Poeme de stânga de Grigore Şoitu, versuri

autor: Grigore Şoitu

titlu: Poeme de stânga

seria: poezie

colecţia: prezent

format: 145x200 mm

nr. pagini: 58

apariţie: februarie 2011

isbn: 978-606-92741-4-9

 în fund de epave cătuşele sar3

lumea nouă a ieşit la lumină,

a câştigat prea uşor.

defilează acum pe calea victoriei.

 

consumaţi,

               consumaţi,

                              consumaţi,

paradisul este atât de departe.

cerul arde de artificii,

în fund de epave cătuşele sar.

 

să uităm ce-am fost4,

poate aşa,

o să trecem mai departe.

 

 

dor de plumb

mi-e dor să aud

o armă de foc,

de calibrul

7,65 mm,

să-mi ţin

respiraţia

ca la prima

întâlnire,

să mânui lin

trăgaciul,

să-nchid

ochiul drept

sau ochiul stâng,

„după caz”,

iar ţinta de carton

să alunece uşor prin

cătarea afumată.

asta i-am spus

manuelei

în ultimul

meu vis.

ea m-a privit

mirată.

eu m-am simţit

ca ultimul

securist,

prins la revoluţie

de armată.

 

 

dor de agigea

în stânga era

nea victor,

în dreapta

nea ion,

care nu şi-a luat

carnetu’ niciodată.

într-o dacie 1300,

berlină,

roşie,

minunată.

eu aşteptam

pe bancheta

din spate,

în pantaloni gri

de doc

şi geacă

de piele neagră.

în portbagaj intrau

trei genţi diplomat,

pline cu ţigări

de contrabandă.

era ceaţă-n portul agigea

iar în bucureşti,

o mineriadă.

 

 

în limba mirunei5

sunt trist.

tu lipseşti din filmul ăsta:

prima ninsoare

în suburbiile bucureştiului

cu yoyo,

sofica,

paznicii noştri credincioşi,

care latră la fiecare adiere

a vântului,

şi mica elfă miruna,

născută acum trei ani

la maternitatea polizu.

eu plin de cearcăne,

la treizeci şi şase de ani,

într-un cartier de vile

pentru clasa de mijloc,

cu câteva fire albe de păr,

pe care le număr

în fiecare dimineaţă,

doar câteva.

fericit ca zăpada

neîncepută,

în care

am lăsat aceste urme

proaspete,

filmate de tine.

zăpada în care

mă tăvălesc cu yoyo,

în limba primordială

a mirunei,

pe care-am vorbit-o şi noi,

dar s-a şters,

n-a mai rămas nicio urmă,

nicio amintire, pe fundul

gros al paharului.

poca-ţiţi…

cuvintele ei,

topite ca

fulgii mari de zăpadă.

 

 

poem cu marinică

doarme într-o baracă

albastră,

de care e rezemată

o bicicletă pegas.

un geniu care ştie doar să bea

şi o face foarte bine,

iar în pauze munceşte.

îl plătesc cu 25 de lei pe zi,

şi o tărie.

îmi spune viaţa lui,

mi-o strecoară printre

ochiurile de sârmă,

el de o parte,

eu de cealaltă,

fără să ne atingem.

 

n-ai vrea să fii

în locul meu,

îmi spune

după prima sticlă.

viaţa lui devine

un cântec zdrăngănit

la chitară, prin fumul

deşeurilor arse

într-un butoi de tablă,

ca-n toamnele mele

agricole,

cu ştiuleţi de porumb

şi remorci pline de rugină.

iar printre ele, marinică,

omul nou

în costum de paie,

o sperietoare lovită

de vorbele mele

(la cât bei, poate mai ai

doi-trei ani de trăit).

 

şi poza pe care o ţine

în portofelul din piele

cu motive gotice,

rusoaica lui care

l-a părăsit

acum douăzeci de ani,

pe care o scoate

câteodată la lumină,

zice ea e familia mea,

acu e-n rusia,

s-a dus la ai ei,

o blondă îmi zâmbeşte

dintr-o fotografie nupţială,

nimic suprarealist,

doar materie

şi oameni ai muncii

cu garoafe în mâini.

 

azi l-am băgat în

secolul XXI,

i-am dat o saltea

de burete

şi un cuptor

cu microunde.

era speriat,

nu fericit,

era chiar speriat.

s-a-nchis în baraca

din tablă,

unde ploaia

de vară bate tactul

pe acoperiş.

la-nceput timid, apoi

din ce în ce mai tare.

ca un om nervos

care aşteaptă,

iar în mintea lui,

se repetă

aceeaşi melodie.

aceeaşi fanfară

îi cântă ceva.

 

 

în limba mea

şomer de lux,

domiciliat în

bucureşti.

treizeci şi şapte

de ani.

studii superioare.

nouăsprezece ani

vechime.

căsătorit,

cu doi copii.

primesc cadouri

de la maică-mea,

care munceşte

zece ore pe zi.

trăiesc într-o

românie liberă

şi prosperă6.

vă rog, ajutaţi-mă,

purtaţi-vă frumos

cu mine.

învăluiţi-mă misterios

măcar cu o promisiune,

care să-mi fluture

ca un afiş,

democrat-liberal,

liberal

sau social-democrat.

 

 

 

poem cu păsărilă7

nu mai e,

un sendviş

din care muşcă toţi,

îmi spune el pe toporaşi.

mă aşez comod,

nu-l întrerup,

la prima trecere

de pietoni

am aflat că tatăl lui

iese vineri,

din rahova.

l-ai văzut până acum?

…cine crezi

c-a muncit un an pentru

directorul închisorii?

nu-l întrerup,

din când în când

mai rup o filă

de calendar.

ca la o scenă

tandră,

dintr-un film

american,

urmată brusc

de multă acţiune,

şi câteva fragmente

fierbinţi.

care pentru noi

nu s-au lăsat

mult aşteptate.

pe mărgeanului

chiar înainte de

intersecţia cu

drumul sării

mi-a povestit despre

alina, fata de la

parfumuri,

pe care o fute în fiecare

dimineaţă între 9 şi 12,

când maică-sa e la muncă,

(undeva-n jilava

la primărie).

prima oară

când s-a dezbrăcat

la ea în cameră

l-a-ntrebat ce faci?

ce cauţi aici?

iar el i-a răspuns

cu aceeaşi monedă

dar tu ce faci?

ce cauţi goală lângă mine?

la intrare pe bulevardul

timişoara a aruncat

câteva vorbe obosite

despre andreea,

fata de la

gablonzuri,

pe care o fute

după ora 16,

dar care nu ştie nimic,

stă şi-nchide ochii

de fiecare dată.

pe cheiul dâmboviţei,

unde excavatoarele trag

ca-n vremurile bune,

şi-a adus aminte

de soţia lui.

era să moară

anul trecut,

când a fost operată,

spune el

mişcând uşor

volanul

şi câteva pete

roşii îi apar

în obraz.

 

 

 

Note:

Note

1. Mi-e frică de Marin Mincu… Mi-a fost frică-ntotdeauna. Nu pentru că era profesor, şef de cenaclu sau critic cu metodă, ci pentru că apariţiile lui carismatice, cinice şi pline de umor mă complexau şi mă făceau să mă simt foarte mic! De aceea, am fost destul de rar la Euridice, cu toate că mă-ncuraja să citesc ori să-mi liberalizez discursul critic. De multe ori, nu ştiam dacă vorbeşte serios când spunea să-l ascultăm (pauză) pe un poet (pauză) care practică cu aceeaşi (pauză) furie discursul critic. Nu-mi dau nici acum seama dacă ceea ce spunea serios despre mine plutea în pauzele dintre cuvinte. Şi frica de Mincu creştea, îmi risipea ideile. Deveneam incoerent, vorbeam gâtuit de emoţie, ca un canar care şi-a pierdut brusc glasul în faţa unui motan mare şi fioros. Un acces de curaj m-a făcut să-l pomenesc în cea de-a doua carte a mea (Addenda), în lista pseudobibliografică, în care lipeam lângă numele unui scriitor cunoscut câte o meserie. Era un experiment, care-nchidea un laborator de creaţie mai vechi. Prin vara lui 2003, la Neptun, pe o terasă, mă opreşte Mincu şi-mi spune: „Domnule…, am văzut că în a doua carte m-ai făcut vidanjor.” Frica de Mincu m-a îndemnat să-i răspund, fără să gândesc, senin şi limpi, ca şi cum altcineva mi-ar fi scris cartea: „Da?! Poate cuvântul a apărut acolo pentru a păstra ritmul şi sonoritatea frazei…” M-a privit în ochi, surprins de răspunsul meu stupid, şi m-a concediat cu nobleţe. Cred că frica aceea paralizantă m-a oprit să-l cunosc mai bine!

2.         Capitalism: A Love Story de Michael Moore

3.         Un stih de Nicolae Labiş din poemul Tablou general (Lupta cu inerţia, 1958). Pentru cei care s-au născut după 1990, dar şi pentru pudibonzii de vârsta mea, mi-am cenzurat poemul, eliminând partea mai puţin carismatică, care puncta o anumită ideologie…

4.         Acest vers a su(re)scitat interesul multor exegeţi ai operei şoitiste, care au încercat să echilibreze diferenţele de interpretare dintre variantele „să uităm ce-am fost” şi „să uităm ce-a fost”, mai ales că manuscrisul autorului este atât de ilizibil, încât nici el nu-l mai înţelege…

5.         Câteva cuvinte din limba primordială a fiicei mele, Mara-Miruna:

aer cucinat = aer condiţionat;

apitalatoru = aspiratorul;

aut = iaurt;

bubustiuc;

butăcăreasă;

castronat = (castrat) aşa cum zice doamna doctor, repetând cuvintele Mirunei: „Să castronăm motanul!”;

fefecuţă;

filmul cu mustaţă = o referire directă la felul în care arată actorul David Suchet, în serialul Agatha Christie’s Poirot;

minima = desen animat;

mimic = nimic;

oamăn = om;

poca-nini = telefon marca Nokia, pe care rula jocul cu Shrek, un nini verde care făcea des poc(a);

poca-ţiţi = telefon marca Nokia care nu rula jocuri, însă suna/ţiţi(a) puternic.

6.         Slogan electoral penelist.

7.         Cu Alex S. (Păsărilă) am lucrat, în perioada iulie 2007–august 2008, la un mall din cartierul Berceni, care a fost ridicat în şase luni de fiii unor demnitari comunişti…

instituţia moartă a poştei de Ionuţ Chiva, versuri,

prefaţă de Cosmin Ciotloş

colecţia: prezent

format: 145x200 mm

nr. pagini: 80

apariţie: martie 2011

isbn: 978-606-92741-6-3

 

 

unter den linden

ce am vrut noi,

noaptea în troleele cu becuri verzi

legănîndu-se bete printre maluri de zăpadă jegoasă,

am vrut să dansăm singuri şi să ne facem scandalul.

dar ne-au prins cu băutură de-afară şi

ne-au dat afară.

 

aplecaţi greu peste farfurie în bucătărie

cu nasul în sos cu mîinile înroşite

ce am vrut noi

ştiam că o să vină odată

pînă la urmă n-am aşteptat decît toată viaţa.

 

şi o să vină o să vină

spun ciocanele în fabrică spune nebuna spitalului

vreţi sarea pămîntului şi n-aţi

aşteptat decît toată viaţa.

verzi în costumele noastre de mort degeaba

îi spunem că ce am vrut noi

am vrut să avem o viaţă frumoasă şi

(„în finişul ei n-a fost frumoasă”)

 

şi o să vină o să vină

unter den linden den linden

spun clopoţeii senili ai memoriei

dar noi, îi spunem sfîntului nostru,

cel al nervilor rupţi de duminică seara,

ce am vrut noi am vrut paşaport

şi un loc pe plajă unde să-ntindem prosopul.

şi n-aţi aşteptat decît toată viaţa.

unter den linden

den linden

clopoţeii senili ai memoriei.

 

 

 

apuka

ştiu şi ştiu şi ştiu

că nimic de la tine şi ştiu că, mă rog,

nu am fost acolo

ştiu că nimic de la tine

mi-e dor, te visez, am ajuns să ştiu şi ştiu şi ştiu

să fiu un bou care trage

vîrsta, redundanţele, supersuferinţele care nu există pentru că munceşti

şi cînd nu munceşti bei bere cu adi sau mai mult singur

bei lapte negru

inconsecvenţele, băutura, şi nu ai ce-i face – vorbeşte şi bagă şi bagă

şi bagă

pentru că nimic n-a fost bine, tata, nimic n-a fost cum am vrut noi

n-au fost uniformele sau au fost

dar acum

viaţa-i o stea satanică de iubire nemăsurată, în şase colţuri

(eszter judit ovidiu ruxandra ciprian adrian),

e luptă de clasă

e gin tonic poziţii asumate, într-un cuvînt – atitudine

o să vină iarna, tata, şi eu tot n-o să am timp, e greu,

dar ţie ţi-e cald acolo, iată, am ajuns şi la asta: tu eşti de ceva timp, acum,

chimie

şi eu te fac

mi-e greu să adorm uneori, alteori te visez şi-mi pare foarte rău

şi tu eşti mort ai murit

muriseşi.

…

scîrba se mulează pe faţa mea

pe măsură ce timpul trece.

şi timpul trece.

merg seara pe stradă n-am făcut nimic dar în capul meu cele mai multe lucruri sînt eroice

umbra mea cum merg seara e mai frumoasă decît david bowie dar sufletul meu e o peşteră plictisitoare

în care nu vezi (cînd mergi în excursie şi-ţi place o fată din clasă şi eşti complexat de un băiat) în care nu vezi nimic.

am anumite expresii faciale care nu vin de la mine.

e scîrba.

ea e de sulf şi creşte geometric cumva dar random (pe măsura ce timpul trece. şi trece.)

şi eu nu mai sînt eu.

şi nu-mi poţi face nimic dacă nu ajungi la miezul tare

al armăturii de obiceiuri şi gîndire leneşă

nu-mi poţi face nimic dacă nu ajungi

la inima mea de adolescent care citea noaptea şi fuma o ţigară la 2 ore

şi se uita de pe balcon la stele.

metalice. ele.

 

 

 

carne tristă, dragoste porno

am vorbit mult eu şi cu tine

dar niciodată, nici măcar din greşeală

dragoste porno dragoste porno

 

de cele mai multe ori ce am spus

era adecvat situaţiei

dar nici pe colţul gurii

nici măcar nici din greşeală

nici la film nici la petreceri şi

 

te caut goală pe google şi nu te găsesc

te caut pe you tube şi nu eşti

 

într-un film creşteam în provincie şi

toţi intrau la facultate – însă noi nu.

niciodată, noi nu.

oraşul din provincie

în care creşteam era industrial şi biblioteca lui era săracă.

citeam cioran şi toţi intraseră la facultate

şi noi nu.

oraşul avea un bar în care mereu erau rockişti

care ne făceau mereu băutura.

şi alteori în pădure

şi era toamnă tîrziu (reţine, ei intraseră la facultate),

ce să faci la patru după-amiaza,

mari lumînări albe mestecenii fumul din frunze

vîntul prin sălcii

cadavrul de nerecunoscut al unei fetiţe

şi toată scena provinciei.

 

alt film cu noi era „duminică la ora şase”

 

în marele oraş însă am vorbit tot

am citit aceleaşi cărţi şi

cinemateca marelui oraş şi cluburile alternative dar niciodată nici din greşeală

nici măcar

 

ce să fac eu cu toate astea acum? ce să fac cu noir desir cu filmele mute cu ultimul tangou la paris cu subcultura care îşi urlă talentul în mine şi nu mai am ce să-i fac treaba ei ce să fac cu valul asiatic cu elvira popescu cînd niciodată nici măcar din greşeală ce să fac cu dakino

 

cînd deloc niciodată şi – îngrozitor –

mă gîndesc că cineva undeva plăteşte

toate astea: mistificarea persoanei zilele degeaba

paginile mai puţin reuşite ale marilor scriitori

uscăciunea muzica proastă lipsa de educaţie

diferitele neajunsuri bruscările şi

ce mai urmează şi ce mai urmează după aia.

 

 

 

o pisică albă mă place

însă eu.

o pisică îşi dă cu labele peste cap închide puţin ochii

se răstoarnă eu sînt alergic o pisică nu-şi dă seama

că n-am treabă cu ea o pisică lucrează la mine ca proasta în timp ce eu am

altceva de făcut

o pisică se freacă de piciorul meu cînd sînt în vizită

o pisică-i obscenă îşi face de cap eu lucrez

ea îşi lasă urechile pe spate şi sare eu lucrez un cîine şoricar mă linge pe barbă eu lucrez şi

concluziile despre viaţă.

copiii mă plac însă eu. prietenii „ce să facă şi ei”. un viţel sare pe picioare ca şi cum n-ar şti ce să facă cu ele o pisică tigrată se poartă cu mine ca şi cum ar fi cîine eu lucrez. frica de ziua de mîine lucrează

eu mă tem de ea şi lucrez. frica de boala mea

sau a apropiaţilor mei lucrează cînd eu lucrez.

un şobolan mic se mişcă întruna

un cîine galben trece pe stradă şi se întoarce

un şobolan mare se mişcă prea greu cînd lucrez

şi prietenii ce să facă şi ei şi de ce sînge de ce

te gîndeşti aşa cînd o femelă castrată de maidanez e îngrozitor de ruptă după mine şi eu lucrez.

am în bibliotecă o grămadă de cărţi scrise foarte frumos

nu-s chiar aşa multe cred că de fapt sînt puţine

mă tot întîlnesc cu lucruri în care nu cred

un căluţ îşi bagă botul sub braţul meu. sînt la ţară. un cîine latră o vacă muge

 

 

vara peroni

în bucureşti vara e ceva ce nu vrei neapărat

dar în bucureşti în 2 mii patru

pierdusem rodul şcolii şi-mi apăruse cartea în 2004 vara umblam

la muzeu nimic n-a mai fost ca atunci mi-e şi greu

îmi plăcea eram „liniştit” la muzeu era cel mai răcoare

acolo răzvan nu mă asculta, ci se uita după femei

claudiu nu mă asculta, ci se uita după femei

bogdan, şi, în definitiv, nimeni nu mă asculta ci se uita după femei

 

nu mai ştiu de unde aveam bani

eu n-aveam

claudiu nu prea

răzvan era singurul care muncea şi cine

munceşte greşeşte şi plăteşte

dacă stau să mă gîndesc cam glume de astea puteam rula lejer

pe atunci.

pe atunci aveam relaţii intense şi soft pentru că nu aveam de fapt nimic

în comun. şi eu nu vroiam să avem ceva în comun. vorbeam foarte mult în abstract pe atunci. în vara peroni n-am citit nici o carte.

am împrumutat 2 una de la claudiu şi una de la bădiţa

şi le-am pierdut în noaptea aia. mi-am cerut mii de scuze dar probabil că tot le pare rău. poate că erau cărţi frumoase. acum şi mie îmi pare rău.

 

în vara peroni nu ştiu cum se face dar ne vedeam la 2 zile

şi ne făceam muci dar nu era rău nu vomitam în vara

peroni bădiţa nu se supăra că i-am pierdut cartea

se supăra că am uitat că ne-am dat întîlnire era ceva

nu ştiu cum să zic de parcă nimeni n-avea treabă

 

mie îmi apăruse cartea (îmi dorisem asta aşa de tare îmi făcusem atîtea scenarii)

cred că vorbeam foarte multă literatură

pe atunci

tatăl meu acceptase că nu mai are loc de vorbit în casă

eu şi fratele meu preluaserăm frîiele eu

visam foarte realist şi-mi ziceam că n-am încă tot

între timp mă culcam dimineaţa şi la cinci începeau telefoanele

 

şi de unde atîta lume şi cine sînt eu. trei din cinci se terminau într-o casă

două din cinci scoteau hormonii şi te făceau să te simţi neinvitat

una din 2 lucra pe atîta singurătate că umblai cinci ore vorbind despre cărţi

şi visînd că de-acum te va iubi cineva şi pe tine . de pe la jumătate

vara peroni a lucrat la fel (cămaşa ta filmul acela motoare răzvan claudiu bogdan mitoş)

şi apoi a accelerat şi lucrurile au fost şi mai frumoase şi

mai lejere şi mai aiurea

 

la sfîrşitul verii am cunoscut-o pe iubita mea cu care citeam suplimentul ziarului ziua

un an după aia a murit tatăl meu

claudiu răzvan şi bogdan sînt vara peroni

cred foarte tare ca n-o să mai fie niciodată la fel

s-a dus dracu de disponibilitate

 

 

 

instituţia moartă a poştei

adu-ţi aminte vine piticul

vezi cum mergi zice pisicul negru care a intrat în scară şi care e prost pentru că urcă etaj după etaj dar şi tu urci etaj după etaj şi eşti frica lui şi el urcă disperat şi tu urci pentru că stai la patru şi el urcă şi se ascunde după o plantă din hol şi tu te prefaci că nu-l vezi te uiţi în altă direcţie dar el tot se sperie pentru că e prost şi mai urcă un etaj şi de-acum ţi-e frică ţie pentru că îşi bagă capul printre gratiile de la balustradă şi nu eşti nici tu născut ieri ai mai auzit de animale nebune adu-ţi aminte vine piticul în momente nepotrivite

 

mai ştii întîiul cîntec comunist?

 

adu-ţi aminte cît de rău mirosea poate e bine să începem cu asta încearcă şi gîndeşte-te cît de rău mirosea o sală de clasă şase-şapte ore uneori şase şi alteori şapte pe zi cred că e bine să începem cu asta adu-ţi aminte jocurile sportive din curtea şcolii şi pe urmă adu-ţi aminte că nu era aşa de rău apoi adu-ţi aminte ultraviolenţa şi cît de rău

puteaţi să vă îmbrăcaţi.

 

timpul n-a fost atunci o temă care să te prindă. tu erai cu moartea disperarea sinuciderea solitudinea angoasa moartea solitudinea nietzsche disperarea ăsta era meciul tu pentru că din tot liceul din toată clădirea aia de trei etaje tu erai cel mai deştept cine dracu să fie mai deştept.

 

adu-ţi aminte poate era mai bine să începem cu asta cum e dimineaţa după o mare petrecere cînd toată lumea în afară de baieţii tăi a plecat acasă. adu-ţi aminte nu cum e la cinci, cum e la 11 – mai ales dacă ziua de naştere a fost a unei balanţe cum e la 11 cînd vine toamna sau a venit. cum merge atunci maşina cum are şi tache ceva de zis cum e mai puţin important ce a fost ce contează sînt ca şi la fotbal analizele de după.

 

timpul n-a fost o temă care să te prindă. tu mai mult cu imposibilitatea comunicării şi cu moartea tu cu filosofiile viscerale.

 

adu-ţi aminte că valoarea unei relaţii erotice e mai puternică atunci cînd e „împotriva tuturor”. că s-ar putea să fie singura ei valoare. că imaginarul lucra arzător. adu-ţi aminte că băieţii fac compromisuri uriaşe la vîrsta aia cu sufletul lor.

 

mai ştii întîiul cîntec comunist?

 

adu-ţi aminte nu te căca pe tine adu-ţi aminte preferinţa pentru umane gîndeşte bosa pentru limbi adu-ţi aminte viaţa grea de acasă gîndeşte mediul social întreabă-te ultraviolenţa telefoanele lungi pe wc şi uşa întredeschisă din cauza firului ce e cu tine n-o mai freca aiurea gîndeşte vodca mai ieftină decît cola cînd acasă e greu adu-ţi aminte de imaginarul lucrînd arzător nu gîndi rău gîndeşte feeric „mai termină-te” du-te la munte gîndeşte-te puţin adu-ţi aminte

 

că alţii au cîntat la vioară alţii la pian alţii cu filosofiile viscerale alţii la vioară şi cu filosofiile alţii ca tine alţii la pian

Eva Precub

aici nu mai locuieşte nimeni

versuri, prefaţă de George Chiriac

Editura Casa de pariuri literare

seria: poezie

colecţia: opera prima

format: 145x200 mm

nr. pagini: 84

apariţie: noiembrie 2010

isbn: 978-606-92711-2-4

 

 

Eva Precub este pseudonimul literar al Andreiei Precub, născută pe 5 iulie 1986, în Fălticeni.

A urmat între 2005-2008 cursurile Facultăţii de Litere (secţia limbi moderne aplicate) şi între 2007-2010 cursurile Facultăţii de Teatru şi Televiziune (secţia teatrologie), în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.

Volumul de poeme aici nu mai locuieşte nimeni reprezintă debutul literar al autoarei.

 

vineri după tudor

 

„and I hear him every night

in every pore

and every time he just makes me warm”

Mars Volta

 

22

parcă ieri 22 septembrie

au căzut frunzele arămii

din copacul aplecat spre mormântul

locuit tot din acele zile

pe unde mi-aş dori să trec

din când în când

 

aş cere să fiu lăsată în pace

mi-aş cenzura câteva lacrimi

tu ai râde ca întotdeauna spunându-mi

nu plânge, eva, n-a murit nimeni,

sunt chiar aici

 

aş zâmbi, te-aş îmbrăţişa

adâncindu-mi mâinile în ţărâna rece

sau ţi-aş gâdila talpa arămie

pe care sare un greier – aş

încerca

 

iar am încurcat trecutul cu prezentul

e târziu decembrie

vreau să ningă peste tot în jur

poate-mi îngheaţă durerea şi gândul

poate-mi trece febra

poate învăţ să mă iert

 

suntem doar doi copii

ce n-au nimic

doar că

pe lângă nimic

mie mi-a rămas viaţa

 

 

*

rănile încă există

în întunericul trupului tău de zăpadă

cu timpul vor creşte

se vor deschide tot mai mult

până când te vor înghiţi

 

îţi vei deschide porţile ochilor

acum închişi şi

sângele tău se va revărsa pe gene

cascadă în lumina apusului

voi ploua pentru tine

te voi scufunda în pământ

 

unde mii de zile noi de

viaţă te aşteaptă durerea

glasului tău înecat de noroi

mă va sorbi până la ultima fărâmă

a gândurilor noastre încărcate de toate

furtunile ce nu-mi aparţin

 

şi voi lupta cu disperarea ta

stând cu capul pe rana

de la tatuajul tău de foc

 

**

dar iată că acum stau

în genunchi

liniştită cuminte tăcută

în cel mai întunecat ungher

al camerei mele

privind fix la un punct pe zidul crăpat

ascultând clipele

cum zboară fâlfâie

 

aripile moi îmi ating chipul

de cretă sărutat de multe ori

de cicatrici şi trandafiri

dar nu mă plâng

tălpile reci pline de

răni părul negru plin de

frunze arse degetele mele uscate

se plimbă

 

pe clapele unui pian

inexistent cineva ţipă în mine

eu zâmbesc

nu mă plâng niciodată incapabilă

să primesc de la alţii

sentimente dulci şi calde

o lumânare arde mocnit

în sufletul meu

 

ciob

noapte alături de trupul meu

doarme

călduros strâns în braţe

străine

lună plină

fluturi se lovesc

uşor de fereastră

linişte

în beznă stau şi

mă privesc mirată

cum dorm

 

mă mişc uşor spre pat

străin nemaivăzut

fier ruginit

ca un cuib de pasăre

plante agăţătoare şi spini

în jurul lui o copilă

cu păr negru chip alb rochie sângerând

prin pansamentul de la farma plus ţine în palme

o altă palmă un copil

cu păr negru chip alb blugi braţe aripi

o încolăcesc ca într-o capcană

caldă dragă ei

 

el deschide ochii mari verzi

mă aşez pe pat tavanul meu

s-a năruit văd

cerul printre cioburi

 

el a trecut deja dincolo de nori

 

 

pod

un weeping rock amar

îmi calcă pe gânduri

şi-mi bâzâie în suflet

implant

fără de care n-aş mai rezista

tot ce mai am

pe lângă prea multe cărţi

cuvinte irosite şi amintiri cu oameni

 

morţi

de atâta timp

stând sub podul peste care plouă

iar

(e toamnă, eu)

gândind lucruri murdare şi amuzante

(în mine, îmi permit)

să-mi plimb picioarele goale şi obosite

de-atâta stat

(sângerând uşor)

m-au muşcat doi câini azi

prin apa ce se scurge (pe sub podul

ce mi-e casă acum)

cât de tare pot să râd de gunoiul

ce (am ajuns) se strânge văzând cu ochii

sub acest acoperiş al meu

 

ce-mi mai pasă

am un cd player vechi

ce-mi şopteşte şi

îmi strigă versuri pline de viaţă

stinsă

o frunză uscată îmi atinge

gamba (muşcată şi zâmbind vânătă)

 

acum îmi amintesc prea bine

acea vară la catedrală

săream cu umbrelele

de pe treptele albe de unde

vedeam totul oare am uitat vreo clipă

el a scris un cântec

despre mine

şi-mi spunea atâtea secrete

dar timp de atâtea luni, tăcere

 

rugăciune

doamne de ce nu-mi dai voie

să mai cunosc

unul dintre acei artişti

trişti şi sensibili

care-şi petrec vieţile

 

fiind atenţi la detalii &

plângând în hohote în ploaie

ca mine

înţelegând ceva

din cioburile ce

 

sunt

doar un om comun

copleşit de realitatea amară

fireşte că aceasta e o altă minciună

sau un pretext

 

mă şi confesez vezi doamne

iar devin tot mai sensibilă

şi mai dureroasă

ca un pansament

smuls de pe o rană uscată

 

mai sensibilă decât un nerv

 

(dă-mi doamne picături de lacrimi

care să-mi curăţească necurăţia inimii mele

în vecii vecilor

amin)

 

 

vineri după tudor

nemailuând în seamă viermii care

probabil i-au mestecat deja

jumătate din trup

tudor era un copil ireal de frumos

 

el era vară mereu

cald şi blând

zâmbea luminos

mă învăţa totul

optimist cât şi pentru mine

umbră

de om zdrobit

 

tudor mă iubea

sincer ca un copil

îmi citea îmi cânta îmi dăruia flori albe

îi vorbeam în gând şi înţelegea totul

acum primesc deseori

vizite de dincolo

 

nimeni nu m-ar crede

Tu dor, eu dor mai tare,

e vina înăuntrului meu

nu tolerează fericirea

o scuipă ca pe un gunoi

 

tudor doarme în ghencea acum

 

zgârie-ţi calea spre lumină

şi arată-mi-o şi mie

 

X

nu Micul Prinţ

frig aripi tristă chip pleoape lacrimi

clipă groază frică eşec nedreptate

întuneric cimitir dimineaţă noapte

tăcere cuvinte toamnă bizar eu

confuză panică sânge uscat umbră

prăpastie cad zgârie soarele coşmar

răni pian fragili vise nimeni nimic

aştept amar ciudat somn frumos zbatere

greşeli frunze îmbrăţişare praf

ace plouam mizerie pastile

insomnie sinucidere resemnare nu merită osteneala

pierdut morgă zid

da calea

 

în final

am prins fluturele între degete

fără să vreau

i-am furat pudra aurie de pe aripi

el s-a uscat a căzut pe podea

şi s-a făcut praf

 

Drumul furnicilor de Constantin Abăluţă, versuri

colecţia: reeditări

format: 145x200 mm

nr. pagini: 50

apariţie: februarie 2011

isbn: 978-606-92741-2-5

 

Apa care curge la baie

Seara am lăsat apa să curgă la baie.

M-am vârât în pat şi-am ascultat apa cum curge la baie.

Niciodată nu m-am gândit că apa din ţevi poate să curgă

încontinuu ca fluviile. Noaptea întreagă

am ascultat apa cum curge la baie. Adormeam

şi iar mă trezeam, realitate sau vis, apa curgea la baie.

Simţeam cum întineresc, ridurile mi se şterg,

auzul mi se ascute până când

susurul apei care curge la baie îmi apare ca bubuitul

talazurilor marine.

Mă gândeam că voi avea mulţi copii

şi veselia lor îmi va umple casa.

Mă gândeam că voi scrie poezii, voi fuma şi voi călători

în toată lumea. Mă pregăteam să mor într-o insulă pustie,

tocmai îmi alesesem doi nori însoţitori când

m-a trezit zgomotul apei care curgea la baie.

Mi-am amintit că aseară o lăsasem să curgă fără motiv,

pur şi simplu să curgă.

 

Scaunul din mijlocul drumului

În seara aceea am găsit un scaun în mijlocul drumului.

M-am aşezat pe el convins că nu va trece nici o maşină

şi toată noaptea n-a trecut nici o maşină.

În zori poştaşul a lăsat o scrisoare între stinghiile spătarului.

Câţiva nori timizi spre răsărit nu-mi dădeau asigurarea

că este a mea. Am început să fluier a pagubă.

Picuri de ploaie au prins să cadă.

Siluete de oameni treceau, nimeni nu mă lua în seamă.

Am luat scrisoarea şi am pus-o în buzunar,

chiar cuvintele adresate altuia nu trebuie să se ude.

Stam acolo şi mă gândeam la fenicienii

care inventaseră scaunul ca să poată sta noaptea la cârma corăbiilor.

Stam acolo şi mă gândeam la mătuşa mea care rămăsese singură în casă

ca la un ţărm de care scaunul meu se depărtează uşor.

Stam acolo cu scrisoarea necunoscută la piept

cu stropii de ploaie

cu mâinile mele sclipitoare

şi picioarele scaunului, tăcute puncte cardinale,

erau singurele care mă orientau în ceaţă.

 

Drumul furnicilor

Prin casa mătuşii mele trece drumul furnicilor,

drumul acesta străvechi atestat în cronicile orientului.

Furnicile urcă din grădina vecinei pe-o crăpătură a zidului.

În baie valsează pe carelajul alb şi albastru.

Traversează coşul de rufe, peretele, şi-odată în sufragerie

mărşăluiesc pe rama aurită a oglinzii rotunde,

în sensul àcelor, preţ de trei rotiri.

Apoi dispar.

Poate c-o apucă pe-un traseu de rezervă.

Ori poate că pur şi simplu drumul se încheie aici.

Oare cronicile orientului să-şi fi ales ca deltă

oglinda mătuşii mele?

 

 Traiectorie fulgerătoare

În tren, singur în tot vagonul.

Traversam un pod, auzeam apa cum curge.

Fulgerător o piatră a străpuns geamul de lângă mine,

a vâjâit pe lângă capul meu,

a perforat geamul paralel şi-a dispărut.

 

Vagon care te-ndepărtezi în amintire,

duci cu tine traiectoria ratatei mele morţi

şi cele două găuri în geam,

perfecte

ca pupilele unui sfânt.

 

 Paharul cu apă din dulap

M-am dus să umplu paharul cu apă din dulap.

Dacă umplu paharul cu apă din dulap mă simt bine toată ziua.

Întotdeauna când nu sunt acasă cineva bea apă din pahar

şi atunci când mă întorc mă simt ca un rege

care a mai oferit câţiva ani de pace supuşilor.

În momentele critice ale fiinţei mele şi-ale lumii

nivelul apei din pahar tinde către zero.

Atunci regele din mine-i în dilemă,

să-nfrunte duşmanul prin viclenie ori în luptă dreaptă?

În cele din urmă sfârşesc prin a umple iar paharul

încredinţându-mă cu totul echilibrului natural al apei,

transparenţei paharului,

opacităţii dulapului.

 

 Băiatul cu muzicuţă

Băiatul cu muzicuţă cântă prin metrouri.

E mut şi muzicuţa îi suplineşte într-un fel cuvintele.

N-are părinţi şi suflă-n muzicuţă cu toată singurătatea lui.

Acasă ţine într-un borcan cu apă

un pui de broască ţestoasă fără un picior

pe care i l-a dăruit paznicul de la grădina zoologică.

Duminicile cântă-n cimitir pentru coliva răposaţilor.

Când n-are bani se împrumută de la cerşetoarea oarbă

care-n locul dobânzii îl pune să-i facă târguieli.

Îl întâlneşti la cinematograf acompaniind cu muzicuţa scenele erotice.

Într-un an a fost la mare şi-a strâns bani mulţi reuşind

să-şi cumpere o muzicuţă olandeză cu schimbător

pe care i-au furat-o pe tren la întoarcere.

Câteva luni a spălat pensulele unui pictor

până când s-a dovedit că nu avea vocaţie.

Cu vechea lui muzicuţă în buzunar

s-a dus să-şi vândă scheletul la institutul medico-legal

dar i-au spus că nu iau de la minori,

ar avea prea mult de aşteptat.

Atunci le-a cântat pe gratis domnilor autopsieri,

arătând că nu-i ranchiunos şi

şi-a luat tălpăşiţa gândind

Scheletul rămâne nevăzut

Muzicuţa se-aude

 

Cel care sună la uşa mea

Cineva vine la uşa mea şi sună

fugind înainte s-apuc să deschid.

I-aş face o fotografie

pe care aş pune-o într-o ramă veche din pod.

I-aş cere cu împrumut o carte.

Ori l-aş invita la o cafea cu rom.

Trebuie să te porţi prietenos cu cei care sună la uşă,

ei sunt ca seminţele de grâu ce încolţesc.

Cel ce sună la uşă mă opreşte de la lucruri nechibzuite.

El are ceva din dorinţa de viaţă a jumătăţii de şopârlă.

Cumpără produse din toate magazinele,

cântă mănâncă iubeşte se bucură

numai spre a putea suna la uşa mea pe seară

şi a fugi de-ndată ce îmi aude paşii.

 

Pasărea

O pasăre a intrat în podul casei noastre.

O auzim noaptea zburătăcind prin toate cotloanele.

Îi presărăm firimituri de pâine de-a lungul grinzilor,

îi punem apă într-un jgheab vechi.

Duminica atunci când venim de la film

ne urcăm tiptil în pod şi încercăm s-o surprindem.

N-am reuşit până acum niciodată.

Ne-am consolat oarecum zicându-ne că

s-o ştim prezentă e mai important decât s-o vedem.

I-am învăţat până şi cele câteva capricii

şi, satisfăcându-i-le, înjghebăm un fel de dialog:

ciuguleşte doar de pe anume grinzi,

bate cu ciocul în jgheabul metalic

dacă-i punem apă în alt loc.

Şi totuşi duminica după film

ne strecurăm în pod cu sentimente tot mai amestecate:

ne va fi dat s-o vedem doar în unica înfăţişare

căreia nimeni nu i se poate sustrage?