Cezar NICOLESCU

Lil 1.0

(Editura Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2010)

 

8 octombrie 2000

mă încui în trenurile albe,

acolo sînt la fel ca tine pe magheru,

sînt la fel ca tine în nottara,

sînt la fel ca tine cînd tu iei 336, cînd eu aştept 85-ul…

oamenii care prind viaţă dimineaţa,

becul care a pocnit deasupra mea.

 

 

October 8^th 2000

i lock myself inside white trains,

where I’m the same as you on boulevard magheru,

the same as you in the nottara theatre,

the same as you when you step onto bus 336, when I wait for bus 85…

people who come to life in the morning,

a light bulb that cracked over me.

 

 

15 octombrie 2000

rîdeam şi plîngeam pe muzica pe care o ascultam atunci,

îmi aduceam aminte cum alergam pe străzi în ploaie,

cum plouă în camera asta plină de mizerii,

cînd ne ţineam de mînă cu pardesiul alb, cu pardesiul tău negru,

grădina publică du côté de la maison thüringer,

cînd rîdeam de contrast şi în jur era verde.

 

 

October 15^th 2000

we were laughing and crying with that music playing,

i was remembering us run the streets and the rain flooding us,

the rain in this garbage-filled room,

us holding our hands, my white trench-coat, your black trench-coat,

dans le jardin public du côté de la maison thüringer,

we were joking about the contrast and everything around was green.

 

 

To: This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.

Subject: (none)

Draft last saved: 28 octombrie 2000

aseară am salvat discuţia noastră;

zgomotul ploii se amesteca cu zgomotul tastelor

apăsate rapid de degetele cu turaţie maximă,

zgomotul din ochii noştri înfipţi în monitor din cauza lag-ului extrem de mare

dintre cabina mea de sticlă şi scaunul tău ergonomic pe care te învîrţi nebuneşte,

întinzi mîna iei o carte din bibliotecă, îmi scrii versuri din trakl,

eu respir din ce în ce mai greu prin fumul din cafenea unde shotter-ii se aleargă calmi cu mîna pe mouse,

bile lovite cu tacul, la radio. nirvana, „smells…“,

laşi scaunul pe spate şi părul pe spate şi ochii îi dai pe spate,

cuvintele vin negre ca ploaia de-afară şi îmi închipui chipul tău obturat

şi fără să vreau resetez totul.

 

„…too many connections from your host“

 

…nu mai pot să reintru pe chat

 

 

To: This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.

Subject: (none)

Draft last saved: October 28^th 2000

last night I saved our conversation;

the rain noise mixed with the keyboard noise,

fast strokes fingers made in warp speed,

the noise in our eyes stunned by the screen, effect of the huge lag

between my glass cabin and your ergonomic chair in crazy spins,

you pause to pick a book from the shelf, type trakl verses for me,

can hardly breathe the smoke in this café where shooters

chase themselves calmly with their hands on the mouse,

pool balls hit, nirvana “smells…” on the radio,

you lie back in your chair, your hair set back and your eyes too,

the words come in black like the rain outside and I imagine ton visage caché

and unwittingly I reset it all

 

“…too many connections from your host”

 

…can’t get back into our chat room.

 

29 octombrie 2000

în fiecare zi ceaiul din pahar se varsă pe podeaua facultăţii;

cafeaua ta se amestecă cu ceaiul meu pe marmură şi îmi intră

prin spărtura de la bocanc,

gîtul meu încolăcit pe firele de la troleu cu versuri tatuate,

să le placă de mine cochetelor tale prietene cu maşini şi ordinatoare,

fără să mă audă nimeni… nici măcar un dumnezeu antonomasic.

 

October 29^th 2000

every day the tea in my cup gets spilled on the university’s floor;

your coffee blends with my tea on the marble floor

and gets through a tiny hole inside my boot,

my neck entwined around the trolley bus cables with tattooed lyrics

designed to seduce your dainty girl-friends with cars and computers,

without anyone hearing me… not even an antonomasic god.

 

 

To: This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.

Subject: scanning

Draft last saved: 1 noiembrie 1999

de sub podea ni se oprise pe undeva gravitaţia, ni se aşezase ca un nod în gît pe la etajul patru cu muzică şi lasere.

uită-te la hologramele noastre care fac dragoste!

uită-te la ordinatorul oprit!

la sunetele emise de sexele noastre!

ne scanam goi, de sub pat ieşeau bule de aer şi ea zîmbind,

vocea suavă şi robotică care anunţa deschiderea uşii spre culoarul întunecos şi rigid de computer-game.

 

To: This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.

Subject: scanning

Draft last saved: November 1^st 1999

from somewhere underneath the floor our sensation of gravity stopped like a lump

on the 4^th floor with lasers and music.

look at our holograms making love!

look at the computer shut down!

look at the sounds of our sexes!

we scan ourselves naked, bubbles coming out from under the bed and she smiling

that melodic robotic voice announcing the door that opened over to the dark rigid corridor

of computer game.

 

http://www.cdpl.ro

Cartea poate fi comandată aici: This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.

Nora IUGA

Spitalul manechinelor (versuri)

(Editura Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2010)

Femeia şi detectivul

femeia proba o pălărie cu boruri mari de fetru neagră oglindindu-se în lentilele ochelarilor de soare ale detectivului. ea nu ştia că el e detectivul. el nu ştia că ea e femeia. aşa începuse şotronul acela lung format din căsuţe inelare ca o coleopteră adormită pe un trotuar oarecare. faţa femeii lua forme diferite în fiecare cerc. de la faţa bucălată a clotildei pînă la obrazul supt şi gălbejit al ignaţiei. numai pălăria rămînea aceeaşi cu marginea căzută pe ochi ca un acoperiş aplecat de prea multă umezeală. ochelarii aveau un verde cafeniu de pajişte arsă. zburau fluturi pe chipul femeii şi atunci ea devenea un peisaj luminos de vară tîrzie. nu erau ani. nimeni nu are ani – cine poate arăta cu degetul aceste ciudate obiecte? cine poate jura: sînt în posesia a patruzeci de ani frumoşi sau grei sau rotunzi sau albaştri sau veritabili. nu nu nu! anii nu sînt ceva ce poate fi avut sau pierdut. atunci de ce detectivul stătea acolo ca o vitrină în care femeia nu se vedea decît pe sine iar pe ea nu o vedea nimeni nici măcar un anunţ care să-i aducă delicateţea unei motivaţii; închis pentru inventar. trec berze peste berze. tinereţea este o regină detronată, detectivul era răbdător femeia nerăbdătoare.

— E bine? întreba.

— Ce a fost ieri? întreba.

— Nu-mi acoperă ochii? întreba.

— Cît e ceasul? întreba.

— Cu părul strîns sau liber? întreba.

— Oare o să plouă? întreba.

— Mă întinereşte? întreba.

— În cît sîntem astăzi? întreba.

— Mă găseşti frumoasă? întreba.

— Cînd aduc smochine? întreba.

— Poate cu voaletă? întreba.

— Ce-a făcut Rapidul? întreba.

o fetiţă blondă şi un băiat brunet. piatra cade în primul cerc al şotronului. picioare în sandale; picioare cu şosete sărind. piatra cade corect fără abateri exact unde trebuie să cadă. cîştigă fetiţa. cîştigă băiatul. piatra cade pe-o latură. cioburi verzi cioburi cafenii vitrina spartă. detectivul vede femeia. femeia vede detectivul. mă scuzaţi spune. mă scuzaţi spune. ea o ia spre parc. el spre staţia de taximetre. băiatul ridică pălăria din ultimul cerc al şotronului şi-o pune pe cap spune OK şi începe să fluiere.

 

 

punct

merg

un şir de reflectoare deasupra

un şir de reflectoare dedesubt

o perfectă dantură

 

 

madona cu două feţe

în fiecare dimineaţă arătarea bătrînă şi grasă în pufoaica roşie, cu cizme de cauciuc în picioare şi bascul albastru mîncat de molii pe cap, vine de la piaţă cu două sacoşe în mîini şi fără umbrelă sub ploaia de noiembrie. în fiecare dimineaţă arătarea bătrînă şi grasă în pufoaica roşie, cu cizme de cauciuc în picioare şi bascul albastru mîncat de molii pe cap, se priveşte în oglinda crăpată a liftului pe care se prelinge un scuipat şi-şi face cruce. în fiecare dimineaţă arătarea bătrînă şi grasă în pufoaica roşie, cu cizme de cauciuc în picioare şi bascul albastru mîncat de molii pe cap, adună după ea cîinii cartierului care vin să-i miroasă picioarele nu se ştie de ce.

 

cînd tai un copac se cutremură altarul

din clipă în clipă se micşorează distanţa

dintre urmărit şi urmăritor

degete precaute mîini care adulmecă

linia orizontului le amestecă ochii

fugi din oglindă e prea mult

umor pîngărit în trăsăturile acestei bătrîne

„a face parte din peisaj

a nu mai vedea nimic

decît culoarea lui

prelingîndu-se peste somnul tău“

o comportare ca oricare alta

între umilinţă şi o transfuzie de sînge albastru

pe vremuri traducea Calea regală

îşi striga cîinii

cu numele amanţilor

era un fel şi ăsta

de a te descălţa de o gheată prea strîmtă

văd urme de mîini şi de tălpi

roase pe stative de acizii unor ploi incontinente

văd aceste tipare ale materiei

dacă scap voi arunca afară din mine

cristalul cu care măresc nerăbdarea vînătorului

travestiurile ascunzătorile după coloane

au o anumită savoare

de parcă te-ai culca în patul altcuiva

şi iată mă gîndesc un vin roşu

vărsat pe tunica albă a ofiţerului ţarist

îi pune evidenţa pe piept

în locul decoraţiei

dar cine-şi face griji pentru hoitul cîinelui

cine-şi ţine urina în faţa fatalităţii

cine încearcă să fie amabil

cînd octagenara trece calea ferată

ca un jet de vitriol

şi iată-ne mai puţin vorbăreţi

mai puţin previzibili

mai puţin curioşi

 

în fiecare marţi la ora zece seara bătrîna doamnă corpolentă în mantoul negru, cu pantofii escarpen în picioare şi toca de velur pe cap, merge la cafeneaua literară cu eşarfa fluturîndu-i în vîntul de noiembrie. în fiecare marţi la ora zece seara bătrîna doamnă corpolentă în mantoul negru, cu pantofii escarpen în picioare şi toca de velur pe cap, se priveşte în oglinda crăpată a liftului pe care se prelinge un scuipat şi-şi trimite un pupic din vîrful arătătorului. în fiecare marţi la ora zece seara bătrîna doamnă corpolentă în mantoul negru, cu pantofii escarpen în picioare şi toca de velur pe cap, întinde mîini tremurătoare pe care i le sărută cu smerenie distinşii scriitori.

 

să exişti pe două maluri deodată

sau cum spune un prieten poet

să respiri în două văzduhuri deodată

să ai un sînge secret o moştenire catastrofală

un viitor asimetric

morcov păstrîrnac castraveţi

alături de manechinele müncheneze

ale Sylviei Plath

e ca un plagiat

care taie poemul în două

ca o cărare între un păr negru şi un păr blond

am putea să ne dăm mîna

să bîrfim împreună

să fim materne şi milostive

dar profilurile noastre

se desprind unul de altul

asemenea gazelor care-şi crează elementul propriu

cum mă lepăd eu de casa mea

cum mă ruşinez de creierul

demodat şi inconfortabil ca o broască rîioasă

de două ori pe zi

mă duc şi vin

îmi schimb tablourile

să nu se vadă

ce ascunde o idolatrie

de fapt escaladez zidul morţii

acest mic ochi negru

care mă urmăreşte blînd

nici o zi nu mă lasă

în pieliţa mea adevărată

– perfecţiunea-i cumplită,

 se scuza ea divina –

mă aflu într-o ceremonie continuă

mă umilesc întrebînd

ca-ntr-un irezistibil joc de ştefetă

nici o toleranţă

pentru lăcomia asta de aparenţe

şi-n dosul ceţurilor

 sîngele

 

în fiecare dimineaţă pisica neagră cu ochi galbeni coboară majestuos cele cinci trepte de la intrarea blocului M36, de lîngă betonieră, o face la stînga printre vrejurile de dovleci şi rugii de mure sălbatice, traversează aleea şi se opreşte la movila de nisip de lîngă garajele neterminate. scurmă cu labele nisipul, se aşază opintindu-se bine, îşi înalţă coada ca un steag, se pîrţîie de cîteva ori, rămîne o clipă neclintită cu ochii închişi într-o stare de beatitudine, apoi dă din nou repede, repede nisipul cu labele pînă-şi acoperă urma cu totul.

 

 

punct

de-atîtea blocuri

nu mai văd orizontul

lumea se-nalţă

cerul coboară

cine va ieşi învingător

poem de octombrie

venea pe străzi ocolite

venea încet subversiv mai ţin minte rochia

şi geanta ei roz

 ca o fondantă uriaşă

sînt iremediabil îndrăgostită de mine

mirosul mănuşilor şi al ciorapilor de damă

seara printre clasoare şi monezi vechi

umbra aceea subţiratecă

magnetismul ei inefabil

octombrie tolănit pe frunze

octombrie cu albine pe geamuri

ea pasărea îşi trimite de dincolo

inelul de care încă m-agăţ

o bătrînă linge cu limba scămoasă

liniile de cărbune ale uşilor

 desenate pe ziduri

pînă dispare orice speranţă

de a ajunge înapoi

în pantofii cu tocuri înalte

 

mărunte s-au făcut întîmplările doamne

liniştea chipului meu

culcată peste liniştea chipului mamei

o baltă în care nu mai arunci cu pietre

pentru că e gata încreţită

– pînă şi ironia ţi s-a ros la coate

şi băncile sînt ocupate de şcolari –

nu e un anotimp această toamnă

e însuşi patul tău

în care faci amor în gînd

ca într-o ceainărie chinezească

ca într-un autobuz cu cocoşaţi

ucigătoare penitenţă

cuţit înfipt în glanda dulce

unde se distila odinioară

un insidios parfum de tînără femeie

 

şi-acum

în seara asta cu lumina alterată

scoţi dintr-o ladă vechea rochie de sub liliacul

înflorit

nebuna obscena pufoasa

care-ţi întoarce mîngîierea-n degete

şi-n sînge ţi se varsă eufratul

şi s-a dus în aplauzele mulţimii

ca o capră în tîrg

 sau ca un înger neprihănit

mărturisiţi voi cu neîncrederea şi sila voastră

dacă această gulie credulă

mai poate să prindă rădăcini în eden

spuneţi dacă acul prompt al trîntorului

mai poate trezi măceşul din agonia lui

 

maiestoase trec roţile trăsurilor

împodobite cu ghirlande

adio ruletă rusească

adio rîsete provocatoare

abia te mai zăresc cu cartea-n mînă

sau cu un mic licorn

 pe coapsa stîngă

şi iată norii se resfiră

moartea se ameliorează

„ca orice lucru vulnerabil

şi spiritul a tremurat”

 

 

perdeaua se clatină

în vaze flori

în paturi copii

perdeaua se clatină

pasărea nu intră în casă

în mine se luminează treptat

ca prin lupă

ochiul meu vede eczema pămîntului

aş vrea un deşert liniştit

o imensă spinare de cal

în muşchiul lui dulce şi brun

să adorm

 

http://www.cdpl.ro

Cartea poate fi comandată aici: This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.

Nora IUGA

Dactilografa de noapte (versuri)

(Editura Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2010)

băteam străzile seara la ora cinci

să stai ca o umbră sub clopotul verii

faţa ta caraghioasă rătăcită printre tarabe

ocolită de tocmelile muşteriilor

– nici un ştergător de parbrize

nu poate spăla aerul

de această imagine –

o doamnă bătrînă cu o tocă neagră

fără sex-appeal şi fără resurse

într-o piaţă cît burta căscată

în hoitul oraşului

 

ce vreţi

viaţa era frumoasă

şi cîinele bolnav

eu n-am mîncat struguri

cînd era vremea strugurilor

aveam demnitatea mea:

nu-mi plăcea să cînt în cor!

(mă dădeam în leagăn

alternam extremele

să pot visa centrul

acea normă vagă

a unui instinct oscilant)

 

aveam douăzeci de ani

şi ultimul domn era aruncat la canal

aveam treizeci patruzeci cincizeci de ani

şi domnii se isprăviseră

băteam străzile seara la ora cinci

adulmecam după o dîră de naftalină

drogul perfect pentru o beţie aristocratică

pleca din mine lumea

plecau convoaiele lungi

feţe scurte pătrate feţe întoarse pe dos

feţe turtite în carlinga istoriei

se-adună rugina pînă acoperă şi ispiteşte

vulnerabilitatea cum creşte zahărul

sub pielea încreţită a fructului

cum crapă carnea ca un steag găurit

între noapte şi ziuă se-ntîmplă totul

fără să se întîmple nimic o veşnicie

răsturnată cu susul în jos

de fapt acelaşi nisip curgînd

în cealaltă jumătate a clepsidrei

 

superbul yellow submarine coboară spre eşafod

începe numărătoarea inversă

underground independent

stindarde moderne

veţi spune bătrîna asta îi imită pe tineri

bătrîna asta e mai ridicolă

decît un papagal pe rotile

de parcă ochii mei au uitat

dactilografa de noapte

şi domnii somnoroşi

pătrunşi clandestin în garsonierele poeziei

de parcă eu n-aş vedea break-ul umbrelor pe pereţi

şi dialectele anglo-saxone

muşcîndu-mi memoria

 

ce aproape de mine-i veneţia

imperturbabilă şi resemnată

exersînd în fiecare dimineaţă

ţinuta dreaptă în faţa plutonului de execuţie

şi toate aceste amplificări sau reduceri ale corpurilor

nu sînt concesiile imaginaţiei

nici scuze nici explicaţii

doar amprentele degetelor

pe un tron devastat

iată în sfîrşit o patrie

indescifrabilă ca semnătura unui analfabet

un steag dubios se leagănă

între exploziile simulatoarelor

şi zelul voios al armatelor represive

stau la catafalcul mileniului

ultimul succes a fost

împreunarea minciunii cu vulgaritatea

cele două maimuţe ale mortului

şi totul e la locul lui

nu s-a schimbat nimic

se poate merge de mînă cu umbra

laolaltă cu peştele

se poate tăcea

în această apă tulbure ca o mirare

se poate adormi

ţinînd în poală

căţelul speriat al duplicităţii

pe geam se preling

epocile roşii provocatoare

întoarce clopotul cu gura în sus

toarnă în el această alarmă

 

 

iluzia unei bătrîne

ce înseamnă pentru tine

ora unsprezece noaptea pe malul mării

cînd luna are un halou suspect

ca gluga trasă strîmb

pe capul ras

şi numeri cum se-aprinde

şi se stinge farul

intimidînd iluzia unei bătrîne

cum în cazărmi soldaţii

povestesc de slujnice

cu largi cămăşi de pînză

sînt animale care plîng

sînt pietre care se trezesc

într-o alarmă nouă

sînt semne totdeauna

ca încheieturile vinete

ale unor mîini îmblînzite

e ţipătul gîndului unde norii sfîrşesc

aleargă un băiat pe plajă

şi-n urma lui înceata

 înaintare a moluştei

 

 

superba călătorie cu donna angelicata

vai, a murit nervul tău leonora

frivolul nerv care-ţi şedea atît de bine

şi tu inconştiento încă speri

pentru că mîine se sfîrşeşte anul

şi vin colindătorii

vine camionul verde

ne îmbarcăm pentru cythera leonora

călărim un vultur cu picioare de capră

călărim un muson necunoscut

care taie oceanul în două

sînt indii acolo şi alge

seara coboară devreme

profită de timp leonora

profită de lentila fixată

perfect pe vînătaia amurgului

fă o demonstraţie la trapez

fii o balerină ridicolă şi fără dinţi

fii încă acea donna angelicata

a profesorului călinescu

stai jos leonora

n-ai învăţat pentru azi

coruri de ministranţi prin localuri

cîntă blonzi şi tenori

au lese pentru toate măsurile

atacă acutele cu deosebită îndemînare

bemolii şi diezii tremură

bemolii şi diezii asudă

cine mai face dragoste leonora

cine-şi mai dă jos de pe ea ciocolata

şi înnebuneşte cofetăriile

ai auzit ficţiunea lătrînd pe băncile goale

şi labele ei păroase frămîntînd noaptea

cum strugurii negri în teascuri

şi tu leonora

nevinovatele tale jucării

puse la dispoziţia criticilor literari

pentru psihanaliză

las c-o să vină bau-bau

şi-o să taie panglica

şi-o să deschidă uşa

priviţi banchetul acesta

cînd vulpea se-ntoarce la vizuina ei

cînd frica se deşartă ca o clepsidră

cînd toţi rîd

pentru că fericirea există pe toate drumurile

şi ăştia micii aplaudă cu manşetele

şi-ţi înfig bolduri în pernuţa obrajilor

să te-nveţi minte odată leonora

o umbrelă reparată e plină de riscuri

sub ploaia ironică aceste zîmbete

au un aer irezistibil

de cocoş cu gîtul tăiat

e clar se loveşte cu flori

se loveşte cu fructe şi scuze

dragoni pictaţi mănîncă cerul

şi-adorm ca nişte prunci

la sînul candelabrelor

să nu te doară carnea leonora

cu care-ai învelit o rasă veche

să nu te doară pîinea şi circul

din care ai muşcat

balta sub ghetele tale se tulbură

la fund sînt balurile du-te acasă!

îmbracă-ţi rochia neagră de măicuţă

e prea mult roz în catedrală

şi fiecare formă ca o piatră

se dă de-a dura în piaţa mare

superba călătorie continuă

navigăm în stînga lui zero

fă-ţi rugăciunea leonora

fă-ţi ghiozdanul

periferiile sînt pline şi-o să ningă

ascultă cum grăieşte zarathustra

din podul lui cu scoarţe olteneşti

 

 

punct

azi noapte l-am visat

 pe liiceanu

avea o cămaşă albă apretată

îngheţa totul în jur

„ai un creier frumos“

 mi-a spus

vedeţi şi dumneavoastră

cu ce se poate lăuda

 o femeie

 

 

au ralentí

sigur c-am vrut şi eu

să întîlnesc un tigru cu o floare în gură

într-o junglă ademenitoare

sigur c-am vrut şi eu

sub biciul cuvintelor

atît de confuză şi falsificată

să mă trezesc că-mi face cineva cu mîna

din înghesuiala de fuste şi de soldaţi

 

sînt spaţii comprimate în hărţi

sînt case mari cu ferestre rău prevestitoare

 ca nişte măşti

sînt patefoane vechi cu pîlnii care înghit

 kilometri de tăcere

şi-ncep să desluşesc arcuşele acelea tăind calea

micului ratat care se zbate

 să moară au ralentí

 

tu îngropato mi-a strigat atunci gellu naum

şi mi-a băgat pe gît un pumn de frunze

ce verde agonie închipuieşte-ţi

 ce verde agonie

 

 

doar pentru că pur şi simplu era beznă

cine i-a dat drumul vulpii

 bătrîne

cînd găinile albe scurmau pămîntul sub lună?

cine din nepăsare a lăsat

fierul să cadă în rugina lui

sau din lene sau din pudoare

nu s-a mai aplecat să ridice

 moneda căzută

eu sînt un palmier rătăcit

pe marginea gîrlei

printre măruntaiele animalelor sacrificate

sînt un căluţ negru cu alb

care iubeşte şi plînge

 

noapte adîncă noapte dublă

pentru ochii mei amîndoi

ca o roată s-a desprins

frumuseţea de mine

şi stă acolo pe şosea

o amărîtă de fată

silită să facă autostopul

parcă-s închisă într-o pîine neagră

uitată printre animale

şi nimeni nu-şi mai scoate ciorapii

nimeni nu-şi mai depune ouăle

într-o capelă franciscană

 

tropăi de la dreapta la stînga

 în staţie

îmi încălzesc mîinile

se duc simţurile unul cîte unul

cum pleacă spectatorii la mijlocul piesei

cineva o să-mi scuture cearceafurile

şi somnul meu va invada oraşul

cu frunze veştede

o bizară moarte roşcată

în care mai pîlpîie

sporadica blîndeţe a unui felinar

 

 

aici piciorul calcă în gol

altădată casele erau mai mari

oamenii mai frumoşi

şi pe cer apăreau semne

care anunţau o schimbare

ochii mei erau mai încăpători

şi jaguarul şi capra

se jucau în ei

fără să le pese de bariera lăsată

era întotdeauna un claxon prin preajmă

dar termitele urcau

pe oglinda retrovizoare

 

aici s-ar putea pune punct

ar spune prietenul meu poetul

aici piciorul calcă în gol

ca la întreruperea curentului

ca aplauzele în pauza dintre părţile unei simfonii

 

ieri căutam încă pasărea paradisului

mă duceam cu tata dincolo de aerodrom

să vedem aeroplanele

reclame uriaşe ne trăgeau de glezne

spre marile spectacole ale lumii

de fapt mergeam la birou

îmi despachetam intimităţile

mici suveniruri aduse din orient

 

de fapt eram o femeie soldat

descindeam din romanele lui kundera

aveam vocaţia sacrificiului

îmi plăcea să pierd războiul

de multe ori înţelegeam greşit unele lucruri

o confuzie poate fi mai ameţitoare

 decît un vis

 

te goleşte de tine

şi te umple cu altcineva

cum nisipul şi ceaţa se împerechează

 pe ţărmuri

şi ţările plate se încolăcesc în cochiliile lor

 

trebuie să recunosc sînt zile cînd bat cîmpii

cînd mi se pare că lucrurile se însufleţesc

şi aleargă ca norii pe şinele orizontului

pe ploaie nimic nu-i mai nou decît ploaia

şi cînd mă pierdeam prin periferii

mă strigam întoarce-te vino înapoi te iubesc

apoi mai era şi nenorocita asta de poezie

diferenţa de nivel dintre cer

şi gaura din perete

mi-amintesc că într-o vară

am avut deodată revelaţia

că cineva îmi scrie pe creier

atît de repede că nu apucam

să citesc tot şi rîndul

dispărea ca la cinematograf

şi dacă mă gîndesc bine

cu dragostea era la fel

cînd mă visam cu un bărbat

mereu trebuia să fie ceva

să ne acopere obrazul

trenuri secrete ne poartă

spre regiunile verzi

cu legătura pe ochi

pui mîna pe culoarea cîştigătoare

oare în afară de frumuseţe

cîte promisiuni de fericire mai rămîn disponibile?

 

dar sînt zile cînd dumnezeu

te ţine pe palme

cînd poţi să ai încredere

că nu vine cutremurul

cînd pierzi un post de corector

şi cîştigi concursul de manechine

în sala de jocuri

bilele de biliard se ciocnesc

 ca nişte cupe de şampanie

imprevizibilele atingeri ale tacului

te împing într-o rezervaţie

unde nu se vînează

 

sînt făpturi înzestrate cu darul vorbirii

femei translucide şi reci ca nişte egrete

sînt superbe corcituri de rase canine

şi umblători pe apă într-un palid ritual

 

noapte cu ore mici

paharul cu gin răsturnat pe marginea mesei

şi muzica lui Bon Jovi

pletele lui măturînd bulevardul

vei scrie mai tîrziu

„cosmosul e romanul lui dumnezeu“

conversaţii intrigi monologuri

o zonă rarefiată în care

constaţi că ai uitat să vorbeşti

şi în dimineţi transparente de vară

te trezeşti uneori cu imaginea ta

ca un cuvînt care-ţi tace pe buze

 

şi acum mortul ăsta frumos

cu care-mi împart casa

care primeşte reviste din ţări îndepărtate

şi felicitări de ziua onomastică

mortul ăsta frumos care a rămas

în intimitatea mea

culcuşul unde te ascunzi şi torci

e un răsfăţ al solitudinii

ai vrea să scrii despre copilărie

despre privilegiul de a nu şti

cum pleacă cineva fără să plece

ţi-ar trebui o pelerină cu glugă

pe care să o porţi

cu tine în servietă

şi să nu rişti nimic

ai vrea să faci o petrecere

de pildă să încerci pălării

sau să călătoreşti noaptea

într-un tramvai gol

să vezi pe geam o fată

şi un băiat dansînd

„soare şi carne“ era titlul unui poem

o confuzie o minunată definiţie

a dansului

doi orbi prinzîndu-se de mînă

în faţa muzicii

şi-apoi firave ierburi

nici nu ştiu cum mi-a venit ideea

după toate experienţele

aceste balansoare devin plăcute

 

există o stare a aerului

care se poate numi nostalgie

şi pentru mine provine dintr-o zonă baltică

o frică de dorinţă

singurul lucru curat înainte de bătrîneţe

văd vapoarele legănîndu-se grele

sub soarele incontinent

un sentiment de veşnicie

tăind deşertul coapsa unei femei adormite

recunosc

anumite privelişti

îmi deformează optica

nu-mi pot pipăi eroziunile creierului

am mai puţine certitudini

decît un ou care gîndeşte

 

pe vremuri aveam un binoclu de cîmp

măream cu el toate obiectele

şi deasupra acoperişurilor

începeau grădinile

aşa cum nisipul ajunge la sticlă

 

http://www.cdpl.ro

Cartea poate fi comandată aici: This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.

Mihnea BLIDARIU

PLAYLIST

(pentru sfîrşitul lumii)

Ed. casa de Pariuri Literare, 2010

I. Sing (The Dresden Dolls)

Nu-i adevărat, vă spun, nu-i adevărat că oamenii nu mai simt. Nu-i adevărat că avem bombe, că ucidem, că minţim, că fugim după plăceri imediate şi după lucruri nefolositoare. Nu-i adevărat că nu ştim că nu-i adevărat…

Mi-e atât de rău azi. Toată lumea a plecat. Mi-e frică să nu mor aici, singur, într-un loc pe care nu-l pot numi „al meu“. Ea e departe, nu într-un sens fizic, ci în sensul că nu mai există deloc: s-a evaporat, s-a topit în goana trenului, în aşteptări şi în tăceri lungi, lungi, cât toate firele de nisip… E sfârşitul lumii şi eu n-am pregătit nici un cântec pentru asta, deşi s-a anunţat de vreo lună şi ceva. A început exact ca în filmul cu Bruce Willis: americanii au descoperit că un asteroid de mărimea statului Texas (puteau spune: de două ori cât Ungaria, însă trebuie să se dea importanţi…) se îndreaptă spre Pământ. Şi tot ca în film, dă-i cu misiuni spaţiale, dă-i cu împăcarea mondială, dă-i cu religia şi profeţii… degeaba; acum o lună şi ceva s-a anunţat oficial: am pus-o cu toţii. Şi tocmai atunci ne-am găsit noi doi să ne despărţim şi eu să mă refugiez aici, între prieteni cărora le e greu să mă vadă tăcând atât de mult, eu, optimistul şi vorbăreţul-şef…

Aseară a înviat Iisus. În direct. Pe plajă la Mamaia. A fost emoţionant, pentru că a înviat pentru ultima dată. După asta, totul va fi pulbere cosmică – şi s-au dus naibii toată credinţa, şi religia, şi lumânările, şi viaţa, în general. Iar eu stau aici, singur cuc, fără un cântec de rămas-bun, fără ea, fără nimeni. N-aş putea spune că sunt trist sau deprimat. Probabil că greaţa mă împiedică să simt. Probabil că sunt atât de egoist, încât nici la sentimentele mele nu mă gândesc. Stau gol, îmi privesc trupul şi mă gândesc că va fi, în curând, praf. Mă uit la pişatul meu şi mă gândesc că mă piş pentru ultima dată. Că mănânc pentru ultima dată. Că scriu pentru ultima dată. Mă tai să-mi văd sângele pentru ultima dată. Şi ea nu e aici, să facem dragoste pentru ultima dată – ce final perfect ar fi! Mi-e ciudă pe ea, un moment mai prost de despărţire n-a găsit…

Afară e anarhie. Lumea a aflat că nu-i adevărat: că simţim, că iubim, că suntem toleranţi, că folosim energia nucleară în scopuri nobile, că ne cumpărăm doar lucruri trebuincioase, că suntem cumpătaţi şi buni. De o lună şi ceva, de când a primit vestea, umanitatea e cu susul în jos: economiile naţionale s-au prăbuşit pentru că toată lumea dăruieşte, grupările teroriste s-au autodesfiinţat, Israelul le-a dat palestinienilor pământul înapoi, ruşii s-au cărat din Cecenia, americanii din Irak, la noi, politicienii corupţi s-au autodenunţat şi şi-au dat demisia în bloc – în consecinţă, nu mai avem guvern, nici parlament. Nu mai avem televiziuni, pentru că nici un program nu mai are sens – marele film, marea Emisiune au loc în timp real, în noi, printre noi, cu noi. Bunătatea, cinstea, iubirea, toleranţa plutesc prin aer, atât de dense şi intense, încât ţi se face rău – e ca un aer încărcat de miliarde de arome şi parfumuri. Lumea se încovoaie sub greutatea lor, mai mult cu fiecare oră care trece, cu cât suntem mai aproape de momentul impactului. Degeaba. Nu mai există cale de întoarcere. Pe stadioane s-au organizat orgii sexuale, murmurul ajunge până sub fereastra camerei în care stau singur şi scriu. Ea nu e pe Messenger, ea nu răspunde la telefon. Eu nu pot să cânt nimic, pentru că nu sunt hotărât dacă ar trebui să fie un cântec despre sfârşitul lumii sau despre sfârşitul relaţiei noastre. Nu pot să cânt, pentru că ar fi ultimul cântec. Nu pot să cânt, pentru că ar fi ultima dată când vocea mea se va auzi. Cred, sincer, că dacă ea ar răspunde la telefon sau ar intra pe mess, am putea să ne împăcăm. Chiar dacă nu ar mai fi timp pentru ca unul dintre noi să ajungă la celălalt, măcar sfârşitul lumii ne-ar prinde împreună: în moarte. Şi, dacă aş avea certitudinea asta, aş putea scrie ultimul cântec, despre cum vom muri împreună, cu telefonul la ureche sau cu mâinile înţepenite pe tastatură; aş trece peste frica asta, de a-mi auzi vocea one last time…

A înviat Iisus. În tăcere. Milioane de oameni îl privesc cum se ridică. A fost ultimul miracol. Miroase a milă şi a spectacol. Toţi mieii din lume o duc regeşte – sfârşitul ăsta de lume îi va prinde ghiftuiţi şi alintaţi. Nimeni nu cântă. Încet, încet, toţi oamenii paralizează: nimeni nu vrea să facă nimic pentru ultima oară. Umanitatea a încremenit. Ne dorim cu toţii ca Iisus să fie, de fapt, Superman, să aibă lasere în priviri cu care să distrugă asteroidul ce se îndreaptă spre noi. Însă ştim că nu va fi aşa: Iisus e un tip modest şi preventiv când vine vorba de minuni. Am deschis fereastra şi ascult tăcerea pământului acordându-se la tăcerea universală. Pe cer apare o lumină. E din ce în ce mai mare. În urechi, liniştea e spartă de un zgomot înfundat care creşte, creşte. Asta e. Ne-am copt. Inclusiv Iisus. Inclusiv ea. Zgomotul a devenit infernal, ecranul telefonului s-a aprins, văd numărul ei şi urlu: You motherfuckers, sing something!

http://www.cdpl.ro

Cartea poate fi comandată aici: This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.