Nu vi se pare că de fiecare dată când un autor literar ajunge să fie supralicitat prin popularitate, când titlurile semnate de acesta ajung să depășească a n-șpea ediție, iar tirajele merg în cruce de-a latul rețelelor de distribuție, se face apel la câte un ilustrator care să-i resusciteze valențele? Cu alte cuvinte, că ilustrația de carte = plusvaloare? Cel puțin, aceasta e percepția editorială general răspândită. Editurile își imaginează că dacă sub numele autorului tronează câteva ghirlande frumos rotunjite, cartea începe să se vândă automat, mașinăria de piață este repusă în funcțiune, iar cititorul își îmbogățește biblioteca vertiginos, cu un titlu pe care îl mai avea o dată sau pe care, de fapt, nu și-l dorea. Acest fenomen a fost posibil de-a lungul anilor ’90, la intersecția dintre proasta asimilare locală a instrumentelor editoriale de marketing și PR vehiculate pe piețele de carte europene și uzurparea instituției autorului, respectiv a proprietății intelectuale, din timpul epocii ceaușiste. În toată povestea asta, cel mai dezavantajat a fost ilustratorul de carte sau autorul acelor desene care se spune că ilustrează o carte, căci din co-autor sau autor secund, el s-a transformat într-un surogat tipografic cu rol exclusiv decorativ.

Unul din artiștii contemporani cei mai angajați în această campanie latentă a reabilitării rolului ilustratorului este Dan Perjovschi. De câte ori am avut ocazia să răsfoiesc o carte ilustrată de acesta, am avut impresia că parcurg o nouă narațiune aflată într-un dialog neîntrerupt cu narațiunea textuală din interiorul acelorași coperți. Puține la număr, cărțile autorilor literari ilustrați de Dan Perjovschi sunt, de fiecare dată, într-o anumită măsură, și ale lui Dan Perjovschi însuși, întrucât acesta pare că tinde să recupereze funcția originară a ilustrației, una eminamente magică, dar și pe aceea conferită de avangarde, adică o funcție eminamente performativă, de act artistic ce angajează activ privitorul. Căci înainte de a intra în faza agitpropului, ilustrația, fie aceasta sub formă de desen tipărit, afiș sau colaj, reclama din partea cititorului / privitorului o participare activă la derularea firului narativ. Când parcurgi fabulele lui Pavel Șușară din Urmuz (E vremea rozelor ce mor) (Editura Crater, 1998) sau poeziile Elenei Vlădăreanu din volumul spațiu privat (Editura Cartea Românească, 2009), ilustrațiile lui Dan Perjovschi debușează mereu într-un volum separat, închis între coperțile aceleiași cărți. Bineînțeles, desenele ilustrează textul, îl rezumă, îl iconizează, însă de cele mai multe ori îl și devansează, iar textul se transformă într-un mutant contemporan de stih la stemă, după modelul vechilor cazanii medievale. Tot așa cum pus față în față cu Paginile bizare (Editura Cartier, 2009) ale lui Urmuz, Dan Perjovschi s-a plasat în contrapunct față de precursorul avangardist, contribuind cu propriile lui „pagini bizare”, deși nu e nimic mai urmuzian în desenul contemporan decât reificarea umanului ce transpare în multe din celelalte desene ale artistului.

De curând, Dan Perjovschi a intrat în orchestră cu Emil Cioran, cu ocazia centenarului nașterii acestuia din urmă, la inițiativa Institutului Cultural Francez din București. Binevenită rău această inițiativă a Institutului Cultural Francez, mai ales astăzi, când un reprezentant fulminant al existențialismului, precum Cioran – ca să tranșăm cestiunea printr-un clișeu curricular, care, sper, nu-mi va fi luat în nume de rău – risca să nu mai iasă la suprafață și să rămână sufocat de aura kitsch adolescentină a lecturii pentru neînțeleși. Un zid imens al Cinematografului „Elvira Popescu” și mai multe bannere de pe fațadele unor clădiri importante din urbe afișează acum, datorită desenelor lui Perjovschi, un Cioran ceva mai freș, mai public și mai contemporan. Era oarecum predictibilă ilustrarea de către Perjovschi a unor citate sugestive din textele aniversatului nostru. Dar acesta nu e neapărat un compromis care compromite, ci unul necesar, atunci când, ca artist, te pogori în spațiul public și mai ai și pretenția de a fi înțeles. Este o performanță care, în pofida prestigiului în masă a unei teme cool precum „spațiul public”, a fost cu greu atinsă până acum. Iar desenele lui Dan Perjovschi despre Cioran sunt un exemplu reușit în acest sens. Mult mai palpitante, în sensul celor discutate la începutul acestui text, sunt „ilustrațiile” de pe zidul de la „Elvira Popescu”, în care Dan Perjovschi nu mai ilustrează o aniversare, ci vine cu propriile întrebări, pe care le adresează atât lui Cioran, cât și contemporaneității, de la recontextualizarea lozincii staliniste, conform căreia o moarte e o tragedie, mai multe morți – statistică, și până la sinucidere prin împușcarea bulei gândului cu revolverul, desene care compun tot atâtea întrebări adresate atât existențialismului cioranian, cât și contemporaneității postcomuniste, mai ales cu câteva zile înainte de licitația manuscriselor.

Scurt spus, Cioran în stradă înseamnă Cioran featuring Dan Perjovschi, o formulă de colaborare bună de aplicat pe orice subiect cultural, mai ales atunci când revizuim, regândim și refrecventăm teme pe care am vrea să le facem de actualitate. Căci indiferent de omagiu, întrebările controversate trebuie puse.

White Noise

 PdS: 5, altfel de 5

 

 

Bogdan Ghiu

 

Poem

Vine ceva şi se lipeşte strâns de mine -
este comparaţia cu altceva,
la fel de singură
şi de rănită.

Poem

Mă gândesc acum la un poem de dragoste
aşa cum mă gândesc la tine.
Elegia de-a nu putea să mi-l reprezint,
elegia de-a nu putea scrie nici măcar DESPRE el.

Poem

Mă apăr de ceea ce
mă înconjoară
şi scriu un poem debil pe care îl părăsesc.

 

 

Poem

 

Poemele precedente
nu sunt decât calea
până la acest poem.

 

 

Poem

 

Aş vrea să urlu
şi
să port un titlu.

 

 

 

Angela Marinescu

 

din cuţitul acesta curge metal

 

din cuţitul acesta curge metal

când te iubesc

din copacul nemişcat curge lemn

când te iubesc

din asfalt curg târfe

când te iubesc

din apă curge nămol

când te iubesc

şi te iubesc pentru că nu ştii că te iubesc

pentru că nu ştii ceea ce îmi place la tine

pentru că nu poţi să-ţi imaginezi

ceea ce îmi imaginez eu când te privesc

verde în faţă ca pe-un duşman

pentru că mi-e greu să nu te ating

dar nu te voi atinge niciodată

nici măcar în iad şi nici măcar aici

pe drumul atât de cunoscut

încât poţi înnebuni

pentru că eşti

abia la-nceput

eu sunt

abia

la sfârşit

 

 

 

Ruxandra Novac

ca într-un gărduleţ, ca într-o dantelă metalică

Privit în lumina vânătă a asfinţitului

Bucureştiul pare un şobolan mort
unde sunt eroii noştri, marii bărbaţi ai trecutului
cei din superproducţii, din cărţile de aur  
n-am norocul unui chinez, ginsberg şi lenin
blocaţi pe culoarele unei gări estice,
jucăuşi precum zeii
între drogaţi şi vânzătoarele de bilete
cât de sinistru putea fi atunci time magazine?
cât de sinistră intoxicarea de acum?

În lumina crudă totul pare un film pentru pedofili
unde e sufletul- nostru-ca-o-pasăre
unde e sănătatea noastră perfectă
gălăgia noastră perfectă
unde sunt extaticele vibraţii
unde sunt marijuana şi visele
delirul şi nenorocul
din camerele mici, asudate
revolta învechită ca un film cu ţărani
Sinele meu trist croşetează un pulover
din părul lung al sinelui anilor şaizeci
sinele meu trist nu vrea să fie cu gaşca
Sinele meu trist se scufundă în câmpul lui cu ciori
roşii ca steagurile pe care ei nu le-au văzut
sau le-au văzut şi au zis că sunt căpşuni.
Sinele meu trist pipăie pereţii camerei în care stau
şi simte ceva ca un curent electric.
Oh, am decăzut în câţiva ani şi nici asta
nu putem spune cu exactitate şi fără

să ne fie puţină ruşine.

Mâna tremură deja pe clanţă şi ce va fi

mai încolo

asta chiar nu vrem să ştim.

Când bem seara noaptea nu putem dormi
televizorul merge în continuare
programul s-a terminat de mult
Sinele meu trist linge ecranul ca într-un videoclip
şi o clipă se simte mai sigur pe sine
culorile se amestecă pe retină
ca într-un gărduleţ
ca într-o dantelă metalică.
Nu mai vreau nimic din gălăgia asta
Nu vreau nici să mai aştept nu ştiu ce
nu vreau să trăiesc treizeci de ani
iar aici nu mai vreau să trăiesc deloc
vreau pornografie şi igienă
în mijlocul unui deşert nuclear.
Şi vreau bani şi abţibilduri lisergice
Vreau o benzinărie în câmp sau un bar de
contrabandişti.
Vreau să moară cvt şi gc şi db
la fel de mult cum voiam cândva casetofon.
Vreau de fapt bani.
Şi vreau bani. Şi vreau bani.

Încet camera se umple cu apă.
Încet ea devine o mlaştină vie.
Încet sinele meu trist se târăşte spre ecran
Şi se cuibăreşte acolo ca într-o gaură vie.
Între lămpi şi circuite ca într-o gaură vie.
Se deschide acolo mai trist ca un cimitir de elefanţi
Mai trist ca un schelet de locomotivă carbonizată
ca un stern de pisică pe argila roşie, în soare.

Încet mâinile se adună. Noaptea se ridică
în aer ca o lingură imensă, carnivoră.

În est totul e bine
în vest totul e bine
în mână mea stângă totul e bine
în mâna mea dreaptă totul e bine

Sinele meu trist vede că totul e bine
Că moartea e de fapt o maşină stricată
aruncată la cimitirul de maşini
Şi că viaţa e şi ea o maşină stricată
aruncată la cimitirul de maşini

Bucureştiul se deschide ca o uriaşă floare sifilitică
şi ştiu că nimic, nimic nu mai poate opri dezastrul
zdrenţelor minţii mele de douăzeci şi trei de ani
Nu sfinţenia Tangerului, nici narcoza, nici fluturii
orbecăind prin abatoare, îngrozind lucrătorii.
Nimic din toate acestea
nici dresajul, nici bisericuţele, nici sexul oraşului
violând noaptea
nimic

doar liniştea unui câine înecat
plutind în jos pe râu, în soare

 

 

 

Ioan Es. Pop

 

olteţului 15, camera 305

 

1. ca o amară, mare pasăre marină

nenorocul pluteşte peste căminele de nefamilişti din

strada olteţului 15.

 

aici nu stau decât doar cei ca noi. aici

viaţa se bea şi moartea se uită.

 

şi nu se ştie niciodată cine pe cine, cine cu

cine şi când şi la ce.

doar vântul aduce uneori miros de fum şi zgomot de arme

dinspre câmpiile catalaunice.

 

când urci la noi, amice, ai grijă: la uşă o să te

întâmpine pă-

duchele de san-jose, e paznic aici, o să ţi se gudure la

picioare, o să-ţi zică dă-mi nene cinci lei să te trec

apa, uşa

e-nchisă, ăştia mă lasă mai tot timpul afară, m-au întemniţat

afară;

tu nu-l crede, amice, tu nu ştii, a venit ieri administratorul

l-a făcut şef peste tot palierul, el e cel care cârmuieşte

acum

camera asta, corabia asta blestemată de sub care apele

s-au tras

şi a rămas încremenită aici, la etajul trei.

deci plăteşte-i, amice, el e cârmaciul, se clatină mereu

ca-n vechime când vasul sălta peste ape.

iar dacă-njură ascultă-l cucernic: el când înjură

se roagă. aşa cum fac toţi aici.

aşa ai să faci şi tu curând.

 

aici nu stau decât doar cei ca noi.

aici viaţa se bea şi moartea se uită.

 

numai în rare clipe de căinţă şi credinţă, noaptea,

zidurile se subţiază, se alungesc, se înalţă

ca un giulgiu tremurător îmbrăcat de un trup nelumesc.

 

dar nu se trezeşte nimeni şi dimineaţa căminul e iar o

cămaşă boţită din buzunarele căreia ieşim numai noi

numai noi şi atât.

 

aici nu stau decât doar cei ca noi.

aici viaţa se bea şi moartea se uită.

 

 

 

Petre Stoica

 

Cărţile

 

 

Cărţi cu duioase poeme mitologice

cărţi cu stupide poeme dedicate Renaşterii

cărţi cu poeme despre estetica morţii

cărţi cu poeme aşa-zis filosofice

cărţi cu balade naive cu ode sclipind

ca tortul destinat aniversării nepotului

cărţi şi cărţi

 

toate sunt minunate când burta ţi-e plină

şi iubita te aşteaptă în transparenta-i cămaşă

de noapte

eu subscriu pentru o carte cu poeme banale din care

izbucnesc mirosurile şi zdrenţele pământului

şi behăitul oilor mânate la abator

într-un cuvânt o carte din care

se ridică suspinul poetului cu degetele prinse în uşă

 

vă rog să-mi iertaţi preferinţele

şi faptul că fumez ţigări atât de ieftine

Poveştiuci pe bune

Vasile GOGEA – „Stop Mörder! Braşov = Auschwitz”

Leo BUTNARU – Alte caziere Gulag

White Noise – PdS: 5, altfel de 5

Igor MOCANU - Cioran în stradă (Dan Perjovschi)

„Copou – parcul poeziei”, 23 mai – 5 iunie: Mihail Vakulovski

Leo BUTNARU

Alte caziere Gulag

Lev GUMILIOV (1912-1992). Fiul poeţilor Anna Ahmatova şi Nikolai Gumiliov (acesta executat de bolşevici în anul 1921). Savant, istoric-etnolog, poet, traducător din limba persană. Fondatorul Teoriei passionare a etnogenezei. (Passionar e un termen propus de L. Gumiliov, analog englezescului: passionary). Teoria în cauză descrie procesul istoric de dezvoltare a etniilor în interacţiune cu relieful (landşaftul) ambientului lor şi cu alte etnii. [Ceva care nouă ne aminteşte (şi) de teoria alternanţei deal-vale a lui Lucian Blaga, nu?] În anii 1930-1934 a fost cercetător în expediţiile din munţii Saianului, Pamirului şi ai Crimeei. În 1935 este exmatriculat din Universitatea din Leningrad şi arestat. În 1937 – restabilit la Universitate. În martie 1938, arestat din nou şi condamnat la 5 ani de GULAG (Norilsk, după Cercul Polar), munceşte în minele de cupru. În toamna anului 1944 se cere voluntar pe front. În 1945 – restabilit în Universitate. De ziua revoluţie bolşevice, 7 noiembrie 1949, este arestat din nou şi condamnat la 10 ani de GULAG. Reabilitat în 1956, cu trei ani mai târziu după ce moare Stalin.

În august 2005, în oraşul Cazan, capitala Tatarstanului, i se înalţă un monument pe postamentul căruia e scris: „Omului rus care întreaga sa viaţă a apărat tătarii de clevetire”. Numele său este cinstit şi în Republica Kazahstan, în capitala căreia, Astana, funcţionează Universitatea Euroasiată „Lev Gumiliov”.

 

Dramatismul anilor de teroare stalinistă prin care a trecut şi fiul său Lev Anna Ahmatova avea să-l reflecte în celebrul său poem „Recviem”, care drept prefaţă are următoarele: În groaznicii ani ai lui Ejov am făcut şaptesprezece luni de coadă pe la închisori.
Odată cineva „m-a recunoscut”. Şi atunci o femeie cu buzele vinete, şi care, fireşte, nu-mi auzise niciodată numele, se trezi din amorţeala proprie nouă tuturor şi mă întrebă la ureche (acolo se vorbea numai în şoaptă): „Puteţi descrie toate acestea?” Răspunsul meu: „Pot.”  Şi atunci ceva ce amintea a zâmbet se aşternu pe ceea ce fusese cândva faţa acelei femei.” (1 aprilie 1957, Leningrad.)

 

Iată un fragment din cutremurătorul poem:

 

*     *     *

Când a fost? Când zâmbea numai iadul
Spre-ale morţii cumplite splendori,
Când netrebnic zăcea Leningradul
Lângă multele lui închisori,

Şi-osândiţii umpluseră firea
De nagaică mânaţi şi ocări
Şi cântau ne-ntrerupt despărţirea
Ca un bocet sirenele-n gări.

Ne gonea steaua morţii prin hrube
Şi sărmana Rusie gemea
Pângărită de negrele dube
Şi ciobota cu sânge pe ea...


I

Te-au luat când e rumenă zarea,
Te-am condus ca un dus peste veac,
La icoană scădea lumânarea
Şi copiii plângeau în iatac.
Rouă rece pe fruntea cu riduri,
Ş pe buzele tale - îngheţ.
Am să url la Kremlin lângă ziduri,
Cum a fost de-au bocit pe streleţi...  
1935, toamna, Moscova

 

                  Traducere de Aureliu Busuioc

 

 

 

Vsevolod MEYERHOLD (născut Karl Kazimir Theodor Meyerhold) (1874–1940), actor, regizor celebru, teoretician, director în teatrele de avangardă. Nu a acceptat aşa-numita metodă de creaţie a realismului socialist. În 1938 este închis teatrul pe care îl fondase şi în care activa. Meyerhold este arestat, forţat să depună mărturisiri autodemascatoare pe care avea să le retracteze în faţa judecătorilor, iar în ianuarie 1940 îi scria lui V. Molotov (da, acelaşi care, pe 23 august 1939, semnase cu Ribbentrop criminalul pact de împărţire a Europei): „…Aici pe mine m-au schingiuit – pe un bătrân de şaizeci de ani, bolnav, m-au culcat cu faţa la pământ, bătându-mă cu un garou de cauciuc la tălpi şi pe spate, iar când stăteam pe scaun – cu acelaşi cauciuc mă loveau peste picioare […] durerea era atât de mare, încât mi se părea că pe picioare mi se toarnă uncrop clocotitor…” La 1 februarie 1940 a fost condamnat la moarte prin împuşcare. Unele surse susţin că a fost executat a doua zi. Înmormântat la cimitirul Donskoi din Moscova în unul din cele trei morminte comune ale jertfelor represaliilor comuniste.

 

 

Issak BABEL (1894-1940). Reputat prozator rus. În timpul războiului civil, în 1920, este ataşat de presă în armata de cavalerie condusă de mareşalul Budionnâi, văzând, „pe viu”, eşecul campaniei poloneze şi a tentativelor de export a bolşevismului peste hotarele Rusiei. Peste 2-3 ani, experienţa din acea campanie o converteşte în proza de o incontestabilă originalitate, care însă nu concorda cu viziunea romantică a bolşevismului. Reîntors la Odessa, Babel scrie despre viaţa evreilor din ghetoul Moldovanka de până şi de după Revoluţia din Octombrie. În 1930, călătorind prin Ucraina, este martorul brutalităţii bolşevice în colectivizarea satelor. Când, la începutul deceniului al IV-lea, se declanşează campania de condamnare a formalismului, Isaak Babel cade şi el în vizorul puterii, iar la primul congres al scriitorilor din URSS (1934) face remarca amară că a devenit „maestrul unui nou gen literar, genul tăcerii.” În 1935, după mai multe cereri depuse, i se permite să plece peste hotarele Rusiei bolşevice, să-şi viziteze familia stabilită în Franţa. La întoarcere, colaborează cu celebrul regizor S. Eisenstein la filmul „Lunca Berzih”. În 1939, în plină declanşate a represaliilor contra intelectualităţii, Babel notează: „Vor veni şi după mine”. În luna mai a aceluiaşi an este arestat, iar pe 27 ianuarie – împuşcat în sinistra închisoare Butârka din Moscova. Însă, conform unei versiuni oficiale timpurii, Isaak Babel a murit în GULAG în martie 1941. Ca şi în cazul altor scriitori, manuscrisele şi arhiva personală i-au fost confiscate şi  s-au pierdut.