Emilian GALAICU-PĂUN

Triptic de prefăcut cititorii în scriitori şi invers

3. Cărţi de făcut scriitori

Nu ştiu câte frunze de dud trebuie să mănânce un vierme de mătase pentru a face un mic cocoloş, şi nici de câte asemenea cocoloaşe ar fi nevoie pentru o cămaşă, să zicem; îmi amintesc însă de bibliotecile pe care le-am înghiţit pentru a scrie un singur poem, “V_Ac_A~ “, ca să rămân, în cele din urmă, tot un... nesătul. În ciuda atâtor sfaturi „generoase” ale unor scriitori cu acte în regulă („Nu citi ca să nu fii influenţat!”), am considerat mereu că abia un foarte bun cititor, unul împlinit, are CE spune şi mai cu seamă ştie CUM s-o facă, odată luând pana/mouse-ul în mână. Oricât de înzestrat ai fi, şi chiar dacă ai în spate cea mai teribilă experienţă de viaţă, fără ştiinţa de carte – aici în sensul lui Mallarmé: „…et j’ai lu tous les livres” – rişti să devii (ceea ce eşti, continui în gând) cel mult un artizan al scrisului, dacă nu chiar un împiedicat la limbă: mai mult decât oricare alt domeniu al creaţiei, literatura este contextuală.

Sigur, nici lecturile nu-s de-o mamă (dreaptă sau vitregă, în funcţie de calitatea acestora); iar dintre toate, cărţile de făcut scriitori mi se par de departe cele mai promiţătoare, chit că nu-s şi cele mai întrebate. (De bună seamă, n-ai să citeşti pe noapte Ulise, şi nici Jocul cu mărgele de sticlă – pentru aceasta sunt mii de opuri de adormit intelectul, de la scrierile lui San-Antonio la cele ale lui Coelho...) Fără a-şi ignora cu totul cititorul – ba chiar făcându-i complice cu ochiul acelui „hypocrite lecteur, – mon semblable, – mon frère!” (de la Charles Baudelaire citire) –, acestea au şi o miză pur formală, aceea de a deschide noi orizonturi în ale scrisului; altfel spus, din mijloc (de transport: călătorie de plăcerea în lumea cunoştinţelor/ sentimentelor/ ideilor etc.), literatura devine sieşi scop (vorba lui A. E. Baconsky, din Corabia lui Sebastian: „căci singurul ţărm către care plutim e chiar corabia noastră”). „Un joc secund, mai pur”, în termenii lui Ion Barbu. Or, această rupere de nivel se operează în limbaj: este ca şi cum ai înlocui la un moment dat – şi încă din mers! – roţile dinţate ale unui motor cu aburi printr-un cu totul alt mecanism, de gradul doi să zicem, unul cu ardere internă. Deloc surprinzător, multe din aceste cărţi au „blocat” cutare sau cutare literatură, încă nepregătită să integreze noutatea în sistemul său de valori. Ba chiar în unele cazuri, se va ajunge în instanţă, de-ar fi să pomenesc doar de Madame Bovary a lui Gustave Flaubert. Cum e şi firesc, de cele mai multe ori poeţii sunt cei care au împins cel mai departe căutările formale, volume precum Florile răului, de Charles Baudelaire, sau Iluminări, de Arthur Rimbaud, sau Tărâmul pustiu de T.S. Eliot – ca să citez doar trei nume – marcând adevărate borne kilometrice.

„Meseria nu se învaţă – se fură”, zice o vorbă. În ce priveşte meseria scrisului, ea se fură cu ochii aruncaţi în cărţile altora, şi încă în cărţile de referinţă. Care ar fi acestea, nu este greu să le aflăm – sunt chiar operele ce au operat, la vremea lor, nişte schimbări de paradigmă, înlocuind scrisul de plăcere cu scriitura. Iată un posibil top-ten al acestora, într-o ordine aleatorie:

Madame Bovary, de Gustave Flaubert;

Demoni, de Fiodor Dostoievski;

Ulise, de James Joyce;

În căutarea timpului pierdut, de Marcel Proust;

Anna Karenina sau Sonata Kreutzer, de Lev Tolstoi;

Jocul cu mărgele de sticlă, de Hermann Hesse;

Muntele vrăjit, de Thomas Mann;

Călătorie la capătul nopţii, de Louis-Ferdinand Céline;

Zgomotul şi furia, de William Faulkner;

Cevengur, de Andrei Platonov.

(Alte câteva titluri, inconturnabile, le-am trecut la Cărţi de promovat adolescenţa – cum ar fi cele ale lui Kafka, Camus, Bulgakov, Garcia Marquez ş.a. Nu mă grăbesc să închid paranteza înainte de a recomanda câteva jurnale de scriitor, de la cel al lui André Gide, Franz Kafka, Julien Green, la – preferatul meu – Witold Gombrovicz). Iar ca să-ţi iei masterul în ale scrisului cu Magna cum laude, citeşte-l din doască-n doască pe Jorge Luis Borges.

Cât priveşte literatura naţională – iar pentru un scriitor este de primă importanţă să-şi citească la sânge congenerii! (dacă literatura universală e un Tabel Mendeleev, cele naţionale ar fi grupele din care se revendică fiecare, ca element constitutiv!) –, există cel puţin o duzină de opere fără de care nu doar spiritualitatea, însăşi limba română ar fi fost mai săracă:

Baltagul sau Creanga de aur, de Mihail Sadoveanu;

Pădurea spânzuraţilor, de Ion Rebreanu;

Patul lui Procust, de Camil Petrescu;

Craii de Curtea-Veche, de Mateiu Caragiale;

Întâmplări din irealitatea imediată, de Max Blecher;

Moromeţii, de Marin Preda;

Ferestrele zidite, de Alexandru Vona;

Matei Iliescu, de Radu Petrescu;

Manualul întâmplărilor, de Ştefan Agopian;

Pupa russa, de Gheorghe Crăciun

(fără a uita de Ion Creangă şi I.L. Caragiale, de citit cap-coadă, la un capăt, şi zecile de titluri de referinţă, de la cele semnate de Mircea Cărtărescu – în special Visul, alias Nostalgia – la cele ale mai tinerii săi congeneri, la celălalt capăt).

Şi într-un caz şi-n altul lipseşte o singură carte (esenţială!), cea pe care s-ar putea s-o scrii chiar tu, cititorule, la fel cum personajul romanului Dacă într-o noapte de iarnă un călător, de Italo Calvino, odată intrat în jocul de-a literatura, ajunge din consumator de ficţiune generator al acesteia. Q.e.d.

Emilian GALAICU-PĂUN

Triptic de prefăcut cititorii în scriitori şi invers

1. Cărţi de repetat copilăria

Nu l-am înţeles niciodată pe Peter Pan; băiet fiind, şi deci… păduri cutreierând, nu-mi doream decât să cresc mare, peste noapte dacă ar fi fost cu putinţă, pentru a trăi ceea ce citisem – uneori cu anticipaţie – în cărţi. De unde să ştiu pe atunci că, odată crescut, nu copilăria aş vrea s-o repet, ci lecturile (unele, că de-alea cu octombrei şi pionieri-eroi eram sătul din şcoală!) acelei vârste, minunate fie şi pentru că se întâmplau prima oară. E ca şi cum după ce că tot m-am uitat printr-un binoclu, să-mi apropii viitorul, acum l-aş inversa spre a-mi apropria micile bucurii de altădată. În taină, sper să surprind chiar momentul când, fără să mă pună nimeni, întindeam mâna spre întâia carte aleasă cu bună ştiinţă – cum s-o fi numit oare? a cui o fi fiind? ce influenţă o fi avut asupra cititorului ce sta să se nască? Gestul acela întemeietor mi se pare de o importanţă vitală, iar reproducerea lui de-a lungul unei existenţă îi conferă acesteia (un plus de) sens.

Înainte de a deveni eu însumi părinte, dar fiind deja pe calea cea bună, prietenul meu Tânărul Tătic mi-a spus: „Întotdeauna îi dăruiesc copilului meu doar acele jucării cu care mi-ar fi dragă să mă joc chiar eu.” Întocmai cărţile pe care un adult le propune copiilor (săi) trebuie să-l fi fericit în primul rând pe el. (De unde şi un plus de responsabilitate în cazul scriitorilor pentru copii, adevăraţi părinţi spirituali unii, dar şi nişte nenorociţi de baby-killers în faşă, alţii!...) Nu-s chiar atât de multe, textele de plăcere ale copilăriei mele, iar faptul că majoritatea au fost citite într-o altă limbă decât cea maternă trebuie că şi-a spus cuvântul peste ani – la recitire, nu mai au acelaşi gust. Şi totuşi îmi lasă gura apă când mă gândesc la:

Aventurile lui Alice în Ţara Minunilor, de Lewis Carroll;

Pepi Ciorap-Lung, de Astrid Lingren;

Mowgli, de Rudyard Kipling;

Ivanhoe, de Walter Scott;

Ultimul mohican, de James Fenimore Cooper;

Trei muşchetari, de Alexadre Dumas;

Robinson Crusoe, de Daniel Defoe;

Mizerabilii, de Victor Hugo;

Insula misterioasă, de Jules Verne;

Micul Prinţ, de Antoine de Saint-Exupery.

Asemenea domnului grizonant căruia Amelie Poulin îi restituie „comoara copilăriei” într-o cutiuţa de metal găsită întâmplător, fiecare din aceste titluri îmi aduce aminte de ceva anume, şi totodată ele sunt ca fărâmele de pâine ale lui Hansel ce-i permit să se întoarcă acasă (iar mie, în timp), şi asta deoarece, spre deosebire de firimiturile din poveste, cu cât le „ciuguleşte” mai multă lume, cu atât mai abitir se înmulţesc, asemenea pâinilor lui Christos. Chiar aşa, lectura e pâinea lui Dumnezeu – cine nu înţelege asta riscă să rămână sărac cu duhul.

… dar împărtăşindu-vă lecturile mele din anii tineri, m-am surprins că sunt exact la vârsta la care Ion Creangă îşi scria, de zor, Amintiri din copilărie – o carte de o tristeţe sfâşietoare, pe nedrept lăsată pradă curriculumului şcolar ce-o descompune în mici episoade hazlii (La cireşe; La scăldat; Pupăza; Caprele Irinucăi ş.a.), şi care se cere citită dintr-o răsuflare (la fel cum el a scris-o, cu ultima suflare!), la timpul ei, adică… toată viaţa. Spun asta, ca să nu vă mire absenţa lui Ion Creangă pe lista de mai sus. M-am tot gândit ce alte titluri ale literaturii naţionale să trec în acest top-10, şi în afară de câteva poveşti (mai cu seamă Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte) n-am prea găsit. Fram, ursul polar al lui Cezar Petrescu, pinguinul Apolodo al lui Gellu Naum, motanul Arpagic al Anei Blandiana, la urma urmei cuşma lui Guguţă, de Spiridon Vangheli, vor fi crescut alţi copii, cu alte aduceri aminte, nu şi pe mine. Dacă ar fi să aleg totuşi un singur titlul, unul de sămânţă cum se zice, acesta ar fi Voinicul-cu-cartea-în-mână-născut, (cules) de Petre Ispirescu – încaltea de-ar încolţi! Deloc întâmplător, neamul ales e chiar neamul cărţii.

Triptic

de Emilian GALAICU_PĂUN

2. Cărţi de promovat adolescenţa

De la cartea de citire la cartea de învăţătură, preţ de 10-12 ani, şi invers, doar că de data aceasta e vorba de o cu totul altă lectură, ce se sustrage curriculumului, una de gradul doi cum ar veni (acel „joc secund, mai pur”), una formativă – iată cum arată un posibil „grafic” al (încă – în caz contrar, aceste rânduri n-ar avea nici un sens!) probabilei întoarceri cu faţa spre carte a Fiului Rătăcitor, alias adolescentul ieşit de pe băncile şcolii. „La începutul unor asemenea schimbări (lăuntrice – nota mea, Em. G.-P.) situam şi lectură”, scrie Rainer Maria Rilke în Însemnările lui Malte Laurids Brigge, şi continuă: „Atunci am presimţit oarecum ceea ce am simţit mai târziu: că nu ai dreptul să deschizi o carte dacă nu te angajezi să le citeşti pe toate”. (Între paranteze fie spus, de cele mai multe ori manualul de literatură te face să nu mai vrei să deschizi niciuna!)

Cea mai cumplită frustrare a adolescenţei (generaţiei) mele ţine de accesul – în sensul de lipsă a acestuia! – la carte: autori ale căror nume nu trebuiau nici măcar pronunţate, titluri ce te făceau să visezi, şi care-ţi transformau viaţa într-un coşmar odată descoperite la tine. Cine nu a citit cărţi pe sub masă, învelite în „Правда” sau „Moldova Socialistă”, împrumutate de la/unor persoane de încredere, va înţelege anevoie bucuria de a face rost de un titlu anume, acum când e suficient să dai pe „search”. Ca să nu mai vorbesc despre circuitul pe sub mână a unor opere în samizdat, semn că făceai parte dintr-o reţea bazată pe încredere – şi asta tocmai în ţara unde se mai pedepsea „за недоносительство”. Dacă totuşi am ieşit (unii) mai mult sau mai puţin întregi la minte dintr-un regim pornit să dea la cap celor ce se făceau vinovaţi de delict de opinie, faptul acesta se datorează unor lecturi formative, singurul lucru pe care l-am putut opune – de cele mai multe ori, la modul individual – unei mutilări colective. Adevărate CV-uri, cât un perete (doi, trei etc.), bibliotecile personale ale scriitorilor/cititorilor din generaţia mea.

Şi într-o societate democratică, unde majoritatea este expresia unor alegeri libere, ce rost mai au aceste „CV-uri” individuale? Cui folosesc şi la ce bun aceste adevărate semne distinctive într-o epocă a globalizării?! Îndrăznesc să afirm că, mai abitir decât într-o societate bazată pe interdicţie, abia într-una a tuturor libertăţilor cartea îşi atinge randamentul deplin. Atunci când alegerea se face pe faţă, dintr-o mulţime de posibilităţi, acest act deliberat are greutatea unui pact cu tine însuţi (dacă nu cumva cu demonul lăuntric – deloc întâmplător, Faust e considerat drept mitul fondator al lui homo europaeus): în ultimă instanţă, devii ceea ce citeşti. Indiferent însă de regimul politic, cele câteva (zeci, sute, mii de – Borges le-a numit Biblioteca personală) cărţi ce te fac să devii tu însuţi (altele se mulţumesc să te „livreze” societăţii, după chipul şi asemănarea acesteia) au în comun această trăsătură fundamentală: empatia. Trăim cu viaţa eroilor, le preluăm gesturile, cuvintele, numele, dar şi visele, iar identificarea cu cutare sau cutare personaj ne ajută să fim noi înşine. Dacă ar fi să scad zecile, dacă nu sutele de mii de volume citite de când mă ţin minte, mi-aş păstra, pentru a promova cu succes adolescenţa, aceste zece titluri:

Crimă şi pedeapsă, de Fiodor Dostoievski;

Moby Dick, de Herman Melville;

Martin Eden, de Jack London;

Procesul, de Franz Kafka;

Cărarea pierdută, de Alain-Fournier;

Străinul, de Albert Camus;

Maestrul şi Margarita, de Mihail Bulgakov;

De veghe în lanul de secară, de J. D. Salinger;

Memorii, de Mircea Eliade;

Un veac de singurătate, de Gabriel Garcia Marquez.

Toată viaţa mea s-ar fi dus de râpă (vorba vine) dacă, la momentul potrivit, nu puneam mâna, rând pe rând, pe fiecare din aceste titluri. Altele s-au alăturat firesc, pe parcurs, ca nişte bune cunoştinţe ale primelor – şi aşa, şi tot aşa, până s-a împlinit presimţirea (lui Rilke) şi am putut rosti, în cunoştinţă de cauză, cel mai frumos vers scris vreodată, apropriindu-mi-l: „La chair est triste, hélas! et j’ai lu tous les livres”.