Dialoguri Tiuk!
„Virgula”,
interviu cu Marcel BOSTAN & Serghei ALADIN / ALTERNOSFERA,
realizat de Mihail Vakulovski
- Fiindcă suntem după concertul de lansare a noului album ALTERNOSFERA, „Virgula”, la Rockstadt, Braşov, mai întîi v-aş întreba cum v-a părut publicul din România?
Marcel Bostan: Noi nu facem niciodată diferenţă între publicul din Chişinău sau Braşov sau Bucureşti sau Bălţi, Comrat, Cahul… Important e să avem un public documentat, care cunoaşte creaţia trupei şi o apreciază. Noi ne facem treaba, creăm şi interpretăm, publicul ascultă şi consumă, se integrează în sunetul pe care-l producem, să spunem. Publicul e la fel de bun ca şi în Chişinău, la fel de bun ca în Bucureşti. De aceea Alternosfera uneori a refuzat să iasă din aria culturală unde este prezentă, pentru că avem nevoie de acest public, avem multe propuneri să cîntăm în Ucraina, de exemplu, dar publicul care va veni n-o să înţeleagă despre ce cîntăm, iar textele pentru noi înseamnă foarte mult, fac parte din creaţia noastră. Important este să vii acolo unde publicul te cunoaşte şi ştie la ce să se aştepte, să te duci acolo unde eşti aşteptat.
- Acum cîţiva ani, să fi trecut 4-5 ani, am rămas foarte plăcut surprins la Stufstock, că publicul românesc, care era foarte tînăr, vă cunoştea toate piesele şi cînta odată cu voi. Cum vă explicaţi succesul? În primul rînd datorită faptului că voi cîntaţi în limba română?
MB: Cînd am cîntat pentru prima oară în open air, la festivalul „Starîi Melnik” din Chişinău, R. Moldova, era la două luni după lansarea videoclipului piesei „Wamintirile”, în 2004… Noi pînă atunci cîntam în linie, nu aveam un album înregistrat, făceam repetiţiile într-un garaj, cîntam din plăcere, fără prea mari ambiţii… Şi cînd am început să cîntăm „Wamintirile” lumea a început să sară şi s-a ridicat un nor de praf, eu am început să tremur, ştii, mi s-a uscat gura, nu ştiam ce se întîmplă… (rîde). Cînd ajungi pentru prima oară într-un oraş, în România, şi vezi că publicul îţi cunoaşte piesele, cîntă cu tine, încît poţi să nu-ţi foloseşti vocea şi să-i laşi pe ei să cînte – asta te motivează şi te face să mergi mai departe.
Serghei Aladin: Publicul nostru creşte odată cu noi. Cînd eram mai mici cîntam despre dragoste şi lor le plăceau piesele acelea şi cîntau împreună cu noi, iar acum ne-am maturizat şi noi şi lor le plac noile piese. Publicul nostru creşte împreună cu noi. Cu vreo 5 ani în urmă la concertele noastre vedeam mai mult fete de 14-15 ani, acum vedem în faţa scenei oameni de 30 de ani, care înţeleg ce facem noi, şi acesta este un stimul pentru noi.
- Dar asta spuneam, că atunci eraţi la începuturi, iar publicul cînta cu voi piesă de piesă.
MB: Dacă sincer, pe noi asta ne cam stresa. Asta te făcea să nu ai versuri aiurea, sau uneori eram obosiţi şi mai inversam vreun vers sau cîntam alt vers, iar ei ştiau cum e, de fapt, piesa, şi asta te responsabiliza, nu te lăsa să te relaxezi.
- Colaborarea voastră cu Igor Cobileanski cum a început?
MB: Eram atît de verzi atunci… De fapt, noi stabilisem o relaţie de colaborare cu un domn care trebuia să se ocupe de Alternosfera, domnul Artur Muntean, respect pentru el, că nu ne-a lăsat să plecăm prin străchini la începuturi. Cînd am tras primele două piese în studio, una în rusă, „Zima”, şi „Wamintirile”, am mers cu Arturică la un băiat care era şi este un „paţan”, ştii cum se zice (rîsete). Eram eu şi basistul Andrei Ciobanu, care nu mai cîntă cu noi, şi i-am pus cele două track-uri, „Wamintirile” şi „Zima”. Artur îl întreabă la ce piesă merită să facem videoclip, iar el se întoarce spre basist şi zice: „Andruşa, da tu cînţi foarte bine” – „A, mersi, îţi place cum sună basu’?” „A, nu, am în vedere textul, vocea şi toate astea”. A mai băgat în clip şi nişte chestii, de exemplu a vrut să bage nişte copii cu cravate roşii, iar eu i-am spus că OK, suntem la început de drum şi putem să băgăm şi nişte copii, dar nu cu cravate roşii. Înţeleg cu tu ai suferit, i-am spus, dar no. Dar Igor e un băiat foarte de treabă, dar cînd am filmat prima oară la clip ne-a chemat la el şi ne-am cam îmbătat. Era aşa de entuziasmat! Eu i-am luat motanul şi l-am dus la mine şi după trei luni pisica mea a născut pentru prima oară 6 pisicuţi. Aşa că suntem neamuri! (rîde) Din păcate, nu ne-am văzut demult, el a fost vreo 2 ani prin România, apoi ne-am izolat şi noi, dar am filmat împreună trei videoclipuri, „Wamintirile” „511” şi „Femeia nordică”.
- Foarte faine clipuri.
MB: Noi o să mai lucrăm cu el, neapărat.
- V-aş întreba cum s-a format trupa, cum aţi început, cum aţi ales denumirea formaţiei, că sunt destule legende despre începuturile voastre.
MB: Am ales denumirea în troleu. Eram cu bunul meu prieten Dumitru Costin, prin ’96-’95, prin clasa a 7-a, a 8-a, cîntam pe la ultimul clopoţel, sau primul clopoţel, nu mai ştiu. Şi am hotărît că trebuie să ne facem o formaţie. Şi mergeam în autobuz şi propuneam tot felul de denumiri şi toate ni se păreau stupide, mergeam cu troleul nr. 10, atunci încă nu erau microbuze la Chişinău. Şi unul a zis Sfera, eu am zic Alternosfera. Iar cînd am ajuns la sala de repetiţii i-am întrebat pe băieţi: „Cum vi se pare denumirea Alternosfera?” „Cum-cum? Alter…?” (rîd) Şi mult timp am auzit întrebarea asta, cum se numeşte trupa noastră. Alternosfera! Cuuum? Cred că e bine că am ales ca denumire ceva ce nu e cuvînt de dicţionar, ci o combinaţie de cuvinte.
- Ce ne puteţi spune despre noul album înainte să apară el? Căci aţi început turneul de lansare a albumului înaintea apariţiei lui?
MB: „Virgula” e o parte dintr-un concept. Noi ne-am propus ca albumul să apară la Chişinău, pentru că suntem din R. Moldova şi ar trebui să existe un fel de prioritate. Dar, iarăşi, din anumite motive tehnice, n-am putut să realizăm asta. La Chişinău nu există o sală care să se potrivească pentru un concert rock. Am fi putut reamenaja cumva teatrul „E. Ionesco” pentru o astfel de manifestare, doar că teatrul e în renovare. Acolo unde a fost cinematograful Moscova iarna practic e imposibil să susţii concerte, temperatura e sub zero şi nu prea ai cum să încălzeşti sala aia. Aşa că lăsăm pe la primăvară, va veni şi Luna Amară în martie şi atunci vom lansa şi noi albumul. Aşa că am hotărît să-l lansăm mai întîi în România, deşi publicul din R. Moldova e foarte rău şi ne-a şi reproşat că nu-l lansăm mai întîi la Chişinău: „Hei, băieţi, voi sunteţi din Chişinău! Lansaţi-l acasă!” OK, noi vrem să-l lansăm acasă, dar în afară de Albion, care are un potenţial maxim de 450 de persoane, nu găseşti nicăieri condiţii pentru o lansare ca lumea. Ne pare rău, dar îl vom lansa la Chişinău abia în martie, cînd vom putea amenaja sala de la „E. Ionesco”. Lansarea fizică a albumului va avea loc la concertul de la Bucureşti, care e capitala ţării, iar pînă atunci am zis că hai, prieteni să-l anunţăm prin concerte prin ţară, la Iaşi, Braşov, Sibiu, Galaţi, Bacău, Cluj, Arad, Timişoara.
Albumul va avea 10-12 piese. Cînd Alternosfera lansează un album, cam 10 piese rămîn pe lîngă, acolo, în spate. De aceea am spus aşa: Prieteni, noi vom lansa un concept care va fi compus din 3 CD-uri, lansăm acum partea I, „Virgula”, iar pînă la sfîrşitul anului vom lansa şi partea a II-a, pentru că publicul după vreo 3-4 luni de zile de la ultimul material deja începe să aştepte altul, e în căutare a ceva nou, nu că ar obosi, dar cam aşa se întîmplă.
SA: Acesta e un proiect care se numeşte Π, adică 3,14, iar acum lansăm partea din mijloc, „Virgula”, apoi vom lansa „3” şi după aceea „14”. E un întreg concept.
MB: Fratele meu e cu numerologia şi parcă-l văd: Hei, e al treilea album, hei, hai ca piesa „Virgula” să aibă 3,14 secunde, sunt unele chestii care au cam depăşit limita obişnuită, dar suntem Alternosfera şi de aici vine sfera şi cercul şi frate-meu, care e matematician, îmi explică el că e vorba de cifre iraţionale. „Înţelegi că 3 e iraţional? Că virgula desparte partea iraţională de partea raţională?” A trebuit să citesc totul despre 3,14.
- Ce rol are internetul pentru Alternosfera?
MB: Internetul e o chestie binevenită. Dacă o trupă nu are management care s-o promoveze eficient sau nu corespunde formatelor radio sau TV – internetul rupe şi asta e unica sursă de informare liberă şi noi nu am luptat niciodată cu ceva gen piraterie. Care piraterie? Pirateria e atunci cînd casa de discuri freacă tirajele şi în realitate nimeni nu are habar care e numărul discurilor imprimate şi care sunt rapoartele editărilor şi vînzărilor. La fel e şi cu drepturile de autor. Toate agenţiile care încasează bani pentru drepturile de autor fac o porcărie. Muzica trebuie să fie liberă.
- Ce formaţii preferate aveaţi la începuturi? Vă mai plac şi acum?
MB: La început ne întrebam de ce să mai compui muzică cînd există Metallica şi astfel de formaţii mari…
SA: Cînd aveam 14 ani credeam că nu mai are rost să faci muzică după Metallica. Îmi place grunge-ul din Seatle, muzica contemporană alternativă, nu, nu avem limite, ascultăm şi muzică de chitară, şi Prodigy, şi Slayer sau Pantera. Muzica e o sferă întreagă, care este compusă din stiluri diferite.
MB: E adevărat. Dar din trupele vechi din Moldova, ţin minte că eram încă mititel şi ajungeam la vreun concert cu Zdob şi Zdub sau Accident şi rămîneam cu gura căscată, waw! În Moldova au existat cîteva valuri muzicale. Valul anilor ’90, atunci cînd au apărut trupele foarte bine cunoscute acum de ascultătorii de rock, şi anii 2000, cînd au apărut cluburile de rock, gen Black Elefant şi Yellow Submarin. Noi aparţinem perioadei anilor 2000. Cu părere de rău, deja am trecut şi de 2010, o altă decadă, iar un nou val nu există. De fiecare dată cînd am ajuns cu concerte în România noi am invitat şi trupe din Moldova mai puţin cunoscute, dar despre care am crezut că merită, am încurajat mereu formaţiile tinere din R. Moldova.
SA: Data trecută am venit cu Dubas, o formaţie din Transnistria.
MB: N-am reuşit să-i aducem peste tot, dar îi ajutăm concret, acum îi ajutăm să-şi imprime albumul şi după aceea vor reuşi să ajungă şi singuri în România.
- Cînd a fost primul mare festival rock din R. Moldova, la Teatrul Verde, voi ce făceaţi?
MB: Noi aveam 12 ani atunci şi ne uitam la desene animate, atunci era Gândul Mâţei, Accident, Zdob şi Zdub, noi cîntam în şcoală Beatles atunci.
(5 februarie 2012, Rockstadt, Bv)
Foto: K
RETRO
Interviu cu Dan AMARIEI / OCS,
realizat de Mihail Vakulovski
- Salutare, Dan. Cum aţi hotărît să faceţi albumul „Retro”? Cum aţi ales piesele?
- A fost o provocare, de fapt, a noastră, pentru noi. Trecuseră 12 ani de muzică OCS 100%, am zis că poate ar fi bine să încercăm şi altceva. Sper să ne fi ieşit. Piesele au fost alese pe bază de „copilărie”, fiecare a venit cu piesele care l-au inspirat/marcat în copilărie. Se strînseseră cam 20, am făcut cam jumătate, nu ne-au plăcut chiar toate şi au rămas doar şase. Pe care le-am băut, vorba unui mare actor:).
- Acum sînteţi într-un turneu de lansare a albumului. Cum reacţionează publicul la piesele de pe acest proiect, diferit, totuşi, de albumele voastre originale?
- Publicul este cum l-am crescut: decent şi de bun simţ. Noi am făcut un exerciţiu de imaginaţie, iar el răspunde în consecinţă. Cu respect şi entuziasm.
- Care din cele 6 piese ale albumului e mai cerută de public în concerte?
- „Pseudofabula”, de departe.
- La concertul din Rockstadt Braşov a fost fain şi cînd aţi cîntat cele 6 piese de pe noul album, dar publicul s-a înveselit brusc cînd aţi început să cîntaţi piesele OCS. Asta vă bucură sau vă întristează?
- E normal ca lumea să vibreze mai mult la piese cunoscute. Nu avem de ce să ne supărăm. La orice album nou e la fel.
- Aveţi un public fidel încă de la debut. Care e relaţia voastră cu fanii? Cum de reuşiţi să vă menţineţi publicul atît de aproape?
- Nu am nici cea mai vagă idee, mai ales că nu suntem genul de trupă care să îşi linguşească publicul ori ceva asemănător (sunt destule exemple pe piaţă, nu vreau să intru în detalii).
- Ai un album OCS la care ţii mai mult?
Ce album de-al vostru asculţi mai des?
- Exemplul arhi-cunoscut cu părintele care îşi iubeşte toţi copiii deopotrivă este prea des folosit ca să îl mai dau şi eu, deci... va trebui să inventez altceva. Dar cum nu îmi vine nimic în cap, o las aşa: cu bunele şi cu relele lor, toate sunt ale noastre, ne reprezintă şi ne descriu (fiecare album fiind în concordanţă cu perioadă în care a fost creat, de-a lungul celor 14 ani de muzică). Ascult rar OCS, pentru că sunt destul de aspru cu noi înşine şi mereu simt că se putea mai mult.
- Dacă ai face un album antologic OCS ce piese ai alege (de pe toate albumele de pînă acum)?
- Oooo, ce mă pui să fac. Misiune imposibilă (dar voi încerca să amintesc cîteva din preferatele mele, fără de care nici o antologie OCS n-ar fi posibilă, după umila-mi părere: „Soarele vorbeşte prostii”, „Ia-te de pe jos”, „Dau şi primesc”, „Stai calm”, „Cine e de vină”... iar lista ar putea continua...).
- Ce muzică te inspiră acum?
Sînt formaţii pe care le ascultai în adolescenţă şi care-ţi plac şi acum?
- Absolut. Depeche Mode, REM, Placebo, Blur, sunt chestii care funcţionează la fel de bine pentru mine.
- Ce formaţii româneşti îţi plac?
Ce album românesc ai recomanda unui prieten din străinătate?
- Aici mi se pare că stăm foarte prost, din păcate. Poate nişte Partizan, că, în rest, e jale. Sorry...
- Ce rol are internetul pentru OCS?
- Înger şi demon. Ne promovăm foarte mult acolo, dar nici nu vindem nimic din cauza lui.
- Ultimul album cumpărat?
- Placebo – Battle for the sun.
- Ultimul album cumpărat care te-a dezamăgit?
- Nu reţin.
- Ultima descoperire plăcută în domeniul muzicii?
- Pas.
- Cum ţi se pare cultura română actuală? Ai un scriitor preferat, un pictor, regizor, actor?
- Din păcate, mi se pare că suntem într-o fundătură culturală de proporţii. Mi-e greu să îţi enumer ce îmi ceri, chiar mi-e greu...
- După „Retro” fanii aşteaptă un nou album OCS, e departe clipa cînd îi veţi face iar fericiţi?
- Cel mai probabil la anu’.
- La voi cine face versurile? Cît de importante sînt textele pentru OCS?
- Eu, în marea lor majoritate. Sunt la fel de importante ca muzica. Aşa cum cred că ar trebui să fie la orice formaţie.
- Ce hobby-uri ai? Ce-ţi place să faci în timpul liber?
- Fifa. Îmi chem prietenii acasă şi jucăm Fifa:). Ştiu, sunt un superficial, asta e:).
(28 noiembrie 2011)
„Expoziţie la înălţime”,
interviu cu fotograful Sebastian MARCOVICI,
realizat de Veronica D. Niculescu
- Expoziţia Focus Sibiu ajunge la o nouă ediţie. De această dată, expun Sebastian Marcovici, Silvana Armat şi Ovidiu Matiu. Ce le-a pregătit acest trio iubitorilor de artă fotografică din Sibiu?
- Pentru cea de-a patra ediție am pregătit cea mai consistentă expoziție de până acum. Am selectat cu greu cele 280 de fotografii ce compun expoziția și a fost cu atât mai dificil să selectăm cele 30 de fotografii reprezentative, care au fost tipărite la dimensiuni mult mai mari. Cred că va fi cea mai bună ediție de până acum, atât ca act artistic, cât și ca retrospectivă a anului precedent. Prin venirea lui Ovidiu am câștigat la ambele capitole.
- Cum aţi gândit această expoziţie?
- În fiecare an ne gândim la ceva diferit. Vrem ca acest proiect să crească, să se dezvolte de la an la an. Pentru această ediție ne-am gândit că ar fi inedit să venim cu fotografiile și către publicul nu neapărat cunoscător în ale fotografiei. Până la urmă, trebuie să ai un minim grad de interes pentru a vizita o expoziție vernisată indoor, ca să spun așa. Am avut sprijinul deplin al Primăriei și vom expune cele 30 de fotografii reprezentative pe Podul Minciunilor, între 20 februarie și 1 martie. Cât despre expoziția din interior, tot din aceste 30 de fotografii am creat un întreg „perete fotografic”, la care am muncit două nopți. Cele 30 de fotografii sunt suspendate cu peste 500 de metri de fir de pescuit.
- S-a spus că expoziţia s-a construit în jurul „Fotografiei anului” 2011, premiata şi deja foarte cunoscuta imagine realizată de tine, înfăţişându-l pe preşedintele Băsescu la canonizarea Mitropolitului Andrei Şaguna. În ce măsură eşti de acord cu această afirmaţie?
- E fotografia anului, nu are cum să nu fie punctul central al oricărei expoziții. Tocmai de aceea, această fotografie a primit locul principal în expoziție, este cea care deschide peretele fotografic. Însă, alături de ea, sunt nenumărate alte fotografii la fel de reușite, dar care însă nu s-au bucurat de aceeași mediatizare. Fotografia cu președintele între prelați a apărut într-un context social-politic deosebit, de aici și amploarea de care s-a bucurat.
- Care sînt ingredientele unei fotografii reuşite, în opinia ta?
- În primul rând, pregătirea de bază. Fotografia, ca orice altă artă, înseamnă studiu, studiu, studiu. Sunt foarte mulți fotografi care au această bază, însă de aici intervin celelalte aspecte. Norocul ar fi unul dintre ele. Pentru că vorbeam mai sus de fotografia președintelui între prelați, ea este un exemplu perfect pentru a demonstra că un fotograf are nevoie de mult noroc. La momentul acela puteam fi oriunde altundeva, în biserică, de exemplu, alături de colegii mei fotografi, rezemat de zid aprinzându-mi o țigară, în multe, multe alte ipostaze. Dar am avut noroc să fiu cu degetul pe declanșator. Iar apoi, inspirația. Momentul acela în care privești prin obiectiv și înainte să declanșezi te gândești: „ce transmite cadrul acesta?”. Iar în momentul acela poți decide să declanșezi sau să refaci încadrarea.
- Cât de ofertant este Sibiul pentru un fotograf?
- Spunea Ovidiu Matiu în discursul său la vernisaj că expoziția din acest an este răspunsul la întrebarea „mai există viață în Sibiu după anul 2007?”. Sibiul este extrem de ofertant pentru un fotograf. Orașul acesta este ceea ce ne-a făcut pe noi fotografi profesioniști. În momentul în care ai la îndemână atât de multe evenimente spectaculoase de fotografiat, sarcina ta este un pic mai ușoară. E mai simplu să te concentrezi la creația pură, decât să alergi căutând-o.
- Care sunt locurile unde visezi să poţi ajunge, ca fotograf?
- Mi-aș dori foarte mult să ajung să lucrez la o agenție de presă mare. La Reuters, la AFP, la DPA sau DDP. Dacă aș ajunge să lucrez la una dintre aceste agenții cred că aș ajunge în fața tuturor oportunităților pe care mi le doresc. Așa, din scurt, la ce visez și ce mi-aș dori în acest moment să fotografiez, un meci al echipei Real Madrid pe Santiago Bernabeu.
Foto: portret
şi fotografia anului cu Băsescu
POKER
Interviu cu Bogdan COŞA,
realizat de Mihail Vakulovski
- Spui că pokerul e un joc complicat. „Poker” e un roman complicat pentru cititori, cum crezi? Pentru tine cum e, acum, după ce l-ai publicat deja?
- Pentru mine, cred eu într-un mod romantic, romanul a fost ca decizia de a face o călătorie imperios necesară pentru un om căruia oricum îi place să fie mereu pe drumuri.
Pentru un eventual cititor însă, nu știu, dar mi-ar plăcea să fi fost ca un drum dus cu trenul: simplu teoretic, adică linear, din punctul A în punctul B, având totuși anumite adâncimi, acele momentele de contemplație sau de reflecție specifice unui drum lung, tăiate brusc de zdruncinături la schimbatul macazului sau la intrarea pe o porțiune veche de șine. Evident, cu staționări în momente-gări și momente-halte, atât pe lumină, cât și în mijlocul nopții sau în zori, cu pasageri care te fixează când te uiți pierdut pe fereastră, pasageri năuci care nu-și dau seama că le vezi reflexia-n geam, pasageri care vorbesc tare, care își freacă la cap copiii sau însoțitorii până îți vine să mori de jenă etc.
În fine, să fi fost pentru cititor ca o călătorie în care pe locul din fața lui ar fi stat o fată frumoasă, tăcută inițial, care l-ar fi făcut să se îndoiască o clipă de sentimentele față de cealaltă femeie, cea care îl aștepta la capătul liniei. Să fi observat la un moment dat cu oarecare tristețe că, în timpul în care el a fumat încuiat în baie, fata a dispărut de pe scaunul ei, și-a dus bagajul greu în celălalt capăt al vagonului, urmând să se dea jos îndată ce oprea trenul. Să nu-și fi dorit la final să se ridice după ea, nici măcar s-o ajute, să-i coboare bagajele, ci să o fi petrecut cu drag de acolo, de pe locul lui, privind ușor confuz, apoi, înainte.
- Cum a fost scrierea romanului? Cît de intensă a fost? Chinuitoare? Plăcută?
- A fost ca ultimul orgasm al unei balene, Mihai.
- Acum, după publicarea „Poker-ului”, eşti un scriitor cunoscut, dar înainte nu se ştia aproape nimic despre tine. Scriai, totuşi, poezii. N-ai încercat să debutezi ca poet? De ce ai ales să debutezi cu un roman? E o strategie sau aşa a fost să fie?
- Dacă pui în modul ăsta problema, așa a fost să fie, mai degrabă decât să fi jucat o strategie anume.
La 21 de ani, când am scris Poker-ul, priveam lumea literară printr-un geam de Mercedes/ din exterior, deci nu-mi permiteam să gândesc în strategii, chiar dacă în calitate de gambler intră în fișa postului să știi întotdeauna care sunt mutările potrivite.
Literatura era însă altceva. Pentru mine era un bordel la care inițial veneam să mă uit pe gaura cheii, să văd ce se petrece înăuntru; un loc în care, oricât de vrednic erai pe domeniul tău în viața de zi cu zi, mai întâi treceai pe la Șefa să-i plătești partea, apoi așteptai frumușel pe băncuță să-ți vină rândul, trăgând cu urechea din când în când la bărbățeii - obișnuiți ai locului, ca să afli și tu ce și cum.
Nu era deloc ca la masa de joc, unde vii, vezi, câștigi și pleci, fără să-ți pese că ai în față jucători experimentați. Nu pe vremea când mă încăpățânam să scriu poezii fără să fi auzit nimeni de mine.
- „Unii mint atît de mişto, povestesc atît de bine, încît ajungi să nu mai ştii care-i viaţa adevărată”, spune naratorul despre Henry Miller. Cred că te-a întrebat multă lume cît de biografic este romanul; asta te enervează sau ce stare îţi trezeşte? Cît de biografic trebuie să fie un roman ca să fie credibil şi pentru cititori?
- Da, mă frustrează, în special pentru că am răspuns de 1000 de ori la întrebarea asta, dar știam că așa o să fie, lumea funcționează pe bază de senzațional + spam, aceeași informație rulată pe coapse umede de virgină (asta e o glumiță pe care o am cu un prieten).
În orice caz, n-ar fi mai drăguț să mă întrebe punctual de acum: te-a dus Andreea de nas sau nu te-a dus? :) Sau, în fine, ce-i interesează.
- Cînd citesc o carte de-a copiilor lor, părinţii – oricît de cunoscători în ale literaturii ar fi – cred că naratorul e copilul lor, iar la tine e chiar o naraţiune homodiegetică, unde cel care povesteşte e chiar personajul principal. Ai tăi ce-au zis despre carte?
- Părinții mei nu sunt cunoscători într-ale literaturii, așa că nu e indicat să folosești cuvântul homodiegetic, s-ar putea să-mi faci mai mult rău decât ți-ai putea închipui, să-i duci pe o pistă falsă.
Cu tata a fost cam ca-n Filantropica, dacă îți mai aduci aminte, când Constantin Drăgănescu, tatăl lui Ovidiu Gorea (Mircea Diaconu), îi spune ăstuia, așa, sever, pe deasupra ochelarilor: Ți-am citit cartea... Slabă! și îi azvârle volumul prin fereastra dintre balcon și sufragerie. Mama, în schimb, a lăcrămat.
- Personajul principal din „Poker” visează foarte mult. Tu ce vise ai? Color sau alb-negru?
- Vise mute, de Oscar.
- La ce visezi acum, cînd abia ai debutat? Cum te vezi peste vreo 20 de ani (mai ales din p.d.v. literar)?
- Acum, ca să variem puțin, mi-ar plăcea un context mai brutal în care să se petreacă literatura – la rândul ei, mai directă, mai puțin leneșă – , să renunțăm la politețuri învechite, dar e puțin probabil să se întâmple ce mi-aș dori eu, fie și peste 20 de ani.
- Acţiunea cărţii are loc la Braşov, în cea mai mare parte. Ştii cine locuieşte de-adevăratelea pe str. Scriitorilor nr. 26, unde-n „Poker” stă Andreea, o fată beton?
- Nu, dar am trecut pe acolo de multe ori, îmi plăcea să mă plimb noaptea cu mașina, e o zonă foarte frumoasă.
- De ce personajul principal spune că Andreea TREBUIE să înţeleagă? Eu ca şi cititor aş fi vrut ca ei să rămînă împreună, de exemplu…
- SPOILER ALERT!
- Un personaj bagă K. Bănuiesc că e un drog, poţi să-mi spui despre ce e vorba mai concret? (mă interesez pentru că iubita mea e K)…
- (- Is she also Special? :) )
Ketamina - Substanta lichida obtinuta artificial si folosita in medicina veterinara ca anestezic.
Special K- Ketamina (ketarom - e cel mai ieftin) se fierbe pe capacul unei oale (capacul intors cu manerul in interior) cu apa (baimare) se adauga ser fiziologic... se amesteca pana la cristalizare... (se intinde pe suprafata cat mai mare pt eficienta shi cristale mai mici) se piseaza... shi "se trage".#ATENTIE#se piseaza bine... daca sunt cristale mari apar dureri la "tragere"
diferenta dintre k shi sk este de ser fiziologic...
Exemple: Am tras Sk(seka) pana mi-am "borat" matzele din mine... dupa care am adormit.
Asta e a patra definiție pe care am găsit-o pentru K într-un dicționar de termeni urbani, e amuzant, uită-te și la celelalte explicații, nu vreau să-ți umplu aici pagina: http://www.123urban.ro/def/Special%20K
- Personajul tău citeşte ziarele de ieri. Tu cum citeşti ziarele?
- Iarna asta le-am citit la 5-6 dimineața, când mă trezeam, după ce făceam focul în sobă și verificam dacă și cât a nins, dacă pot să dau zăpada cu fărașul sau dacă trebuie să-mi iau o lopată. Le mai citesc și seara, dar nu pentru că m-ar interesa foarte tare, e mai degrabă semn că sunt confuz și că nu mă pot decide pentru o activitate sau alta. Pe net le citesc, asta se înțelege, iar pe net ziarele nu sunt de ieri sau de azi, e un flux continuu, nu găsești aceeași ruptură ca în ziarele pe hârtie.
Pe print îmi cumpăr doar dacă merg cu trenul, mi-am dat seama că știrea e un ice-breaker bun, nu pentru situațiile de călătorie, că nu-mi place să vorbesc în tren, ci pentru persoana care mă așteaptă în gară, în special dacă e cineva necunoscut. Altfel e groaznic, cobori moleșit după ore de picoteală sau abstractizat după ce ți-ai măcinat mintea cu toate care ți-au venit la-ndemână și brusc te trezești că trebuie să faci conversație, chestie care te lovește mai tare ca un fus orar.
- Ce variante de titlu ai mai avut? „Poker” e şi un roman de dragoste sau în primul rînd un roman de dragoste, iar „poker” te duce cu gîndul cu totul altundeva…
- N-am avut alte variante, am scris POKER pe o foaie de hârtie și am îngroșat mașinal cu creionul fiecare literă, ascultând o expunere, apoi am uitat de ambele. Eram la un curs al lui Alexandru Mușina, toartă-n toartă cu Andrei Dósa - el poate confirma, așadar, că a fost o idee de moment peste care am trecut fără să verbalizez. Probabil i-am părut ciudat atunci, scriind o oră-ntreagă P O K E R, o fi zis un caz pierdut, dar nu am vorbit despre asta niciodată. În schimb, când m-am apucat de scris romanul, mi-am adus aminte de foaia aia și am preluat cuvântul, am contaminat apoi și video trailer-ul romanului (aici wlink de pe youtube), legând astfel trei momente aflate la 5-6 luni distanță.
- Am înţeles că după „Poker” vor mai urma două romane oarecum înrudite cu acesta, va fi o trilogie? Lucrezi deja la următorul sau încă te bucuri de debut?
- Lucrez la niște proze scurte legate-ntre ele care vor constitui partea a doua a trilogiei, o punte între partea întâi și partea a treia, care va fi din nou roman, la fel ca prima. Nu știu dacă, păstrând definiția clasică a trilogiei, ce-am zis eu mai sus are sens, dar așa am gândit proiectul și o să vedem ce iese. Sunt încântat.
Desigur, când nu mă apasă altele, domestice sau metafizice :), mă bucur de debut, chiar dacă mă gândesc destul de rar la roman - în general, când primesc câte un link către un interviu sau către o recenzie nouă; atunci, văzând coperta volumului și numele meu pomenit de atâtea ori, zic în gând ia uite, cartea mea și mă cuprinde un sentiment de stranietate, dar încep să parcurg rândurile apoi și elefantul se topește de emoție în emoție.
(ianuarie 2012)
foto: un cristian, la Casa Memorială Lucian Blaga, Lancrăm
- You are here:
-
>>
-
Edițiile Tiuk!
-
33_2012 (nr. aniversar - 10 ani de activitate)
- Dialoguri Tiuk!