru şcoală.

- Să fac ce anume?

- Să utilizezi oglinda. În afară de a te dedubla, ştii să călătoreşti cu ea?

- N-n-nu, silabisi Luiza, neînţelegând despre ce vorbeşte mama sa.

- Vino cu mine, spuse aceasta, împingând scaunul în spate şi ridicându-se în picioare.

Luiza i se alătură şi Reghine o conduse în faţa oglinzii veneţiene mari, vizavi de fereastră. Cum se apropiau, amândouă îmbrăcate în alb, mama în costumul de mireasă desuetă, fiica în cămaşa de spital, cu luna bătându-le din spate prin macrameul perdelei, semănau cu două spectre materializându-se din adâncul negru al argintului.

- Suntem două fantome, pufni Luiza, cu poftă de râs.

- Lasă prostiile, a trecut vremea când îţi citeam poveşti de spaimă, o apostrofă Reghine. Pune-te faţă în faţă cu tine şi concentrează-te.

Luiza se apropie de suprafaţa de sticlă, la câteva palme depărtare, şi îşi pironii ochii în pupilele reflecţiei sale, regăsind rapid vechea obişnuinţă hipnotică a zgâitului în oglindă. Cu un cap mai înaltă decât ea, Reghine, aflată în spate, o prinse uşurel de cotul mâinii stângi, ca pentru a nu o lăsa să se dezechilibreze, sau pentru a crea un contact direct între ele.

- Ce vezi?

- Pe mine.

- Bine. Ţine privirea nemişcată direct în ochii tăi din oglindă. Pe mine mă vezi?

- Neclar. Ca o fant..., începu Luiza, dar se întrerupse imediat, ca mama ei să nu o acuze de neseriozitate.

- Dar restul camerei? Ce vezi din ea?

- Fereastra, cu draperia şi perdeaua, partea de sus a mesei şi spătarele scaunelor, o jumătate din dulap.

- Nu le privi direct, ci doar cât vezi cu marginile ochilor.

- Da, se topesc unele în altele.

- Bine, spuse Reghine. Îţi aduci aminte cum arată salonul tău de spital?

- De parcă ar fi zeci de lucruri în el! Desigur, acolo e patul meu, chiuveta pe perete, uşa cu becul verde de veghe, un cuier, un dulap de fier, un scaun, fereastra, şi patul meu din nou.

- Încearcă să ţi le imaginezi. Pune-le în oglindă în spatele tău.

- Cum?! Nu înţeleg..., se nelinişti Luiza, gata să se întoarcă spre mama sa.

- Nu te mişca! o preveni tăios aceasta. Nu înţelegi, dar ştii foarte bine cum. Nu te mai gândi, fă-o!

Cu un oftat tăcut, Luiza îşi reluă concentrarea, fiind convinsă cumva că Reghine avea dreptate, chiar dacă nu avea habar ce trebuie să facă. Renunţă să-şi pună întrebări şi îşi propuse să facă ce i se cere. Îşi fixă hipnotic pupilele din oglindă până când faţa i se transformă într-o pastă informă, apoi începu să privească în interior, cu ochii amintirii, reconstituind decorul sărăcăcios al camerei sale de la spital. Cel mai rapid îi reveni în memorie becul verde al lămpii de veghe, cu irizaţia lui fosforescentă.

- Îl vezi? Îl vezi? îi dădu ghes Reghine, strângând-o de cot. Acolo, în spate, între galerie şi dulap. Nu mişca ochii!

Spre mirarea ei, deşi fără să fie neapărat surprinsă, ca şi cum cunoştea toate lucrurile acestea, Luiza desluşi în oglindă, cu o privire nefocalizată, periferică, cum în spatele capului ei, de sub un colţ al draperiei, iese în faţă, ca o lumină urcând noaptea din adâncul mării, bulbul verzui al lămpii de veghe.

- Aşa. Acum fixează-l! Fixează întreaga încăpere.

Concentrându-se într-un mod special, fiindcă nu era o simplă ascuţire a atenţiei, ci o intensificare a unei stări interioare, Luiza descoperi cu un fel de neîncredere şi de euforie totodată că în oglindă, în spatele ei, se întrupează interiorul sărăcăcios al camerei de spital. Nevenindu-i să-şi creadă ochilor, îşi refocaliză privirea pe propria faţă, ca pe un punct de control, pe pleoapele exoftalmice, nasul cârn, tâmplele prelungi, bărbia fină şi ascuţită, părul negru înconjurând urechile delicate de elf. Iar când reprivi înapoi decorul din oglindă, în jur i se închegă camera din clinică, normală, blazată, ca şi cum s-ar fi aflat dintotdeauna acolo.

Luiza se afla în patul ei de spital, şezând cu picioarele încrucişate sub ea, rezemată de spătarul de fier, având în faţă oglinda mizerabilă pe care o luase de deasupra chiuvetei, sprijinită de perna de la celălalt capăt. Inima începu să-i bată puternic şi, înăbuşindu-şi un strigăt, îşi smulse ochii din oglindă şi privi împrejur. Da, era în salonul clinicii, aşa cum îl lăsase în urmă cu o oră sau două, când plecase acasă. Sau nu plecase? Totul fusese o halucinaţie, îşi făcuse o autohipnoză privindu-se în oglindă? Începea din nou să delireze? Paralizată de spaimă, nici nu încercă să se dea jos din pat, doar scânci plângător ”Mamă!”.

În panica ei, nu găsi altceva mai bun de făcut decât să se întoarcă spre oglindă şi să se privească din nou, ochi în ochi, pupilă în pupilă, aruncând un praf de umbră şi neclaritate tot mai gros pe decorul ce se oglindea în spatele siluetei sale.

- Nu te speria! Concentrează-te! auzi o voce în stânga ei, venind parcă prin pereţi suprapuşi de vată şi puf, luptând să răzbească în auzul ei clar.

Apoi simţi o strângere puternică, aproape o pişcătură, în braţul ei stâng.

- Au! strigă Luiza, când durerea deveni muşcătoare.

- Gata? Te-ai întors, eşti aici? o întreba Reghine Textoris, scuturând-o de braţ şi întorcând-o cu faţa spre ea.

Luiza o privi tulbure o vreme, fără să înţeleagă ce s-a întâmplat, ca atunci când ameţea de anemie, apoi gândurile i se limpeziră treptat, dezvăluindu-i progresiv ce se petrecuse în fapt.

- Am avut o criză? Un leşin?

- Nici vorbă. Ai călătorit prin oglindă.

- Asta a fost o călătorie? M-am întors cu adevărat la clinică? Nu a fost o halucinaţie?

- Nu, aşa se călătoreşte. Intri în oglindă, de fapt în tine, ca şi cum ai adormi o secundă, iar în secunda următoare te trezeşti în altă parte, acolo unde ţi-ai imaginat sau acolo unde ţi-ai dorit să fii. Cu condiţia să ai şi acolo o oglindă la îndemână.

- Deci mă pot trezi unde vreau? Unde visez că mă duc? Dar eu nu dorm.

- Întocmai. Dacă ai dormi, ai călători în vis în locul unde vrei, pe când aşa, călătoreşti în trezie.

- De aceea vorbea doctorul Vladinski de trezie paradoxală?

- Vladinski! pufni dispreţuitor Reghine. Fiindcă veni vorba, cum ai reuşit să nu adormi? Ţi-a dat o doză de elefant. Ai aruncat din nou tabletele?

- Nu, le-am înghiţit, râse Luiza. Dar nu au nici un efect, sunt mai trează ca niciodată.

- Bine, decise Reghine. Şi acum spune-mi, în cuvintele tale, de ce ai venit aici?

- Pentru că tu o ştii deja, nu e aşa? Doar mă aşteptai...

Luiza ar fi vrut să-i spună că dorise pur şi simplu să prelungească starea aceea extraordinară de comunicare şi înţelegere ce se ţesuse între ele noaptea trecută, când mama ei o vizitase la clinică. Că îşi dorise dintotdeauna o asemenea comuniune, pe care răceala Reghinei, iar apoi schizofrenia ei, nu o lăsaseră să se înfiripeze între ele. Speranţa aceasta disperată, cu aromă de imposibilitate, ca o seară veselă de sărbătoare în familie la care nu vei mai ajunge niciodată fiindcă părinţii au murit şi casa a fost vândută, trezi un fior de anxietate în Luiza.

- Mamă, dar tu cum de nu eşti în pat? Nu eşti bolnavă? De ce eşti îmbrăcată de oraş?

- Fiindcă poate va trebui să facem un drum în oraş.

- Ce drum?! Nu asta te-am întrebat, reluă Luiza, cu o suspiciune crescând în ea ca o explozie solară.

- Acceptă lucrurile aşa cum vin. Nu te opune, o sfătui Reghine.

- Spune-mi, noi suntem treze acum? Eu sunt eu sau sunt reflecţia mea din oglindă? Iar tu cine eşti? Eşti aici, cu mine, sau dincolo, în pat?

Luiza se rupse din faţa mamei sale şi a oglinzii veneţiene şi se îndreptă spre dormitorul părinţilor săi, pentru a-şi verifica bănuiala.

- Ai să-l trezeşti pe Michael, comentă rece Reghine.

- Ei şi? exclamă sarcastic Luiza. Parcă nu are oricum somnul făcut praf, cu două demente în casă.

Apoi un alt gând îşi croi imediat cale în mintea ei.

- Dar dacă îl trezesc, e posibil ca toate astea să dispară? Să ne trezim şi noi?

- Parcă spuneai că nu dormi.

- Adică, să ni se spulbere imaginile şi să ne pomenim fiecare în patul ei?

- Nu sunt imagini. Ascultă, Luiza, nu te pierde în lucruri neimportante. Ai venit aici cu un scop, nu? Tu îl ştii, îl mai ţii minte? De ce îl pierzi din vedere?

- Da, mamă, ai dreptate, recunoscu Luiza, răsuflând adânc. Am venit să-ţi pun nişte întrebări încă fără răspuns.

Reghine şi Luiza traseră două scaune, lângă masă, şi se aşezară faţă în faţă.

- Vorbeşte-mi despre păpuşa voodoo, aruncă abrupt fata.

- A, momâia...

- Când ai făcut-o? Ce s-a întâmplat? A făcut bunicul un exorcism?

- Eu nu am făcut nimic. A apărut pur şi simplu.

Luiza nu înţelegea.

- Nu am confecţionat nimic, îi explică Reghine. Am găsit o momâie în pernă. Nu mă crezi? Vino să-ţi arăt!

Se ridică de pe scaun, o luă pe fată de mână şi o duse înapoi în faţa oglinzii veneţiene.

- Ce vrei să faci?

- Concentrează-te asupra ochilor. Acum voi fi şi eu alături de tine, eu voi recrea decorul.

- Călătorim? Unde?

- Înapoi la ziua când am găsit momâia.

- Nu ştiam că oglinda poate face atâtea lucruri. Tu când ai ajuns să înveţi toate astea?

- Sunt la pat de câţiva ani buni, ai uitat?! Doar nu îţi imaginezi că stau să mă plictisesc, fără să fac nimic! Hai acum, adună-te!

Luiza îşi îndreptă spatele şi îşi fixă imaginea din oglindă. Din spate, prin fereastră, luna arunca aceeaşi văpaie rece, albind feţele mobilelor din încăpere. În stânga, Reghine stătea şi ea nemişcată, cu figura impasibilă.

- Parcă am fi nişte vrăjitoare! Nu ne luăm zborul? pufni fata.

- Luiza! o certă scurt Reghine. Nu te juca acum, nu se ştie unde ai putea să ajungi dacă nu eşti sobră.

Luiza deveni serioasă şi plonjă în fascinaţia hipnotică pe care i-o provoca privirea imobilă a propriilor ei ochi. Corpul, gâtul, părul, fruntea, nasul se topiră ca o formă de lut înmuiată de apă. Decorul din spate al sufrageriei se dizolvă într-o pastă albă şi doar în stânga ei o linie verticală vaporoasă îi amintea prezenţa mamei. Pierdu simţul timpului.

- Priveşte încet camera, îi şopti o voce în urechea stângă.

Fără să schimbe direcţia privirii, Luiza îşi concentră prudent atenţia pe imaginile laterale. Pătratul luminat al ferestrei din spate îşi recăpătă conturul, ba chiar începu să se micşoreze, devenind mult mai mic decât fereastra cu uşă spre balcon a apartamentului familiei Textoris. Pereţii din dreapta şi stânga ferestrei păreau să fie goi, fără mobile sau tablouri. Mai aproape, între ea şi fereastră, atârna o mogâldeaţă întunecată. Crezu câteva clipe că era candelabrul cu ţurţuri de cristal, dar apoi văzu că era mult mai mic şi avea forma unui con.

- Uită-te la rama oglinzii, o sfătui în ureche Reghine.

Luiza îşi lărgi câmpul vizual şi fu cât pe ce să ţipe de surpriză. Oglinda în care se privea nu era încastrată în suportul cu model veneţian de acasă. Era prinsă într-un cadru de lemn grosolan, vopsit în verde, era mult mai mică şi atârna de o sfoară, sprijinită în unghi pe o policioară prinsă în perete.

Luiza se răsuci fulgerător, în timp ce un suflu îngheţat acrişor îi urca incontrolabil pe esofag. Se afla în camera de zi a bunicilor ei din partea mamei. În copilărie, petrecuse multe vacanţe acolo, înainte ca Emma să fi vândut casa şi să se mute cu Michael şi cu Reghine. Nu îi venea să-şi creadă ochilor. Toate erau la locul lor, aşa cum le ştia, conul din mijlocul încăperii era apărătoarea de tablă a becului, atârnând de un fir lung din tavan, soba cu plită de fier se lăfăia în colţul ei, maşina de cusut Singer aştepta cabrată şi zveltă lângă uşă, cele două canapele, cu un raft de cărţi la căpătâi, dormitau leneşe. Toate aveau o claritate de cristal. Luiza făcu câţiva paşi în stânga şi în dreapta, pipăind cu tălpile cergile de lână împletită, decolorate şi roase, care ţineau loc de covoare, pentru a se convinge că nu are o halucinaţie. Puse mâinile pe faţa de masă, din fire groase de in ţesute des, ba chiar o ridică, pentru a verifica dacă, la încrucişarea celor două laţuri transversale care uneau oblic picioarele mesei, se afla şi acum mica sculptură decorativă, în formă de sticlă, cu care se jucase de atâtea ori în copilărie.

- Ăsta nu e un vis, nu, nu! murmura Luiza, şocată de limpezimea cu care percepea lucrurile din jur. Oare chiar sunt în casa bunicilor? Dar a fost dărâmată... Pot ieşi şi în curte?

Se apropie de uşa cu glasvand, pentru a verifica dacă aceasta dă spre curtea pietruită, acoperită cu o boltă de viţă-de-vie, a bunicilor. Aruncându-şi ochii afară, un al doilea fior de spaimă îngheţată îi urcă pe esofag, dar de data aceasta dintr-o cauză opusă. Prima oară fusese şocată de familiaritatea camerei, de precizia cu care reproducea casa familiei Knall; acum, însă, se cutremură descoperind afară un peisaj necunoscut. Casa sau camera părea să se afle pe o colină mică, dominând o vale ce se desfăşura circular până în depărtare. Bătând din partea opusă a cerului, luna nu lumina decât suprafeţele pe care Luiza le vedea pieziş; cele dinspre ea în schimb erau topite în pete lungi de umbră, de parcă luna ar fi aruncat asupra lor raze negre.

Peisajul părea nu de pe altă planetă, dar de pe un alt continent, fiindcă avea o vegetaţie exotică: pământul era ars de prea mult soare, scaieţi şi tufişuri uscate se iţeau dintre garduri din pietre culese de pe teren şi strânse la un loc, ce tăiau linii peste dealuri. Din loc în loc se vedeau mici oaze de verdeaţă, tufişuri de doi-trei metri cu frunze crescând în zig-zag pe crengi, copaci (palmieri, ananaşi?) cu coroana desfăcută în evantai, şi câţiva stâlpi de telegraf negri, din lemn vopsit cu smoală, uniţi de o linie ireal de subţire de cablu electric. Iar în depărtare, între două coaste de deal, Luiza crezu că recunoaşte, da, da, un golf şi o plajă de nisip, iar apoi apa mării. Suprafaţa marină se întindea ameninţătoare, ca o masă de mercur fără fund, doar la mal mici sclipiri întâmplătoare sugerau nişte valuri spărgându-se de ţărm.

Peisajul necunoscut de afară îi trezea Luizei o spaimă mult mai mare decât casa bunicilor. Avea impresia că, dacă ar deschide uşa şi ar ieşi, ar fi fost înghiţită de o altă lume, fără putinţă de întoarcere.

- Nu, ăsta nu e visul meu, asta nu e trezia mea, nu ştiu a cui e, murmura Luiza, trăgându-se din uşă spre mijlocul camerei.

Apoi o fulgeră alt gând:

- Mamă, unde eşti?! strigă în surdină, fiindcă se aşteptase ca de data aceasta Reghine să o însoţească în călătoria cu ajutorul oglinzii, cu atât mai mult cu cât, din ceea ce spusese mama ei, reieşea că aceasta fusese cea care vizualizase casa bunicilor.

Nu apucă să cerceteze mai mult încăperea, fiindcă pe uşa din partea opusă, ce dădea spre dormitorul lui Joseph şi Emma Knall, îşi făcu apariţia o fată. Era îmbrăcată cu o cămaşă de noapte lungă, albă, şi avea părul ciufulit de somn. Luiza o recunoscu imediat pe Reghine, arăta la fel ca într-o fotografie din albumul familiei, luată pe când avea vreo nouăsprezece ani. Da, fata care intră în cameră era mama ei, era la fel de înaltă, dar slabă ca o adolescentă, şi cu trăsăturile tăioase ale chipului de acum îndulcite de tinereţe. Luiza, care iubea mult fotografia aceasta, fără să ştie de ce, înţelese brusc: era din perioada fericită a mamei sale, de dinainte de povestea cu Gregor, sau în orice caz de dinainte de exorcism, de avort şi de moartea bunicului Knall.

Fata închise uşurel uşa în urma ei şi se întoarse spre centrul încăperii. Luiza descoperi că purta în braţe, cu grijă, o pernă albă de dormit. O aşeză precaut pe masă, pe o foaie deschisă de ziar. Nu păru surprinsă de prezenţa Luizei, îi făcu doar un semn complice cu degetul la buze şi o invită să asiste la ceea ce făcea. Arăta de altfel foarte agitată, chiar speriată. Purtase perna fără să o atingă direct, ci doar prin pulpana ridicată pe mâini a cămăşii de noapte.

- Pipăie, se întoarse ea spre Luiza, arătându-i perna.

Vorbise ciudat: Luiza îi văzuse gura deschizându-se, dând drumul cuvântului, îi văzuse şi expresia feţei modificându-se, dar nu îi auzise vocea, de parcă ar fi fost într-un film mut. Cuvântul ”Pipăie” îi sunase ca o şoaptă în urechea stângă, acolo unde se afla Reghine, mama ei, în locuinţa Textoris.

Luiza dădu urmare îndemnului şi puse mâna pe faţa pernei. La început nu înţelese ce i se arăta, până când fata nu îi făcu un semn sugestiv să apese puternic, să pipăie interiorul pernei. Începu să strângă masa albă frământând-o între degete până când, prin corpul de puf şi pene, simţi o formă vânoasă, ca o rădăcină de plantă.

Reghine cea tânără îi făcu semn să se oprească şi începu să taie cu o forfecuţă cusăturile de la unul din capetele pernei. Când făcu o deschizătură de o palmă, dinăuntru răbufniră câţiva fulgi albi de gâscă. Pipăind, strângând şi împingând prin suprafaţa de pânză, Reghine trase încet până la margine, înotând prin masa de puf, forma pe care o simţise Luiza înăuntru. Apoi aduse vătraiul de prins tăciuni de la soba de tuci şi apucă un capăt al momâii, trăgând-o afară din pernă.

Luiza fu surprinsă. Nu era o păpuşă, fie chiar şi primitivă, din câteva cârpe sau sârme îmbrăcate cu haine miniaturale, cum se aşteptase, ci o mogâldeaţă făcută exclusiv din fulgi şi pene cenuşii. Cotoarele penelor păreau să se fi lipit singure unele de altele, dând naştere unei forme învelite în puf. Nici nu imita simbolic ceva uman, semăna mai degrabă cu o rădăcină de mandragoră.

- Tu ai modelat-o? întrebă Luiza în şoaptă.

- Nici vorbă, tocmai am găsit-o, îi răspunse Reghine-fata, cu vocea înfundată a Reghinei-mama vorbindu-i direct în urechea stângă.

- Dar povestea nu era că tu ai făcut o păpuşă voodoo, ca să-l vrăjeşti pe Gregor?

- Nu pe Gregor, răspunse sibilinic fata. Dar eu nu am făcut nimic. Tu ce crezi, a pus-o cineva în pernă?

- Mie mi se pare mai degrabă un accident, îşi dădu cu părerea Luiza. S-a format întâmplător, nu are nici o semnificaţie...

- Poate nu a pus-o nimeni, dar nu s-a format la întâmplare. A luat forma gândurilor cuiva. A creat-o cineva, poate fără să ştie.

Reghine-adolescenta apucase momâia de pene cu cleştele de cărbuni şi o ţinea în aer. Îi făcu semn Luizei să ia perna de pe masă şi aşeză mogâldeaţa în locul acesteia pe foaia de ziar. Având grijă să nu o atingă cu mâinile, împachetă ziarul şi prinse şomoiogul din nou cu cleştele.

- Să-l arunc la gunoi, sau în râu, sau să-i dau foc, ce ar fi mai bine?  se consultă Reghine cu Luiza. Mi-e teamă ca acela cu care e în legătură să nu păţească ceva. Am auzit o poveste cu o păpuşă de vrajă aruncată în râu, după care posesoarea ei s-a sinucis sărind într-o fântână.

- Dar cine crezi că a făcut-o?

- Nu ştiu. Poate chiar eu... Poate diavolul...

- Înţeleg, murmură Luiza pentru sine. De asta a făcut bunicul exorcismul, ca să te elibereze de obsesie.

- Da. Şi din cauza asta va muri! se întoarse Reghine spre Luiza, cu cleştele şi ziarul în mâna dreaptă, cu părul vâlvoi şi cu o lucire dementă în ochi.

- Nu lăsa şopârla să intre în casă! continuă ameninţător Reghine, arătându-i cu mâna stângă, cea liberă, fereastra camerei. Dacă se amestecă lumile, suntem pierdute.

Deşi o văzuse pe tânără vorbind, deschizând gura şi articulând cuvintele, Luiza auzi din nou, distinct, spusele ei în urechea stângă. Se întoarse spre fereastră şi văzu, lipită pe sticlă, burta solzoasă a unei şopârle verzi. În general, nu îi era frică de insecte şi animale, ar fi privit cu simpatie şi curiozitate reptila, dar mai ştia că în curtea şi în grădina bunicilor, şi niciunde în zona unde trăia ea, nu creşteau asemenea şopârle mari, cu burta alb-roză şi solzi sclipind în mii de ape pe margini. Era o vieţuitoare dintr-o altă climă, din peisajul străin ce se întindea afară.

Revederea acestuia, dincolo de conturul şopârlei, pulsând în lumina neagră a lunii de afară, îi readuse fiorul de spaimă în suflet.

- Nu te panica, este momentul să pleci acum, îi spuse tânăra Reghine.

Venise lângă Luiza, o apucă delicat de cotul mâinii stângi şi o împinse către oglinda cu ramă verde ce atârna în unghi pe perete. Luiza se lăsă condusă până acolo, îşi aruncă ochii asupra imaginii şi simţi că intră mecanic în starea de fascinaţie a propriei priviri. Obiectele şi decorul se tulburară împrejur, doar pe braţ continua să perceapă strângerea Reghinei.

- Au! făcu atunci când apăsarea se transformă într-o pişcătură.

Se întoarse şi dădu peste mama ei, Reghine, în rochia de macrame alb, în picioare lângă ea, în faţa oglinzii veneţiene. Se aflau în apartamentul Textoris. Luiza rămase încă o vreme pe loc, privind alternativ camera şi imaginea ei din oglindă. Apoi o urmă pe mama ei la masă, pentru a comenta cele văzute.

- Aşadar bunicul a crezut că e ceva necurat la mijloc şi a exorcizat momâia?

- Nu credea nimic. A făcut-o ca să mă pedepsească.

- Atunci i-a cerut lui Gregor să plece?

Reghine o privi mirată.

- Ce legătură are Gregor? El a plecat mai târziu, din propria dorinţă.

- Credeam că..., murmură Luiza contrariată. Şi până la urmă cum aţi distrus-o?

- Momâia? Tata a dus-o la biserică, i-a citit din biblie, a stropit-o cu agheasmă, a exorcizat-o, iar la sfârşit a aruncat-o în sobă. Eu nu am văzut-o arzând, dar mi-a povestit Gregor.

- Şi tu ai crezut că blestemul ei a căzut asupra bunicului, încât a făcut atac de inimă? Chiar dacă tu ai făcut-o ca să-l reţii pe Gregor?

Reghine o scrută lung pe fiica ei.

- Nu ştiu ce poveşti ţi-au ajuns la urechi, dar ai văzut că nu eu am confecţionat-o, nu eu am vrut ca ea să apară, ci altcineva. Şi nu era pentru Gregor.

- Dar pentru cine? Bunica aşa spunea...

- Atunci trebuie să vorbeşti cu Emma. Nu mai doresc să continuăm discuţia asta.