Constantin ACOSMEI

 

SONET

 

 

                                                   În gang mă întîlnesc cu Domnul X.

E asudat, cu burdihanul lax.

Notez adresa: str. bl. ap. tel. fax.

Mă uit la ceas - e unsprezece fix.

 

Pe pod îmi taie calea un limax.

Mă-ntorc şi mă aplec - culeg un pix.

Mai merg. Ajung la magazinul mixt.

Îmi sar în ochi cutiile cu vacs

 

Din raft. Şi lada cu bricheţi de cocs

Din colţ. Mă sprijin pe tejghea în plex,

Privind tacîmurile de inox

 

Împachetate-n foi rupte din DEX.

Îmi cumpăr un pahar de matrafox.

Ieşind, mă scarpin liniştit la sex.

Cristian POPESCU

 

Despre tata şi noi

 

                                                                                    poem dedicat infarctului ce

                                                                                    a avut loc în noaptea de 11 spre

                                                                                    12 octombrie 1975

 

Mama îşi întinde rugina pe buze şi mişcă lin evantaiul ca să

împrăştie lumina de lună prin cameră, ca să-şi aducă aminte

mai bine. Eu alerg repede-repede dintr-o parte în alta a

camerei şi mă lovesc cît mai tare de pereţi ca să sune ca un

clopot.

 

În fiecare seară mama  ne povesteşte cît de straşnic sînt

aliniate crucile în cimitirul militar şi cum stă crucea ta

în fruntea rîndurilor că doar e cruce de colonel. Şi ne

spune că tu le-ai ordonat soldaţilor culcat şi toţi, bine-

înţeles, te-au ascultat.

 

Am auzit c-o să-ţi dea voie în vacanţa de iarnă şi tu o

să-ţi înhami două-trei muşte la suflet ca să te aducă direct

la noi în bucătărie unde va mirosi a sarmale şi cîrnaţi.

 

Ce bine e în poze, lîngă tine! Eu m-aş veseli şi n-aş mai

pleca dacă nu m-ai ţine tu în poza aia pe după umăr.

 

Mi-am tatuat pe umeri epoleţii tăi de colonel, mi-am tatuat

pe piept decoraţiile tale şi sub ele s-au înşirat deja

ridurile.

 

Am tras cu ochiul şi am văzut că tu nu vii în fiecare dimineaţă

de foarte departe pînă în dreptul pozei atîrnate pe perete.

Şi-ţi lipeşti fruntea de luciul imaginii şi priveşti în gol

pînă cînd ne trezim noi şi trebuie să zîmbeşti.

 

Aseară mama ne-a explicat că unora le ajunge să moară într-o

noapte tot ce-au trăit în vreo 70 de ani. Ne-a explicat că tu,

dacă ai trăit 54 de ani, trebuie să mori 54 de ani şi de-abia

după aia îţi trece.

 

Tu ai fost colonel. Eu sînt liniştit. Zodia mea era de mult

înscrisă în stelele de pe epoleţii tăi. În nopţile de vară,

cînd cerul e senin, iau poziţia de drepţi.

 

Consiliul Popular al sectorului 7, Comitetul Executiv vă face

cunoscut că prin decretul nr. 149 conferă „Certificatul de

deces jubiliar” numele Popescu, prenumele Vasile, cu ocazia

împlinirii a 10 ani de la încetarea din viaţă. Mult stimate

tov. colonel, sînt fericit ca să vă felicit din toată inima

atît din partea mea cît şi a familiei mele, ci prilejul con-

feririi titlului jubiliar. Primiţi, vă rog, cele mai sincere

urări de bine. Seria D5, nr. 034201. Data naşterii: anul 1985,

luna decembrie, ziua 23. Locul naşterii: oraşul Bucureşti.

Decesul a fost trecut în registrul stării civile la 23 de-

cembrie 1985. Data decesului: anul 1985, luna decembrie,

     ziua 23 (cifre şi litere). Locul decesului: oraşul Bucureşti.

     Ah, cîtă bucurie, cît entuziasm familial

     Ne-a produs Consiliul Popular!

     Ah, dacă am şti autorul ca să-i strîngem mîna cu toată

                                                            căldura

     Dar e indescifrabilă semnătura!

     Oricum, sub litera hîrtiei

     Străluceşte Stema României!

 

Aş fi vrut să am un balon umflat cu ultima răsuflare.

Să respir în fiecare an, de ziua mea, cîte-o gură.

 

În seara cînd te-ai prăpădit mamei i s-au umplut sînii:

unul cu vin celălalt cu ţuică. Şi de atunci ne dă să bem

în fiecare zi cîte-un păhărel în cinstea ta. Şi noi creştem

voinici şi frumoşi.

 

La-nmormîntare, sora mea mai mică te-a sărutat şi ea pe

frunte. Şi ăla a fost primul ei sărut, timid, de femeie.

 

Ce bine c-am putut să ne potrivim şi noi zilele după tine,

atunci, la sfîrşit, cînd stăteai întins între lumînări

şi arătai tuturor vîrsta exactă.

 

În locul pozei de pe crucea ta am pus o oglinjoară din poşeta

mamei şi ea vine la mormînt s-aducă flori şi înainte să

plece îşi aranjează părul şi se rujează în oglinjoara aia.

 

La-nmormîntare, cînd noi, familia, ne aplecam pe rînd şi

sărutam pentru ultima dată fruntea rece a lui tata, asistenţa,

foarte numeroasă, a fost impresionată de cîtă tandreţe şi

dulci erau sărutările noastre şi a început să aplaude.

 

Tu ai murit de zece ani. La mulţi ani şi gata. Eu alerg

repede-repede dintr-o parte în alta a camerei şi mă lovesc

tare de pereţi. Ca să sune ca un clopot.

Iulian FRUNTAŞU

 

POEM

are să te aducă în marsupiu un cangur uriaş

care va sări tăcut peste dealuri oraşe mări

doar cînd va atinge din întîmplare piscurile munţilor

va exclama mirat: Ou-la-la, cîtă rezistenţă a materiei!

 

are să te aducă în marsupiu un cangur uriaş

popoarele vor compune despre el balade şi legende istorii

Marele Cangur Minunatul Cangur Mareşalul Cangur îi vor cînta

evlavioşii îi vor construi grajduri temple palate

pe care le vor distruge răz(boi?)ndu-se în numele canGURUlui

celui mai celui mai celui mai Adevărat

 

însă

are să te aducă în marsupiu un cangur uriaş

vei sări în faţa mea cu ochii roşii holbaţi

în care galioane cu pînzele umflate şi pline de conchistadori

                                                                        vor căuta continente

 

şi

vei sări în faţa mea cu părul verde în care şerpi

şi privighetori vor sîsîi simfonia a cincea a lui Shostakovich

                                                                        în re minor

 

a……………………….re

să te aducă în marsupiu un cangur uriaş

vei sări în faţa mea cu ochi roşii holbaţi şi părul verde

ai să-l scuipi din  stOMac pe fratele meu care voi fi eu

                                    care……………………..…..eu?

 

o

atunci muşuroiul de furnici din cizma n.43 piciorul stîng

şi muşuroiul de furnici din cizma n.44 piciorul drept

se vor ridica în sus

Ioan Es. POP

 

dacă nu mi s-ar fi repetat tot timpul că sunt muritor,

poate că n-aş fi murit. poate

aş fi înfiinţat o altă moarte.

poate o altă credinţă, oricât de măruntă,

mi-ar fi fost destulă pentru a pluti.

dar am crescut, ca orice om îngrozit,

în religia morţii.

o moarte care nu vine din eşecurile noastre

ci dintr-o proastă deprindere,

din resemnarea că dac-ai învăţat să mori

e musai să mori.

numai că, ţi-am spus eu, vere,

e puţin probabil să mori când mori:

o celulă ori poate mai multe

rămân să te frământe mult după aceea

şi abia când dispar, după cinci mii de ani,

te vei odihni, ticălosule.