TiuKestionar

Alexandru POTCOAVĂ 

- Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

Războiul cu cornete de hârtie. Mai apoi, mâzgâlitul hârtiei rămase.

- Când te întâlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Despre ce ne trece prin cap. Dacă ne trece ceva. Altfel tăcem, în aşteptarea viitorului.

- Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

Şahul. Nu urmăresc niciun sport la TV. Din când în când, eventual, savurez un meci de fotbal. Dar fotbalul nu mai e sport, e fenomen de masă, cam ca religia şi politica. Aş fi însă curios de artele marţiale. Mi-ar pune un pic sângele în mişcare acum, la 30 de ani, când încep deja să seamăn cu Budha (nu de la meditaţie ci de la bere).

- Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

Nu aş ucide. Drept e că nici nu m-am confruntat vreodată cu situaţii limită, când te miri de ce-i în stare şi cel mai blajin dintre oameni pentru a-şi scăpa pielea.

- Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

Jurnalismul şi navomodelismul. Alte -isme, nu-i aşa?

- Ce sentimente/stări te enervează?

Cele de neputinţă.
- O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

Ştiu eu, naşterea mea? Deşi asta-i cam ca lauda seminţelor recitată de gorunul din margine de codru.
- Dacă ai cânta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cânţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Prima întrebare ţine cred de o concepţie modernistă ba chiar romantică ( în fine, cam ca la Macedonski, aşa) asupra artei, or noi trăim în plină postmodernitate, înconjuraţi de pop-art, bricolaj şi kitsch. Sunt de părere că dacă ai un mesaj de transmis o poţi face şi prin rock şi prin jazz, hip-hop şi manele sau hibrizii tuturor genurilor. Cât de sărac sau de avut devii prin asta nu ţine doar de tine. Succesul depinde azi de orizontul de aşteptare al publicului, de promovare, de moment etc., un întreg lanţ trofic în care te poţi trezi ca prima verigă, cea mai de jos – planctonul înghiţit de peştişorul înghiţit de rechinul înghiţit de balena care îngraşă planctonul. Important e să fii conştient care formă i se potriveşte mai bine fondului tău, targetului tău ( într-un limbaj pe care Salamul Minune nu-l înţelege neapărat ca din carte dar îl intuieşte foarte bine după ureche, so what?) şi să nu te dai altceva decât eşti. Abia impostura ar fi stridentă, nu că s-ar mai mira cineva. La urma-urmei, dacă e s-o luăm pe partea financiară, cea mai comercială carte din lume e Biblia şi nu sunt convins că versetele din Cântarea Cântărilor bunăoară nu s-ar potrivi pe nişte ritmuri orientale, că doar păstorii acelor vremuri nu ştiau de Rush, Genesis sau Jan Garbarek – invers poate da.

Ca scriitor şi ca om n-aş accepta să mi se impună o dogmă, o ideologie, o cale de urmat neabătut. Sigur, e uşor să afirmi asta când ştii că nu te trezeşti într-o clipită cu Inchiziţia sau Securitatea la uşă să-ţi ceară socoteală, dar cine poate prevede viitorul? În fine, am scris asta şi scris rămâne. Că într-o eventuală zi, pentru astfel de poziţii mă vor pune la index sau mai ştiu eu unde nu mă preocupă acum. Oricum, într-o asemenea situaţie aş încerca cât pot să nu mă dezic, deşi cât te poţi pune de exemplu cu o reeducare ca la Piteşti? Ce valoare şi ce efecte a avut testamentul lui Vulcănescu: „să nu mă răzbunaţi” în acel context pervers? Şi, ca să continui, crede şi nu cerceta mi se pare o imposibilitate, o castrare. Îndoiala mă pune în mişcare. Sigur, a (te) îndoi e similar uneori cu a multiplica (şi dilua) o băutură tare cu apă chioară. Una peste alta, totul e relativ, deci exist. Exist, şi atunci totul e relativ.

- Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

Întrebarea aceasta mă duce cu gândul la celebra înfruntare de la Azincourt, asta a fost  în plină epocă a cavalerilor, când nobilii francezi aliniaţi pe câmpul de bătaie  i-au îndemnat pe englezi : domnilor, trageţi voi primii. Urmarea se ştie : primii au fost desfiinţaţi de arcaşii briţi.  Ce vreau să spun e că indiferent dacă l-aş simpatiza sau nu pe celălalt pretendent la… glorie, dacă aş simţi că acela e mai bun decât mine, şi deobicei am pornirea asta, aş refuza premiul, chit că asta ar însemna să nu mai iau niciodată vreunul. Detest nedreptatea, indiferent cui i s-ar face, mie sau altuia. Deci e clar, ca s-o scot la capăt am nevoie de un agent literar. Unul care nu se pierde în galanterii şi acordări de prioritate.

- Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

În timp, prin muncă și fără să conştientizez neapărat. Unii ar spune poate prin acumulări succesive, prin arderea etapelor şi alte cele. Eu zic deci : pe nesimţite. Chiar nu-mi dau seama cum am devenit ceea ce cred eu sau alţii că sunt acum. Dar, în fond, ce sunt în acest moment? 

tiuKestionar

 

Moni STĂNILĂ

 

- Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

- Cînd eram foarte mică îmi plăcea să mă joc de-a războiul. În casă era mai complicat. Puneam un papuc rău sub un scaun răsturnat şi fără spătar, mă băgam în el şi ţinînd de picioarele scaunului mă legănam violent. Asta era fuga de moarte cu căruţa. Afară era mai simplu: colibe pe post de refugiu, arc de alun cu săgeţi elastice de corn, sabie din lemn de brad, praştie cu gloanţe de sîrmă şi, bineînţeles, undiţă pentru supravieţuire. În adolescenţă jucam poker pe bani la şcoală să îmi fac bani de langoşi. Venea o femeie de la fabrică cu langoşi buni şi calzi în pauza mare.

 

- Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

- Depinde de prieteni. Cu cei cu care pot discuta despre prezent, asta fac. Există însă şi prieteni din copilărie, de care nu mă leagă ocupaţiile actuale, atunci nu avem de ales. Depănăm trecutul în hohote de rîs.

 

- Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

- Cînd eram mică voiam să fiu gimnastă. Apoi am vrut să fiu fotbalistă. Apoi am alergat spre sporturile de iarnă. Acum nu urmăresc nici un sport la Tv. Dar îmi place să merg pe munte, să înot şi să bag ture cu biţicla.

 

- Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

- Nu aş face avort, dar cred că aş putea să îl silesc pe un personaj de-al meu, mai ales dacă asta m-ar ajuta să evidenţiez motivul pentru care eu nu aş face aşa ceva.

 

- Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericită?

- Important e să lucrez de acasă şi să trăiesc din scris. Dar nu înseamnă că m-ar face fericită. Pentru mine fericirea ţine de altceva decît de job, deşi aş putea să fac o carte cu profesiile care m-ar face nefericită.

 

- Ce sentimente/stări te enervează?

- Mă enervează să beau cafeaua singură. Şi mă  enervează să mă enerveze cineva :D

 

- O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

- Cred că părinţii mei au fost foarte fericiţi cînd am renunţat să mă cred rockeriţă şi am ales să studiez teologia. Cît despre copii... ohohooo! M-aş lăuda cu toate aventurile copilăriei. Munţi escaladaţi fără echipament, bătăile pe trupe de la blocurile din Tomeşti, săniuşul pe cele mai riscante pîrtii, săritul de la trambulină pe patine. Muuulte. Mai ales cînd am convins tot Tomeştiul că au venit extratereştrii deasupra de gunoaie.

Dincolo de lucrurile astea, părinţii mei sigur că nu vor fi niciodată atît de mîndri ca atunci cînd am sărit să-l pocnesc pe doctorul din Lugoj care nu voia să facă nimic pentru tatăl meu foarte bolnav. Am făcut un scandal monstru şi am stat zile şi nopţi la căpătîiul tatălui meu. Deşi asta nu se cheamă neapărat „eveniment”.

 

- Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

- Cred că nu aş accepta prea multe. Cînd eram de 10 ani citeam Dumas şi voiam să îmi însuşesc morala de acolo. Exerciţiul cel mai stupid era să arunc banii pe Bega ca să îmi demonstrez că nu sunt legată de ei. Cred că m-a ajutat. Nu prea mă interesează agonisirile excesive. Sunt mulţumită să nu am datorii.

 

- Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

- Cred că nu m-aş gîndi că nu îl merit. Sunt destul de încrezută încît să îmi imaginez că sigur am fost mai bună. Deşi a existat în adolescenţă un astfel de moment. Eram convinsă că sunt mai bună, dar îmi părea rău să o las în urmă pe o prietenă despre care eram convinsă că ar suferi. Am cerut să fim nominalizate împreună şi am împărţit premiul cu ea.

 

- Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

- M-am născut ceea ce sunt. Un om cu caracterul meu, cu modul meu de a privi lumea. Dar mi-am influenţat de multe ori cursul vieţii. Cînd am ales ce să studiez, ce să lucrez. Cînd m-am căsătorit şi am ales să trăiesc unde trăiesc. Mediul îţi influenţează cursul vieţii. Cam asta e. Dar nu cred că sunt ceva special. Sunt specială doar pentru cei care mă iubesc. În rest, sunt un om deosebit între 6 miliarde de oameni deosebiţi.