‘n curînd
Filosofia vinului
de Massimo Donà
Traducere din limba italiană de Cristian Cercel
Socrate şi Platon
Ne aflăm în Atena, la pragul dintre secolele V şi IV î.Cr., perioada în care a trăit Socrate. Filosoful se află la masă la Agaton, un literat, un om frumos, şi cu această ocazie Socrate însuşi a simţit nevoia să se facă frumos (Platon, Banchetul, 174 d şi b); alţi convivi, printre care Aristodem, Eriximah, Phaidros, s-au reunit la masă şi au ales ca subiect de conversaţie dragostea, Eros.
Abia ce a conchis Socrate, reluând cuvintele lui Diotima, că forma cea mai înaltă a dragostei este contemplarea frumuseţii absolute (Banchetul, 211 d), că la poartă bate şi apare Alcibiade, „beat mort şi strigând cât îl ţinea gura «Unde e Agaton? Unde e Agaton?» şi cerând să fie dus negreşit la Agaton“ (Ibidem, 212 d).
În beţia sa, Alcibiade apare totuşi conştient de sine şi de realitate, astfel încât cuvintele sale ne relevă natura raportului lui Socrate cu vinul atunci când, după ce a cerut să i se toarne şi lui Socrate, afirmă: „Cu Socrate e altă socoteală, domnilor, cu el n-o să-mi meargă. Cât îi dai să bea, atâta bea, dar de îmbătat nu se îmbată niciodată“ (Ibidem, 214 a).
Iată deci un prim element pentru definirea raportului dintre filosofia lui Socrate şi influenţa vinului. Datorăm asta, aşa cum datorăm o mare parte din ceea ce a ajuns la noi din gândirea lui, Socrate, care, cum se ştie, nu a lăsat nimic scris în urma sa, celui mai celebru dintre elevii săi, Platon, care, în dialogul intitulat Banchetul, pare că vrea să unească în mod explicit binomul filosofie–vin.
Socrate – care, precum am văzut, avea sarcina extrem de inovatoare şi tulburătoare pentru mulţi dintre contemporanii săi de a se poziţiona ca filosof, nu ca unul ce ştie, ci ca unul ce, ştiind că nu ştie, îşi trăieşte filosofia ca pe o căutare permanentă – nu e mai puţin inovator şi tulburător în raportul său cu vinul: poate să bea cât vrea, dat fiind că nu-şi va pierde niciodată controlul de sine, nu va depăşi niciodată limitele acelei juste măsuri în care se poate spune că suntem liberi şi conştienţi.
Totuşi, în timp ce un alt elev al lui Socrate, Xenofon, în al său Banchet, îl prezintă pe filosof ca fiind atent să marcheze limitele adecvate ale băuturii – pentru că, aşa cum plantele prea mult udate de ploaie nu pot să crească drepte, şi oamenii, dacă beau în exces, se clatină şi aiurează –, Socrate al lui Platon nu se supune nici unui imperativ şi nu se conformează nici unei limite.
Nu pentru că nu s-ar interesa de pierderea libertăţii şi a conştiinţei din cauza vinului, ci pentru că există în el ceva care depăşeşte nevoia limitelor, ca şi cum raportul privilegiat dintre adevărul care izvorăşte din vin şi adevărul în căutarea căruia el se află fără contenire i-ar permite să îi suporte doar influenţa benefică, eliberatoare.
Nu întâmplător, tot prin intermediul lui Alcibiade, Platon aminteşte că toate spusele lui Socrate au pus în joc adevăruri la care nu s-ar fi putut ajunge dacă vinul nu ar fi avut un caracter natural de exprimare a adevărului.
„Când aveam tot ce ne trebuia, nimeni nu ştia să se bucure mai mult de toate, şi mai ales de băutură. Nu umbla după ea cu tot dinadinsul, dar, când era silit să bea, era mai tare decât noi toţi“; însă, cu toate acestea, insistă Alcibiade, „nimeni nu l-a văzut vreodată pe Socrate beat“ (Banchetul, 220 a).
Aceasta este o primă noutate (novitas) fundamentală a cuplului filosofie-vin din Antichitate. Vinul nu produce în mod necesar o stare de euforie care să conducă la inevitabila pierdere de sine, la acea particulară stare de beţie care pare să facă posibilă uniunea cu obiectul ultim al căutării.
Chiar şi băut fără măsură, vinul nu duce neapărat la necumpătare, putând să lase luciditatea intactă. Totuşi, acest lucru pare adevărat doar în cazul lui Socrate: este unul dintre aspectele caracterului său excepţional, ale capacităţii sale de a îndeplini lucruri absolut extra-ordinare.
Aşadar, raportul său unic cu vinul devine în sine simbol al unicităţii persoanei şi filosofiei sale, unicitate care se exprimă în natura dublă a discursurilor sale. Ascultate din afară, acestea pot să pară ridicole, dar, dacă, aşa cum tot Alcibiade remarcă, „le desfaci învelişul şi pătrunzi în adâncul lor, începi prin a-ţi da seama că vorbele lui sunt pline de un tâlc pe care doar ele îl au. Şi, dacă stărui mai mult, că sunt mai zeieşti decât oricare altele, având în miezul lor nenumărate înfăţişări ale vredniciei omeneşti şi năzuind să cuprindă în înţelesul lor cât mai mult cu putinţă. Sau, mai bine zis, să cuprindă în ele tot ce trebuie să aibă în vedere acela care vrea să devină un om desăvârşit.“(Banchetul, 222 a).
Cu alte cuvinte, în Socrate se regăseşte o ambivalenţă substanţială: filosoful reuşeşte să apară într-un fel şi să fie în alt fel.
Începusem prin a aminti că băutura dragă lui Dionisos poate fi privită drept metaforă a acelei ambiguităţi care exprimă în modul cel mai profund sensul adevărului. Socrate devine el însuşi expresie a acestei ambiguităţi.
Cu el începe o adevărată „epocă nouă“ a adevărului: se profilează ideea unui adevăr care nu se găseşte în principal în aparenţa a tot ceea ce apare; dimpotrivă, a unui adevăr ce trebuie căutat, dat fiind că îi place să se ascundă în spatele unei aparenţe necesarmente înşelătoare. Ca şi cum, dacă s-ar arăta într-un mod prea evident, ar risca să se corupă, să fie în mod radical prost înţeleasă.
Un singur filosof anticipase această idee platonico-socratică: Heraclit, care considera că adevărului îi place să se ascundă: un concept cu totul nou pentru epoca în care a fost prima oară formulat şi de o modernitate care i-a permis să parcurgă tot traseul filosofiei până la Heidegger.
Prin urmare, Socrate nu putea să nu fie martor la o radicală răsturnare de perspectivă; nu putea să nu apară ca fiind altul decât era. Chiar şi în raportul său cu băutura: aparent un beţiv, în realitate imun la efectele pe care băutura în exces le-ar provoca în orice fiinţă umană.
La sfârşitul banchetului, când toţi sunt iremediabil beţi, filosoful, în continuare stăpân pe sine ca întotdeauna, subliniind pentru ultima oară caracterul excepţional al omului Socrate în paralel cu caracterul excepţional al filosofiei sale, îi trimite pe ceilalţi la culcare şi se duce la Liceu unde, după ce s-a îmbăiat, „şi-a petrecut ziua ca pe oricare altă zi“ (Banchetul, 223 d).
„Divinul“ Socrate – aşa era numit de adepţii săi – se sustrage de la legea cauză-efect. Aşa cum, prin cuvânt, în acel dialog continuu care reprezintă modul său de a face filosofie, îl surprinde pe ascultător, tot la fel, în persoana sa, zădărniceşte legile naturale, ferindu-se de consecinţele obişnuite ale băutului în exces.
Nu se îmbată, nu-şi pierde judecata, nu-şi iese din ale lui. Dimpotrivă, acel sine care pune întrebări şi se îndoieşte şi îi interoghează pe ceilalţi pare să fie întărit de efectele băutului. Socrate pare convins că starea de ebrietate, la care de obicei se adaugă cea mai radicală imposibilitate de a fi cu adevărat noi înşine, oferă mai degrabă posibilitatea unei manifestări mai autentice a ceea ce suntem cu adevărat. Prin urmare, în vin se regăseşte adevărul, chiar şi adevărul propriului eu.
Iată-l aşadar demascându-l pe Alcibiade: „Alcibiade, s-ar zice că n-ai băut nimic! Altfel, cum ai fi izbutit să-ţi ascunzi adevăratul gând, învăluindu-l şi răsucindu-l în vorbe atât de meşteşugite şi aşezându-l, ca pe ceva spus aşa, în treacăt, la sfârşitul cuvântării tale“ (Banchetul, 222 c).
Iar dacă poate să o facă e pentru că ştie să vadă în starea de ebrietate condiţia cea mai adecvată pentru construirea unei abile strategii perfect raţionale; şi pentru că reuşeşte să surprindă adevărul beţiei, demascând ceea ce i-a apărut probabil ca fiind o idee cu adevărat vulgară asupra acesteia.
Dat fiind că sublinierea e de prisos – caracterul excepţional al lui a nu fi niciodată beat al lui Socrate trebuie considerat nu un simplu omagiu adus unei extraordinare capacităţi de „a ţine la băutură“ (dacă e permis să folosim o expresie atât de mundană când vorbim de filosofie), ci o metaforă a unui alt caracter excepţional: cel de a fi ştiut să spună, primul dintre toţi, că beţia nu este un delir care provoacă distrugerea stării conştiente, ci mai degrabă adevărata condiţie de posibilitate pentru o exprimare mai sinceră a celor mai profunde convingeri ale noastre.
Prin intermediul cuvintelor lui Socrate (sau mai degrabă ale lui Platon, care le atribuie maestrului său), în descrierea unui mod bine determinat de a trăi şi de a concepe experienţa băutului, surprindem o strategie precisă a adevărului în deplinătatea funcţionării sale.
Dar adevărul conjurat aici este un adevăr căruia îi place să se transfigureze. Care trăieşte pe de-a-ntregul în propriile sale măşti. Care se ascunde sub vălul delirului, al pierderii lucidităţii. Care se travesteşte în discurs hoinar şi fără sens şi, tocmai din această cauză, se poate manifesta în mod liber şi complet, reuşind să evite cenzura şi corecturile.
Prin urmare, acesta este adevărul pe care Socrate îl dezvăluie, pe care îl descoperă şi a cărui expresie liberă şi deplină o revendică pentru sine. Nu s-ar putea spune că îi urmează strategiile, chiar dacă le cunoaşte la perfecţie, ci mai degrabă că, oriunde se ascunde un astfel de adevăr, încercând să treacă neobservat, el ştie să-l descopere, smulgându-i masca. De aceea nu îl poate legitima, dar îl descoperă lăsându-i jocul la vedere, devenind martorul său fără pudoare, graţie efectelor eliberatoare ale nectarului divin.
Pentru că şi Socrate, la fel ca Alcibiade, este cu adevărat beat. Dar filosoful care se îndoieşte, filosoful neştiutor (cel care ştie că nu ştie), nu încearcă să se ascundă: denunţul ascunderii a ceea ce este „adevărat“ nu poate să rămână camuflat.
În acest sens, Socrate nu e niciodată beat: nu ascunde veridicitatea cuvintelor pronunţate sub efectul vinului; nu se deghizează în beţiv pentru ca ceilalţi să poată râde de adevărurile sale. Dimpotrivă, în beţia sa, face explicită şi cognoscibilă o strategie precisă a acelui adevăr ascuns care se deghizează în cuvânt nechibzuit, de care subiectul care vorbeşte nu poate fi considerat responsabil.
Astfel, el loveşte mortal în carnea religiozităţii mitice (şi nu întâmplător una dintre acuzele care i-au fost aduse a fost cea a ireligiozităţii sale, a ofensei aduse religiei tradiţionale ateniene), sădind îndoiala într-o lume pe deplin convinsă că divinul, adevărul, sunt dimensiuni „diferite“ de cea umană, prea umană,
a discursului „raţional“, propriu conştiinţei.
Acelei lumi Socrate îi spunea că lucrurile puteau să nu fie aşa de simple, că putea fi vorba de mai mult decât de depăşirea pragului conştiinţei.
Îi oferea acelei lumi un adevăr surprins în actul însuşi al constituirii sale.
Plecând de la cuvintele sale, devenise posibilă identificarea diferitelor stratageme ale adevărului, recunoaşterea lor ca atare de fiecare dată când aceeaşi structură duală era reprodusă, în care ceea ce apare, ceea ce e manifest, trimite mereu, în mod imperios, la un dincolo, trimite dincolo de sine însuşi. Pentru a găsi o operaţie analogă, va trebui să aşteptăm modernitatea târzie, odată cu elanul psihanalizei freudiene.
Recunoscând inconştientului o funcţie precisă, care acţionează şi operează dincolo de dovezile reconfortante ale conştiinţei, aceasta ajunge să afirme că toate actele psihice sunt inconştiente.
În concluzie, Freud ca Socrate? Comparaţia ar putea părea riscantă, nu însă de nesusţinut.
Dar, pentru a nu deschide subiecte care necesită o prea mare îndepărtare de tema principală a raportării lui Socrate la perechea adevăr–vin aşa cum transpare ea din paginile platonice, trebuie să subliniem încă o dată modul în care filosoful se dovedeşte capabil să recunoască în cuvintele lui Alcibiade expresia unui adevăr care se manifestă drept un „altul“ faţă de ceea ce e. Adevăr care, din această cauză, este destinat uitării, obscurităţii, fiind contrapus limitelor precise ale unei raţiuni care nu poate să nu fie resimţită ca insuficientă, fiind pur şi simplu imagine, aparenţă, a adevărului.
Aici Socrate legitimează motivele esenţiale la care făcea trimitere marele poet Alceu, în secolul VII î.Cr: „Hai să bem! S-aşteptăm lămpile, vrei? Ziua-i de-un deget. / Cupe-adânci să-mi cobori! Îndată! Şi felurit încrustate. / Fiul lui Zeus şi-al Semelei omului vinul i-au dat / Amarul să-şi uite. Toarnă: de două ori vin şi / Apă o parte. Până la gură. Şi-o cupă s-alunge pe alta.“
Uitarea, căreia îi este sortit adevărul ce se manifestă ca un altul, este darul nectarului lui Dionisos, „fiul lui Zeus şi-al Semelei“. Vinul începe astfel să fie conceput drept imbold pentru un raţionament „adevărat“, care are obligaţia de a se prezenta sub forma unei alterări inevitabile. Alterare provocată de beţie, desigur, dar înţeleasă în adevăratul sens al termenului: raţionamentul „adevărat“, declanşat de vin, instituie o „altă“ dimensiune a discursului. O dimensiune în care raţionamentul este dictat de delirul maniacal, de delirul dionisiac (de parcă zeii ar vorbi nemijlocit), în care cuvântul, logos-ul, eliberat de frânele inhibitorii ale raţiunii, nu poate exprima decât limbajul zeilor: limbaj necunoscut, uitat, căzut în uitare, care este totuşi limbajul pe care raţiunea îl vorbeşte întotdeauna, chiar dacă în formele „substitutive“ proprii, şi care poate fi înţeles atâta timp cât adevăratele coduri de descifrare.
Acolo unde conştiinţa individuală vrea să se exprime pe ea însăşi, un „alt“ adevăr ia de fapt cuvântul, un adevăr care nu aparţine nici unui individ, dar care se poate manifesta, care poate fi ascultat doar în limbajul determinat al unuia ori al altuia.
Nu întâmplător, tot Alcibiade e cel care, în individualitatea sa, vorbeşte, chiar şi într-o stare de beţie. „Raţiunea“ sa trebuie refuzată, dar nu lasă spaţiu unui alt subiect care să vorbească.
Ca să rezumăm: acea stare de beţie, văzută de unii ca o condiţie în care te situezi în afara raţiunii, în care de fapt nu mai eşti tu însuţi, dar în care devii cu adevărat capabil de orice, ar trebui citită mai degrabă într-un alt mod. Ar trebui văzută ca starea în care, în absenţa acţiunii frânelor inhibitorii – care (cum ar spune Freud) impun „posibilului“ limite şi graniţe precise, în numele unui principiu al realităţii, care, dacă nu este urmat, ar face destul de dificilă orice formă de convieţuire civilă – îţi vine spontan să te arăţi fără mască, să scoţi la lumină ceea ce e de obicei trimis în uitarea unei „refulări“ complet de nemărturisit, făcând ca propriul caracter să se arate drept ceea ce este cu adevărat.
Nu întâmplător Platon, încă din Republica, legase vinul de religie, descriind o societate sănătoasă în care bărbaţi şi femei „se vor ospăta, laolaltă cu copiii lor, vor bea vin, purtând cununi şi cântând imnuri zeilor“ (372 b)38, iar în Legile propune ca băutura să fie considerată şi filtru al curajului, analizând beţia ca atare şi atitudinea pe care trebuie să o avem faţă de ea. La Platon, nu este vorba de ponegrirea sau lăudarea beţiei – aşa cum se întâmplă adeseori, fără a discuta „cum trebuie“ –, ci de înţelegerea naturii acesteia.
Elevul lui Socrate vede în starea de beţie o foarte utilă piatră de încercare. Observând comportamentul beţivilor, poţi înţelege dacă sunt capabili să nu se lase doborâţi de efectele dezlănţuite de băutură sau dacă accentuarea defectelor lor (expunerea lor „reală“) reuşeşte să ne arate chipul adevărat al fiecăruia.
Dacă, din nou, băutura lui Dionisos poate să scoată la lumină acel adevăr căruia îi place să se ascundă.
OKAKURA Kakuzô
Cartea ceaiului
Ed. Cartier
Ceaiul a început ca doctorie și a ajuns cu vremea o bău-tură. În China el a pătruns prin al optulea se col în hotarele poeziei, ca una din desfătările de lume. În secolul al cincisprezecelea, Japonia l-a ridicat până la o religie a estetismu-lui – ceismul. Ceismul e un cult întemeiat pe închinarea la frumos în mijlocul întâmplărilor de rând ale vieţii de toate zilele. El vorbește de neprihănire și armonie, de taina iubirii între oameni, de romantismul ordinii sociale. El e, în fiinţa lui, o credinţă a nedesăvârșirii, precum e și o gingașă încercare de împlinire a ceva cu putinţă în lucrul acesta cu neputinţă căruia îi zicem viaţă.
Filosofia ceaiului nu e numai estetică, în înţelesul obișnuit al cuvântului, căci vădește, în legătură cu morala și religia, întregul nostru punct de vedere faţă de om și de Fire. Ea e igienă, pentru că silește la curăţenie; e gospodărie, pentru că arată cum tihna se găsește mai curând în simplicitate decât în încărcat și costisitor; ea e geometria moralei, întrucât hotărnicește simţul nostru de măsură faţă de univers. Ea înfăţișează duhul adevărat al democraţiei răsăritene, făcând din toţi credincioșii săi aristocraţi de gust.
Îndelunga îndepărtare de lume a Japoniei, așa de folositoare adâncirii în sine, a fost nespus de prielnică dezvoltării ceismului. Căminul și obiceiurile noastre, îmbrăcămintea și bucătăria, porţelanul, lacul, pictura – literatura însăși – toate s-au supus înrâuririi lui. Nicio cercetare a culturii japoneze n-ar putea să-l nesocotească. (…) Cei ce nu pot să simtă în ei micimea lucrurilor mari sunt făcuţi să treacă cu vederea măreţia micilor lucruri în ceilalţi. Apuseanul de rând, în ieftina-i încântare de sine, nu va vedea în ceremonia ceaiului decât încă o pildă de cele o mie și una de năzbâtii care alcătuiesc în ochii lui ciudăţenia și copilăria Răsăritului. El era deprins să privească Japonia ca un colţ de barbarie, pe când ea se deda blândelor arte ale păcii; și-i zice civilizată de când a început măcelul în masă pe câmpurile de luptă ale Manciuriei. Multă vâlvă a stârnit acum în urmă codul samurailor – arta morţii, care face pe ostașii noștri să aducă veseli jertfa de sine; dar s-a dat numai puţină luare-aminte ceismului, care întrupează așa de mult din arta de la noi a vieţii. Bucuroși am vrea să rămânem barbari dacă dreptul nostru la civilizaţie ar fi să se zidească pe groaznica slavă a războiului. Bucuroși am aștepta zilele în care se va arăta cuvenitul respect artei și idealurilor noastre.

cu Metallica, Rammstein, Alice in Chains, Manowar...
Între 25 şi 27 iunie are loc Tuborg Green Fest, festival care aduce în România (la Romexpo/Bucureşti) unele din cele mai apreciate formaţii rock din lume. Pe 25 iunie vor cînta Manowar, Volbeat & Many More, pe 26 iunie va fi un super show cu Slayer, Megadeth, Anthrax şi… Metallica, iar pe 27 iunie vom avea ocazia să-i ascultăm & vedem pe cei de la Alice in Chains, Mastodon, Stone Sour şi Rammstein, care vin pentru prima oară în România! Nu, nu visăm, deşi e un vis să vedem aceste super formaţii în acelaşi loc şi în acelaşi timp. Tuborg Green Fest este unul dintre cele mai puternice festivaluri internaţionale de muzică, iar ediţia din acest an va fi prezentată de Sonisphere, eveniment organizat de East European Concert & Marcel Avram, în asociere cu D&D East Entertainment. La festival vor cînta şi formaţii româneşti, iar Heaven & Hell, care trebuiau să aibă concert sîmbătă, pe 26 iunie, şi-au anulat toate concertele din motive pe care nu le-a evitat încă nici un om... Alte detalii despre festival, pe site-ul http://ro.sonispherefestivals.com/, unde avem programul, ştiri, interviuri (inclusiv un interviu cu exclusiv cu trupa germană Rammstein + ultimului videoclip Rammstein, “Ich Tu Dir Weh” - “I’ll Hurt You”), informaţii despre trupe, poze, informaţii utile despre bilete, istoria festivalului şi multe altele.
Mihail VAKULOVSKI
Primul meu fum
Ed. Art, 2010
lia & dan
lia perjovschi
Primul fum (tutun)
L-am gustat la sfirsitul clasei a 8-a era o petrecere intre fete (de adio pentru citeva prietene sasoaice care plecau definitiv in Germania)
Mi s-a parut mai bun decit ce inhalam acasa, de la tata (am scapat cu greu de dependenta de tutun)
Primul fum de (marijuana)
L-am tras in Copenhaga 1994 (eram pentru prima data intr-o expozitie importanta, internationala, de grup, mi-am spus ca pot sarbatori)
Eram curioasa de efect, citisem ca ori te simti expandat la dimensiunea universului ori micsorat la dimensiunea celulei.
Senzatia a fost ca am luat foc in interior (parea un foc atomic) parca aveam soarele in stomac, m-am speriat, mi s-a parut si caraghios, eram in flacari, fiind inconjurata de apa (hotelul era pe un vas, camera mea era undeva in fata, era mare si puteam sa vad apa de jur imprejur)
Am incuiat usa, am baut multa apa si m-am intins, mi-am spus ca daca scap cu bine nu am sa mai fac asta niciodata. Am scapat.
Mai vreau totusi o data, dar asa ca un ultim fum.
cheloo
Primul meu fum
Nu cred ca pot sa ma intind prea mult cu acest subiect. Avand in vedere ca sunt din colectia ’78 operatiunea “Primul fum” s-a derulat in 1985 in Calarasi in spatele blocului in care traia bunica mea. Amanunte: una bucata tigare “Bucegi”. Am urcat sus dupa chibrit si m-am tirat la umbra. Am aprins mizeria si am suflat cu incredere pana s-a stins. Dupa 3-4 incercari de succes si placut surprins de gustul infect am aprins inca odata si am tras in piept… un jeg infect… (probabil ca a sunat altfel in cap la vremea aia).
Urmatoarea tentativa de a ma apuca de fumat a fost in clasa a 4-a cu un miraculos pachet de tigari pe care scria ceva in arabeste. Dupa ce am fumat jumatate de pachet am mancat o jumatate de bataie de la maica-mea. Am considerat ca meritam.
Din clasa a 5-a m-am organizat un pic. Impreuna cu un coleg Orlando veneam de la scoala si executam una-doua tigari pe zi si ascultam povesti la pick-up.
Clasa a 7-a a stat sub invataturile varului mai mare Veronel cu care fumam doar in drum spre scoala cat asteptam autobuzul. Ii multumesc pe aceasta cale.
Consider ca m-am apucat de fumat in 1993.
M-am lasat ceva timp prin 2003, le rarisem bine de tot, impulsionat de prietena mea pe atunci (acum sotie) care se lasa de fumat si imi placea ca nu are gust de scrumiera. Ma simteam si mai bine fizic.
Acum iarasi bag 2 pachete pe zi, horcai ca un porc si vreau sa ma las, dar nu pot, sau cine stie, poate voi deveni candva un nefumator convins. Cred ca daca nu m-as enerva atat de des nici nu as simti nevoia sa fumez. O aprind cand am spume si le am destul de des pe zi.
Ma enerveaza ca acum nu se mai poate fuma niciunde, in cafenea, restaurant, afara nici macar in club sau in taxi nu ai voie sa iti aprinzi o tigara. Daca mai scumpesc mult tigarile cred ca ma apuc de cultivat tutun.
Amin.
Mihail VAKULOVSKI
Vară cu Iron Maiden, Aerosmith, Manowar, Slayer, Metallica, Alice in Chains, Rammstein, Serj Tankian, Korn!...
Dacă nu vă uitaţi la Campionatul Mondial de Fotbal din Africa de Sud, care are loc între 11 iunie şi 11 iulie, dar la care – deja firesc – nu s-a calificat naţionala noastră, vara asta ne răsfaţă cu cîteva evenimente culturale de excepţie. Pînă pe 13 iunie puteţi participa la Bookfest, care are loc la Romexpo, intrarea fiind liberă, tîrg de carte cu lansări, discuţii, conferinţe, expoziţii, întîlniri cu scriitorii, invitata ediţiei fiind Spania. Pe 11 iunie îi puteţi vedea aici pe Eric Clapton & Steve Winwood, iar pe 18 iunie în România va ateriza (pentru prima oară) Aerosmith, trupa rock cu cele mai mari vînzări din istorie, concert care sper să poată fi comparat cu spectacolul AC/DC, comparabil la rîndul lui cu cel Iron Maiden de pe Stadionul Cotroceni şi NIN de la Peninsula. Între 25 şi 27 iunie are loc Tuborg Green presented by Sonisphere Festival, eveniment care aduce în România (la Romexpo/Bucureşti) unele din cele mai apreciate formaţii rock din lume. Pe 25 iunie vor cînta Manowar, Volbeat & Many More, pe 26 iunie va fi un super show cu Slayer, Megadeth, Anthrax şi… Metallica, iar pe 27 iunie vom avea ocazia să-i ascultăm & vedem pe cei de la Alice in Chains, Mastodon, Stone Sour şi Rammstein, care vin pentru prima oară în România! Nu, nu visăm, deşi e un vis să vedem aceste super formaţii pe aceeaşi scenă, la acelaşi festival. Iubitorii de literatură pot participa – în acelaşi timp, doar că la Alba Iulia – la Colocviul Tinerilor Scriitori, unde vor avea loc dezbateri şi lecturi publice. Cine are chef să-l asculte live pe Elton John, pe 12 iunie nenea va zăbovi puţin în Piaţa Constituţiei, iar după concert va dispărea subit, aşa cum va şi apărea, de altfel. Nici luna august nu va fi mai puţin darnică cu noi, pentru că august e luna celor trei festivaluri foarte dragi nouă, cu care ne-am obişnuit şi pe care ni le însemnăm în calendar an de an. Între 13 şi 15 august Sibiul se va umple de amatori de muzică bună, pentru că-i Artmania în oraş. Artmania cu Kamelot, the sisters of mercy, Swallow The Sun, Dark Tranquillity, Sirenia şi… Serj Tankian de la Sistem of a Down! Tot pe 15 august la Cluj îi vom putea revedea pe rockerii de la Iron Maiden! Între 16 şi 22 august e Stufstock-ul de la Vama Veche, în acest an cu cele mai faine formaţii rock autohtone. Între 26 şi 29 august e Peninsula la Tîrgu Mureş. Vedetele festivalului vor fi cei de la Korn, fireşte, dar şi celelalte formaţii merită toată atenţia noastră, şi, oricum, vom avea mereu de ales, pentru că la Peninsula există mai multe scene, pe care se cîntă în acelaşi timp. Îi vom mai putea asculta pe rockerii de la the Rasmus, Europe, Tricky, Ska-P, Babylon Circus şi mulţi alţii. Festivalul are loc sub cerul liber, chiar pe peninsula din Tîrgu Mureş, unde în afară de ascultat muzică vom putea vedea filme sau să înotăm în ştrand, ne vom putea plimba între cele 4-5 scene sau cu barca pe Mureş, poţi să joci fotbal, volei sau să faci alte sporturi, iar cei mai curajoşi (sau… mai puţin conştienţi, depinde) pot sări în gol pe coarda de bungee-jumping. Va fi o vară de neuitat, frate, cu Iron Maiden, Aerosmith, Manowar, Slayer, Metallica, Alice in Chains, Rammstein, Serj Tankian, Korn!...
Page 2 of 2