LecTiuk!

Carmina VAKULOVSKI

 

Earl Babbie, Practica cercetării sociale,

Iaşi, Editura Polirom, 2010, 739 p. (Wadsworth Publishing, a Cengage Learning Company, Florence, KY, 1975. Traducere în română de Sergiu Gherghina, George Jiglău, Monica Andriescu, după ediţia din 2007)

 

The Practice of Social Research de Earl Babbie este un studiu viu şi deosebit de util, un adevărat manual de cercetare teoretică şi practică. Traducerea corectă, de altfel, a titlului Practica cercetării sociale, dă în română, din păcate, o denumire cacofonică, insesizabilă la prima lectură.

Lucrarea este scrisă din necesitate şi din dorinţa firească a profesorului de a-şi ajuta studenţii, în urma unui curs universitar la care a observat că aşa ceva pur şi simplu lipseşte pe piaţa editorială.

Aflăm povestea cărţii chiar din prefaţă. E un studiu practic şi viu, pentru că de la ediţie la ediţie (iar aceasta este traducerea ediţiei a XI-a!) autorul vine cu modificări şi îmbunătăţiri faţă de ediţia anterioară, în primul rând din cauză că tehnologia şi practicile cercetării sociale se schimbă şi evoluează, apoi autorul cărţii predă în continuare şi asta îl ajută să descopere noi şi noi idei şi metode de cercetare socială. Şi, nu în ultimul rând, profesorul Earl Babbie nu neglijează nici sugestiile studenţilor şi ale colegilor săi, ceea ce face din acest proiect extraordinar un studiu tot mai aproape de perfecţiune, volumul la care visa Earl Babbie când era tânăr şi avea doar şase studenţi pentru care spera să scrie o carte ideală, pe care a dedicat-o soţiei şi colaboratoarei sale, Sheila Babbie.

            The Practice of Social Research este o carte foarte bine scrisă şi construită, care te prinde în mrejele ei chiar din primele rânduri ale prefeţei, în introducere lectorii fiind deja fascinaţi de practica lui Earl Babbie, care are grijă să-şi vrăjească subtil cititorii, pe care-i asigură din start că ei deja ştiu foarte multe despre tema studiului său, din simplul motiv că au făcut cercetare socială toată viaţa. Fiecare capitol începe cu un rezumat care scoate în faţă, pe scurt, conţinutul de bază şi o introducere concisă, în care se anunţă ideile principale ale capitolului, şi „Sociology Now: Research Metods”, trimiteri la lucrări virtuale, resurse de studiu pe internet. Teoriile şi ideile ilustrate de Earl Babbie sunt susţinute de exemple existenţiale foarte interesante şi convingătoare, care, însă, nu te fac să uiţi că nu citeşti un roman, ci te fac mai atent şi mai concentrat asupra subiectului cărţii, aceste exemple fiind de multe ori surprinzătoare. Am putea spune că-i un studiu ştiinţific hedonist, comparabil în acest sens cu critica literară a lui George Călinescu sau Nicolae Manolescu. Este interesant cum autorul evidenţiază termenii-cheie prin casete în care se explică noţiunile, iar graficele, tabelele şi desenele îţi creează o impresie de joc, atrăgându-te şi mai mult.

Construcţia cărţii are forma designului unui proiect bine făcut, un cerc care se închide perfect. Dacă în Partea I se realizează o introducere în investigaţie, structura investigaţiei este detaliată în a II-a parte, fiind succedată de prezentarea metodelor de observare în partea a III-a şi de analiza datelor în partea a IV-a.

Fiecare din cele patru părţi ale cărţii debutează cu câte o succintă descriere a conţinutului şi a fiecărui capitol. Ideile principale şi termenii cheie se reamintesc la finalul capitolelor, la fel ca setul de întrebări şi exerciţii recapitulative şi propuneri de lecturi suplimentare sau resurse de studiu pe internet.

Bazele întregului volum sunt puse în prima parte, prin „examinarea caracteristicilor şi aspectelor fundamentale care diferenţiază ştiinţa de celelalte modalităţi de a cunoaşte lucrurile”. Investigaţia umană nativă, pe care o realizăm cu toţii în timpul vieţii, fundamentele, dialectica şi etica ştiinţelor sociale sunt tratate în cuprinsul primul capitol. Capitolul doi conţine o prezentare a paradigmelor sociale şi a modurilor de construire a teoriilor deductive şi inductive, dar şi stabilirea legăturilor dintre teorie şi cercetare. Pentru că cercetările sociale se realizează în contexte sociale, autorul prezintă în capitolul trei aspecte etice în cercetarea socială, două controverse etice, în fapt două proiecte de cercetare care au provocat disensiuni de natură etică şi puncte de vedere care ţin de politica cercetării sociale.

Caracterul interactiv al scrisului, jocul dialogului cu cititorul este admirabil manageriat de autor, elocvente fiind întrebările adresate după prezentarea unui caz: „Ce credeţi despre această cercetare? Sunteţi de părere că subiectul a fost destul de important pentru a justifica astfel de măsuri” (p. 118)

            Analiza a ceea ce trebuie observat, formularea întrebărilor ştiinţifice şi structurarea investigaţiei constituie subiectul părţii a doua a lucrării, care cuprinde capitole destinate Designului cercetării, Conceptualizării, operaţionalizării şi măsurării, Indexurilor, scalelor şi tipologiei acestora, dar şi Logicii eşantionării.

Partea a treia a lucrării abordează tehnicile variate de observaţie pe care le pot utiliza cercetătorii din domeniul ştiinţelor sociale. În cele cinci capitole sunt prezentate experimentele, cercetarea socială prin sondajele de opinie, cercetarea calitativă de teren, cercetarea discretă şi cercetarea evaluativă.

            Analiza datelor este prezentată în partea a patra a cărţii în cele cinci capitole care o alcătuiesc: analiza calitativă, analiza cantitativă, modelul de abordare, analizele statistice cum citim şi scriem studiile de cercetare socială.

            Dacă vrei să realizezi cuvinte încrucişate, teme de lucrări practice sau exerciţii on-line interactive specifice fiecărui capitol, poţi accesa pagina de internet a cărţii găzduită de site-ul editurii:

http://wadsworth.com/cgi-wadsworth/course_products_wp.pl?fid=M20b&discipline_number=14&product_isbn_issn=0495093254

            Am lecturat cartea şi am recomandat-o şi altor colegi. Am încercat apoi să identificăm împreună care sunt elementele care o fac atât de uşor de citit. Am concluzionat că regăsim exprimate adevăruri pe care le ştim din copilărie şi că exemplele date pentru diferite teme sunt simple, atractive şi originale: „prea multe bomboane ne vor distruge dinţii” (p. 31), amintiri din copilăria petrecută la sat a unor autori ca Lewis Hill despre strângerea fânului (p. 33), statistici despre pagubele cauzate de furtuni puternice în SUA (p. 46), liste cu experienţe de viaţă pentru a defini ce înţelegem prin „a fi trecut prin lume” (p. 56), sondaje făcute în preajma alegerilor în rândul clienţilor unor restaurante din Statele Unite (p. 65), de ce fumează oamenii marijuana (p. 94-95), cercetări şocante care vizează actele homosexuale dintre necunoscuţi sau disponibilitatea oamenilor de a se supune ordinelor (p. 115-118), elemente cheie care alcătuiesc întregul proces de cercetare socială (p. 165), modul în care rezultatele cercetărilor pot fi influenţate de anumite variabile ca în cazul stabilirii celui mai bun colegiu din Statele Unite (p. 234-235), citate din filme pentru ilustrarea utilizării experimentelor (p.327), pasaje din Vechiul Testament pentru ilustrarea vechimii sondajelor (p. 329), studiul lui Katherine Fox în 1991 privind lupta unei agenţii împotriva SIDA (p. 412), proiecte de cercetare a acţiunii participative în cadrul corporaţiei Xerox (p. 415), folosirea de către Sandrine Zerbib a programului Nvivo pentru a înţelege regizoarele de film (p. 532-537), modalităţi de eşantionare în Iran (p. 293) sau analize precum nivelul relativ de sărăcie la nivel mondial în 1992 în care puteţi afla pe ce loc se găsea şi România (p. 459-460).

 

Deşi iniţial a fost gândită ca un proiect ştiinţific despre metodele de cercetare socială, Practica cercetării sociale a lui Earl Babbie nu e o carte indispensabilă doar pentru sociologi şi cercetători în domeniul ştiinţelor sociale, considerată „biblia metodelor de cercetare socială”, ci şi un studiu deosebit de util şi pentru pedagogi, profesori, psihologi, PR-işti, politicieni, dar şi pentru cititorii simpli, fiind o carte foarte interesantă, care se citeşte cu plăcere. Viziunea iniţială a autorului de a schiţa „cuprinsul unei cărţi ideale” despre metodele de cercetare a reuşit, acest fapt fiind apreciat de studenţi, colegi profesori şi cercetători. O carte despre cunoaştere, „nu atât despre ceea ce ştim, cât despre cum ştim”, cum spune chiar Earl Babbie, o carte despre modul de cunoaştere a realităţii sociale, scrisă în urma unor cercetări, studii, experienţe, observaţii şi descoperiri personale, nu pe „convenţii şi credinţe”.

 Alexandru VAKULOVSKI

„Centrul este distrus”. Tineri poeţi suedezi


Ann Hallstrӧm a adus în holul casei unde am fost cazaţi în timpul workshop-ului de la Biskops-Arnö cartea Tineri poeţi suedezi. Un pod peste Europa. Deşi e apărută în 2005, a trebuit să vin în Suedia ca s-o găsesc. Cartea conţine traducerile lui Dan Shafran a patru poeţi suedezi: Ann Hallstrӧm, David Vikgren, Ida Bӧrjel şi Niklas Sӧderberg.

Textele din această antologie ale Annei Hallstrӧm ţin de călătoriile ei în Africa, unde scrisul probabil că a ajutat-o să reziste atrocităţilor cotidiene. Ann vede poezia acolo unde ea, în mod tradiţional, n-ar putea fi, acolo unde-s „puţine miracole”. Poezia ei e despre o lume a războiului, deloc feminină, însă unde un rol imens îl au contrastele. Umeraşe cu bikini sunt alături de case distruse şi de morţi, alături de copii „care ard în paradis”. Deasupra magazinelor bombardate tronează reclamă la Coca Cola. Nu lipsesc bisericile, însă „mă lupt cu Dumnezeu/ el ajunge la cel care luptă”. Într-o astfel de lume e prea mult să ai o inimă, iar dacă o ai ar trebui să o laşi să zboare – asta am simţit citind Inimă deschisă a Annei Hallstrӧm. Doina Ioanid îi traduce acum alte texte, de care sunt foarte curios.

Ordinea lui David Vikgren este o poezie a propriei corporalităţi extinse asupra universului. Şi corporalitatea trimite la boală, care trimite la moarte. Asta e ordinea („Investiţiile// umanitare de ieri au rezultat/ în 7 morţi”). Din care se desprinde şi limbajul: „Cuvântul rău are viaţă lungă.” Corpul este centrul, iar „centrul este distrus”.

Ida Bӧrjel în Sondă creează o istorie alternativă, personală. Poemele epice cad uneori din hazliu în absurd.  La Ida Bӧrjel cel mai mult contează percepţia. Şi/sau „studierea” ei ce porneşte de la o afirmaţie, de exemplu în primul text Măsuri europene. O istorie cu carne şi sentimente: „Totul e trup şi soare”. Studierea percepţiei se face prin comparaţii între comportamentul oamenilor de diferite naţionalităţi. De la „istoriile personale universale” Ida Bӧrjel ajunge la „istoria cotidianului”. Ultimul poem (De ce mergem în cerc când suntem dezorientaţi) e o investigaţie seacă, jurnalistică, care ajunge, până la urmă la absurdul cotidianului.

Niklas Sӧderberg scrie o poezie „optzecistă”, foarte aproape de mai mulţi scriitori români. Limbajul ermetic, livrescul, textualismul – te fac să crezi că ai dat de un poet român, nu de unul suedez. El se ţine cu picioarele pe sintaxă, nu pe pământ.

Volumul are o prefaţă de Mircea Dinescu şi o postfaţă de Luminiţa Marcu. Dacă gasiţi cartea eu v-aş recomanda s-o citiţi. Merită. Mai ales pentru că poezia tânără nu e tradusă chiar atât de des. Ba din contra.

*Fundaţia pentru poezie „Mircea Dinescu”, Bucureşti, 2005

Tatuaje

Mihail VAKULOVSKI

 Perjovschi vs. România

 

Dan Perjovschi este cunoscut în străinătate ca unul din cei mai importanţi artişti contemporani, care expune în cele mai prestigioase săli de expoziţie din lumea asta, cum ar fi, de exemplu, Centre Georges Pompidou (Paris), Tate Modern (Londra), MoMA (New York), Kunsthalle Basel, Musée d’Art Moderne, Museum of Contemporary Art (Sydney) sau Brukenthal (Sibiu). Dar în afară de artist plastic de excepţie, Dan Perjovschi este şi un ziarist şi scriitor extraordinar, scriind şi desenînd săptămînal din 1991 pentru revista bucureşteană „22”, aceste texte fructificîndu-se din punct de vedere editorial în „Vis a vis” (Nemira, 2000) şi, recent, în volumul „20/22. Douăzeci de ani de texte” de la editura Cartea Românească (2010). „20/22. Douăzeci de ani de texte” cuprinde texte de-ale lui Perjovschi din 1991 pînă-n 2010, fiecare an fiind ilustrat cu un singur desen, ceea ce face să le îngăduie textelor să iasă – clar – în faţă, iar nouă, cititorilor, ne permite să ne concentrăm asupra scriiturii lui Dan Perjovschi.

Volumul ne permite să vedem evoluţia stilului lui Dan Perjovschi, de la tînărul Perjovschi la Dan Perjovschi pe care-l ştim noi şi care ne e atît de drag. Vedem cum Perjo trece de la critica de artă contemporană la o critică socială şi politică, cum se transformă încetul cu încetul dintr-un cronicar cultural într-un scriitor de haiku-uri sociale în proză. Începe cu cronici despre expoziţii, despre arta contemporană & artişti noi, biografii excelente de artişti, recenzii de filme documentare despre revoluţie, fragmente de jurnal despre cărţi, happeninguri curajoase, apoi cronicile devin mai dure, mai critice, mai incisive şi mai artistice. Din 1998 vedem în Dan Perjovschi o adevărată forţă jurnalistică. Chiar dacă scrie încă texte lungi faţă de cele care au devenit marcă înregistrată, textele sale au forţă, sînt originale şi interesante şi lovesc mereu ţinta, apropiindu-se tot mai tare de desenele sale, cu care seamănă tot mai mult. Cu timpul Perjovschi începe să aibă mai mare încredere în cititor. Dacă ar scrie acum textul „Poftă bună”, cred că l-ar fi încheiat aici: „Am fost cu trenul la Budapesta. La dus patul a costat 450 de mii. La întoarcere, 280”. În 2000 textul era aşa: „Am fost cu trenul la Budapesta. La dus patul a costat 450 de mii. La întoarcere, 280. Vagoanele, made in RDG, erau identice, cabina cu 3 paturi. Destul de OK. Numai că maneta de reglat căldura nu funcţiona, geamul nu era bine să-l deschizi că cică se fură pături, uşa trebuie s-o zăvorăşti că umblă unii cu spray-uri de adormit şi te lasă în maieu. Am murit de cald şi la dus şi la întors”.

Multe din textele lui Dan Perjovschi prind exact realitatea din momentul scrierii, doar că sînt la fel de actuale şi acum, personajul principal al cărţii fiind acelaşi de la început pînă la sfîrşit: România. În 1994 scria că „cu cît se diversifică mijloacele de comunicare, cu atît comunicăm mai puţin. Ne uităm la imagini, vorbim cu imagini. Ascultăm rupţi de ceilalţi muzică la walkman. Ne grăbim. Nu mai avem timp. Celălalt e cel pe care nu-l vom întîlni niciodată”, iar acum e exact la fel, ca şi-n multe alte texte de-ale sale, unele superbe, adevărate bijuterii literare: „Următoarea „Revoluţie în direct” la televiziune va fi întreruptă de reclame (Criza)”, „Cînd dau de-un cîine, mizerie şi miros în holul blocului, îmi vine să-l omor. El dă din coadă, eu mă aplec şi-l scarpin” (Uite-aşa omor şi iert pe cîte unul...), „Cuplul e un personaj cu o geometrie variabilă. Două coperţi de carte cu un singur titlu. Coperta unu şi coperta patru cu un singur titlu. Şi-un cotor” – Unu plus unu face totuşi doi (alandala despre cuplu), „Pe o stradă, unii mureau pentru libertate. Pe alta, alţii stăteau la coadă la portocale. Unii făceau revoluţia, alţii tăiau porcul” (Scurt eseu despre Revoluţie), „În piaţa unde au ars fără remuşcări şi fără vinovaţi şi Muzeul, şi Biblioteca, preşedintele Americii ne-a urat bun venit în NATO, spunînd că vom fi folositori Alianţei şi lumii civilizate pentru că, printre altele, noi am cunoscut răul. Răul de care era vorba stătea la tribună, cu faţa toată zîmbet, sub forma unui fost prim-secretar de partid totalitar, a unui reprezentant de dictator cu drepturile omului, a unor specialişti de economie planificată în cincinale în patru ani şi jumătate sau a unor şefi de instituţie cică fostă represivă. Ca să vezi cum se amestecă lucrurile. Precum culorile în curcubeu” (2002), „Scriitorul Alexandru Vakulovski, care aştepta de 4 ani să primească cetăţenia, a fost expulzat şi are interdicţie 2 ani să intre în România. Fotbalistul Max şi nu mai ştiu cum a primit cetăţenia într-o lună-două. Max a jucat în naţionala României 6 minute” (Ţara mea)…

Perjovschi ştie să spună foarte mult (& multe) pe spaţii foarte mici, ceea ce ne aminteşte de tehnica lui Gică Hagi-fotbalistul, care, vorba aia, te poate dribla şi-ntr-o cabină telefonică: „Am văzut din tren un cîmp imens de floarea soarelui. Toate se uitau în direcţie greşită” (Actualitate politică)… Textele sale sînt uneori ca nişte flash-uri, alteori ca nişte rafale de kalaşnikov, alte dăţi – pur şi simplu foarte frumoase, dar în acelaşi timp adevărate, cu rădăcinile în realitate. Ultimul text este foarte bun pentru încheiere, susţinînd şi imaginea viitorului acestei ţări. Cititorul îşi dă seama că, deşi de multe ori datate de realitate, agăţate de cîrja existenţialistă, vis a vis-urile lui Dan Perjovschi sînt şi acum la fel de actuale ca şi atunci cînd au fost scrise („Stimată redacţie, Întrucît acum nu mă pot concentra deloc pe problemele României, vă rog să republicaţi oricare dintre ultimele 50 de Vis à vis-uri (că oricum nu s-a schimbat mare lucru)”). De altfel, Dan Perjovschi tot încearcă să fie optimist, dar „de cîte ori vreau să fiu optimist, mi se întîmplă ca atunci cînd am aflat la televizor că nu mai avem nevoie de vize şi, de bucurie şi cu demnitatea naţională recîştigată, am coborît să duc gunoiul. Ca să văd că ne-au furat pubela”…

Acum, în 2011, avem un Dan Perjovschi precis, exact, tăios, puternic, foarte tehnic şi deosebit de talentat, revoltat, simplu ca adevărul şi dur & intransigent ca oglinda în care (te-)ai privit azi dimineaţă. Cum a devenit cel de acum, dar şi cum au trecut cei 20 de ani post-ceauşişti de tranziţie continuă puteţi vedea din „20/22. Douăzeci de ani de texte”, totul e acolo, de la Ceauşescu-Iliescu la mineriade, naţionalisme, Casa Poporului, Dracula Park, lebedele din Viena şi politicienii din cea mai urîtă clădire din lume... Lectură utilă.

 

Dan Perjovschi, „20/22. Douăzeci de ani de texte”,

Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2010