O fo
Berti BARBERA 
Am fost la Bob Dylan
Am fost la Bob Dylan din acelaşi motiv pentru care am mers la Rolling Stones. Unii ies din casă cînd vine vreun preşedinte american sau se amplasează pomi de iarnă imenşi şi urîţi în centru. Alţii merg la muzeu. Unii fac poze cu telefonul, alţii zîmbesc şi memorează bine momentul în care observă un exponat unicat, pe care nu-l mai văd nicăieri şi pe care-l visează încă de cînd afişul atîrna pe uşă. Unora le-a plăcut Bob Dylan, altora nu. Unii s-au plîns că nu au înţeles textele, alţii le ştiau pe de rost de zeci de ani. Orchestraţiile diferite ar putea însemna opţiunea pentru diversitate, refuzul de a cînta ca o flaşnetă doar pentru că atît a înţeles omul în vremurile cînd a ascultat-o. Muzica lui Dylan nu trebuie aşteptată ca un divertisment fără variaţie, o reţetă pe care o consumi doar pentru că nu ştii că întotdeauna există şi altfel. Oare publicul din Franţa sau Anglia, oare americanii l-au făcut boşorog cînd l-au văzut cîntînd aşa? Au fost dezamăgiţi, au strîmbat din nas sau l-au primit ca întotdeauna, ca pe o personalitate influentă, care încă spune ceva, chiar dacă o face cu o intensitate adaptată la vîrstă şi vremuri. Cîţi din cei care au pus bani deoparte ca să-l vadă şi să-l audă bine au fost dezamăgiţi? Cîţi au fost spectatori, cîţi au fost martori? Aceeaşi poveste de fiecare dată: vine un artist important, a cărui muzică ne-a străbătut viaţa şi uneori ne-a făcut-o mai frumoasă şi începi să auzi lucruri care nu au nicio legătură cu prezenţa lor pe scenă. Că s-a auzit prost, că ăia-s deja prea bătrîni, că Jagger nu a scos limba, ca Dylan nu a vorbit cu publicul (e adevărat că unii nu bat din palme şi nu ştiu ce au de făcut, ei au primit o invitaţie, trebuie să le spună cineva cum se face) sau că soundul nu a fost prea bine închegat. Poate s-a ales un sunet mai «vintage», dacă luăm în considerare instrumentele de pe scenă şi maniera de a cînta. Bob Dylan este de 22 de ani în turneu, iar în toate concertele cîntă la fel, vorbeşte la fel de „deloc” cu publicul, în schimb cîntă la fel de convins de rolul lui, îşi prezintă muzicienii şi desigur abuzează de Hammond şi muzicuţă. Ăsta e Dylan, aşa e el dintotdeauna. În culise a fost la fel de distant ca şi pe scenă. A venit, a schimbat cîteva vorbe cu muzicienii lui şi a revenit înainte de concert. Nu a vorbit nici măcar cu cei care l-au adus, nici cu artiştii care au cîntat în deschidere. Venus e veche şi ciungă, dar toată lumea merge s-o vadă, pe bani. De aceea poate fi frumos un concert cu Dylan. Abia am recunoscut “Everybody must get stoned”, dar m-am bucurat. Nu mi-am cumpărat tricou, aşa cum fac de fiecare dată, dar m-am bucurat să-i văd pe alţii purtîndu-l cu mîndrie. Am regretat că Moţu nu a prins ziua asta, dar m-am bucurat că Nicu Alifantis i-a dedicat concertul şi s-a prezentat onorabil pentru nivelul evenimentului. Ai ce face la asemenea concerte şi chiar nu-mi dau seama ce te-ar putea face să fii dezamăgit. Şi eu regret că n-a cîntat „Lay Lady La”, «Hard rain» sau «Men gave names to all the animals”, dar am avut ocazia să mă întîlnesc cu oameni care-mi spuneau din priviri: „e aici”. Putea să nu cînte nimic şi noi să ne uităm la el. Unii iubesc istoria, alţii consumă tot ce li se dă sub denumirea de “nou”, fără a şti că de mult nu mai există nimic nou. Este lumea mică şi nebună despre care Bob Dylan a scris şi a cîntat toată viaţa. Un mesaj a cărui putere se reflectă în numărul celor care l-au primit. Cei care cunosc artistul ştiu la ce se aşteaptă şi pleacă mulţumiţi. Ceilalţi trăiesc mica bucurie de a arunca măcar cu o pietricică în ceea ce nu au înţeles. Pentru cei care îşi respectă amintirile şi acceptă deschis bucuria, există întotdeauna o cale de acceptare şi înţelegere a unui anumit fenomen artistic. Pentru ceilalţi există Madonna.
Un Cristian
TAC (28-30 mai 2010)
Tîrgul Alternativ de Carte
Prima ediţie, una cu manifest încorporat, a încercat să pună accent pe calitate, să introducă un concept de promovare şi să ocolească un clişeu organizatoric care spune că numai dacă sînt bani e loc pentru toată lumea (deşi toată lumea înseamnă, mai mereu, confuzii valorice sub aceeaşi umbrelă).
Am fost întrebat ce-nseamnă „alternativul“ din titlu. Dacă nu cumva e opus tradiţionalelor hale de desfacere a cărţilor, poveştilor cu topuri de vînzări şi recorduri de audienţă. Nici vorbă. Alternativ vine de la alternativă. În loc de 1001 de cărţi, 101 edituri şi autori la normă, am selectat cîteva titluri, scriitori de primă mărime, cărora li s-a aplicat conceptul TAC de promovare. Cînd n-a fost un documentar, a fost o lansare, cînd n-au fost materiale audio, am trecut la lecturi live, cînd autorul nu putea ajunge, s-a apelat la o lansare prin telefon (Marin Mălaicu-Hondrari).
TAC încearcă să spulbere ideea că un program nu poate fi făcut pentru că e greu să aduci (costurile de transport, deconturi de justificat) toţi autorii de care e nevoie pentru o anumită temă. Nimic mai fals. Audio, video, înregistraţi şi filmaţi, ei s-au regăsit în faţa publicului într-o formulă de salon literar de carte şi cinema.
Nu întîmplător, ediţia inaugurală a fost lungă. Zeci de evenimente, derulate în peste 24 de ore de program. Asumarea unui asemenea program era necesară tocmai pentru a crea diversitate şi opţiune publicului. Au fost evenimente cu 15 oameni în Sala Oglinzilor, după cum au fost şi proiecţii cu peste 50 de vizitatori. Intenţia nici nu era să aducem lumea ca la stadion, pe reclamă ieftină şi public personal. Aşa cum invitaţii au fost aleşi pe sprînceană, partenerii au fost selectaţi cu grijă: Radio România Cultural (care ne-a furnizat materiale audio din fonotecă, special pentru spectatorii fideli), România literară, Observator cultural, Suplimentul de cultură, Ziarul de duminică, TIUK!, Agenţia de carte, Polirom, Cartea Românească, Vremea, Charmides, Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, Agenţia de carte,www.bookblog.ro. Ca sponsori, au fost alături de noi: Hellenic Coca Cola şi Grup Transilvae, iar desenele ne-au fost oferite de Dan Perjovschi.
Ce-a adus TAC? În primul rînd, a produs, nu a reprodus. A creat materiale originale, multe mini-interviuri video (Daniel Bănulescu, Nora Iuga, Moni Stănilă), a adus la stand numai cărţile care au avut parte de materiale video sau audio de prezentare, a personalizat participările prin afişe speciale (pe cap de invitat, semnate de Ana Toma), a dăruit celor prezenţi ceva inedit cu scriitori reprezentativi, dar şi documentare de referinţă (despre Nichita Stănescu sau Gellu Naum, în regia lui Marian Baciu).
Mai apoi, s-a preocupat de ceea ce înseamnă personal literar auxiliar. A prezentat edituri, în materiale filmate (la această ediţie, Cartea Românească, Vremea şi Charmides) şi a generat o expoziţie-eveniment Ion Cucu, a cărui serie de documentare şi-a început proiecţia chiar în cadrul ediţiei inaugurale.
Prin voluntariat şi pasiune, o echipă formată din Alina Ţârcoman, Oana Tinca, Laura Husti-Răduleţ, Paul Radu, Petre Apostol, Nicu Rotaru şi un cristian, ajutată de Oana Cătălina Ninu, Ana Toma, Cosmin Ciotloş, Constantin Tarantoc şi Dorian Popescu a găsit o formulă performantă, neconcurenţială şi potrivită pentru a sluji, fără emfază, istoria literară şi scriitorul român.
La această ediţie, ne-am bucurat de participarea unor autori ca Ioana Nicolaie, Mihail Vakulovski, Andreea Răsuceanu, Doina Ioanid, Răzvan Ţupa, Cosmin Perţa, Augustin Cupşa, Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Ion Zubaşcu, Gabriel Chifu, Lucian Vasilescu, Mihail Gălăţanu, Moni Stănilă, Dan Sociu, Horia Gârbea, Doina Ruşti, Dumitru Bădiţa.
Următoarea întîlnire cu TAC va fi în toamnă, la a doua ediţie.
Manifest. „Bulgărele de zăpadă“
Prima ediţie a Tîrgului Alternativ de Carte depăşeşte graniţa unui tîrg tradiţional.
Două sînt punctele de pornire: inovaţia în ideea de promovare literară şi aplicarea unui tip diferit de eveniment, low budget.
Altfel, ştiţi povestea. Se fac cărţi pentru tîrguri.
Autori şi editori se luptă cu rezistenţa fizică personală, pentru a ieşi pe ultima sută a unui tîrg. De ce să ne complicăm atît? De dragul cititorilor? De ce să nu inversăm puţin situaţia? Să facem şi tîrguri pentru autori. În fapt, dacă veţi citi cu atenţie titulatura, TAC e mai mult o perspectivă ludică asupra gravităţii „tîrguielii“, pe care halele imense ale tîrgurilor clasice ne-o propun. Nu e o ironie, fireşte. N-ar avea de ce. Tîrgurile de carte, construite cu migala şi dăruirea cu care se fac oamenii de zăpadă, sînt tot ce a putut genera mai profitabil pînă azi industria cărţii româneşti. Şi nici nu poate face concurenţă acestui tip de comercializare, fiind, pentru multe edituri, singurul care le asigură vizibilitatea. E mare nevoie de tîrgurile de carte, de cantitatea imensă de titluri şi de sarabanda lansărilor pe care o astfel de maşinărie o generează. Dar, aproape sigur, e nevoie şi de formule alternative, neconcurenţiale ca vînzări, cît la nivel de (re)prezentare pentru un autor sau pentru un titlu.
TAC este o astfel de structură mobilă. Poate genera (la scară mică) standuri şi evenimente de tip tîrg de carte, dar poate ajunge foarte uşor în formula de salon. Pentru că, înainte de toate, de vînzări şi de public, autorul şi cartea merită expunere şi valorizare nu doar într-un flux. Tocmai de aceea lansăm această ediţie pe principiul bulgărelui de zăpadă. E loc pentru toţi şi, mai ales, e nevoie de introducerea unor elemente suplimentare de promovare. În acelaşi timp, se impun selecţia şi reprezentativitatea. TAC nu funcţionează pe egalitatea de şansă a vînzărilor, ci pe un criteriu mult mai puţin pragmatic, al viziunii. TAC nu favorizează autori, ci cărţi.
Plecînd de la aceste principii, formatul propus se adresează în primul rînd autorilor şi pune o carte în centrul atenţiei. Nu o tarabă, nu o piaţă. Nişte autori, cîteva edituri şi o carte. Rînd pe rînd, titlu cu titlu, editură cu editură, ceea ce ne dorim să dureze. Printr-o avalanşă de cărţi bune, fără chiote, chefuri şi lăutari. Istoria editorială, personajele care activează în zona literară şi scriitorii devin personajele acestui pariu. Nu ştiu cît va fi de cîştigător, de aprobat, aplaudat sau vizibil la nivelul colectiv (nici nu e un scop în sine). Ştiu doar că porneşte dintr-un spaţiu simbolic, de pe Calea Victoriei nr. 115, sediul Uniunii Scriitorilor din România, şi poate ajunge oriunde, cu singura condiţie să nu amestece lucrurile, oamenii şi valorile.
Dacă s-au făcut cărţi pentru tîrguri, declaraţia mea de admiraţie e următoarea: se poate face un tîrg (şi) pentru o carte.
Pentru că „literatura română scrie pe mine”.
foto K, la TAC: un cristian, m.vklvsk, tzupa
Mihail VAKULOVSKI
AC/DC versus Casa Poporului
AC/DC au ajuns ieri, pe 16 mai, pentru prima oară în România, datorită turneului BLACK ICE, aşa cum se numeşte şi ultimul lor album, pe care vi-l recomand cu încredere, pentru că, nu-i aşa?, formaţia a fost şi a plecat, iar CD-ul rămîne la noi. Mai întîi au intrat pe scena pregătită 5 zile rockerii de la DOWN, o formaţie pe care n-am putut s-o pierd, pentru că albumele lor sună beton şi pentru că vocalistul Down e chiar Phil Anselmo, care a făcut istorie cu… PANTERA!
Concert AC/DC
16 mai 2010
Piaţa Constituţiei, Bucureşti, România
Veronica D. NICULESCU
Brook, Barba şi alţi B de la Bilete, Bucurii, Bravo!
- Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, 28 mai – 6 iunie
Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu – cum să începi, cînd festivalul încă nu s-a terminat? Se spune că ar fi cea mai bună ediţie de pînă acum. Eu, ca spectator, spun că ediţia care tocmai se derulează şi încă nu s-a încheiat, pe aceasta o îndrăgeşti cel mai mult, la fel cum scriitorul îşi iubeşte cel mai mult ultima carte, cea scrisă şi încă nepublicată. A şaptesprezecea ediţie a FITS face din nou întregul oraş să vibreze, din sălile de conferinţe şi librării, pînă în sălile de spectacol şi în stradă, din zori pînă în noapte.
Cu sutele de evenimente, festivalul ne-a pus şi anul acesta la dulce încercare: să alegem. M-am supus cu drag încercării, încă de acum o lună. Cu programul definitiv în faţă, am bifat cu creioane, am cumpărat o duzină de bilete şi-am făcut alte cîteva rezervări. Precauţia s-a dovedit salvatoare: niciodată n-a fost mai mare bătălia pe un bilet, la intrarea în săli, şi mulţi au fost cei rămaşi la uşă.
Festivalul care fericeşte oraşul
Sibiul se schimbă enorm în fiecare an, în exact aceeaşi perioadă: cele zece zile ale Festivalului Internaţional de Teatru. În centrul oraşului, cu locuitorii ce-şi fac veacul pe străduţe şi-n pieţele istorice se amestecă figuri noi, altfel de figuri, cu un altfel de mers şi altfel de voci. Sînt oamenii teatrului, veniţi din toate colţurile lumii, vorbind toate limbile pământului, degajînd o energie de flacără vie. Scena şi culisele unui teatru universal se mută în inima oraşului, curg în şiroaie vesele acele grupuri de oameni pe care îi poţi uşor identifica nu numai după vreun ecuson legănat la gît. Festivalul fericeşte oraşul. Chiar şi într-un astfel de an? Da.
Care criză?
S-a simţit criza la festival? Se pare că nu. Directorul festivalului şi-al Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, Constantin Chiriac, mărturiseşte că în vremuri de criză se pot face mai multe decît de obicei: „În ani de criză, poţi face mai multe. Alte teatre, deşi aveau aceiaşi bani, au redus din spectacole. E criză, au zis. Nu e aşa. Au fost alţi ani în care ne-am chinuit mult mai mult. Am făcut şi noi mici compromisuri, totuşi: sînt zece zile de festival, faţă de unsprezece în ceilalţi ani. Dar nu am făcut nici un compromis la calitate!”.
Bugetul a fost asemănător cu cel de anul trecut: 5,6 milioane de euro. Din aceştia, bani publici din România doar 1,6 milioane. Restul, patru milioane, vin din contribuţii directe, sponsorizări şi parteneriate gîndite cu mulţi ani în urmă. Aşa cum şi acum deja se gîndeşte pentru ediţiile viitoare.
Adio, invitaţi din zona politică
Fiecare ediţie a festivalului vine cu fel şi fel de noutăţi. Este o regulă care îşi dovedeşte eficacitatea: să modifici un pic chiar şi atunci cînd totul merge bine. Printre noutăţi se numără schimbarea la faţă a ziarului festivalului, Aplauze. Acum realizat în colaborare cu Academia Caţavencu, e mult mai atractiv şi te face să zîmbeşti de la prima oră a dimineţii. Actorii din fotografii uită replicile din piese pentru a spune în celebrele bule ale caţavencilor te miri ce năzdrăvănii, iar dansatorii de mare clasă regretă că n-au mers la „Dansez pentru tine”, fiindcă sigur ar fi cîştigat...
Altă noutate a fost reducerea numărului de invitaţii, mai ales în zona politică. În schimb, au fost invitaţi pentru prima dată bloggeri interesaţi de teatru.
Tot pentru prima dată a existat o zonă dedicată artelor plastice: Dan Perjovschi a iniţiat o platformă de arte vizuale în cadrul festivalului. Scena, curtea interioară a teatrului. Va reveni şi la ediţiile viitoare. Iar spectacolele lectură, de la Librăria Humanitas, au beneficiat de moderarea lui Ioan T. Morar şi a doi invitaţi, din zona teatrală şi literară.
Şi târgul de carte Sibiu Bookfest se poate înscrie printre noutăţile festivalului, fiindcă a fost inclus în programul acestuia. Dan C. Mihăilescu şi Ruxandra Cesereanu şi-au lansat volumele nou apărute la Editura Humanitas, „Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei”, respectiv romanul „Angelus”. Prezent mereu la festivalul de teatru, Dan C. Mihăilescu a susţinut şi o conferinţă extrem de interesantă, „Teatrul şi vîrstele întrebării”. În plus, în festival au fost lansate alte cincizeci de cărţi, de George Banu, Mihai Măniuţiu, Eugenio Barba, Matei Vişniec, Venedikt Erofeev.
În conferinţe bate inima teatrului
Despre conferinţele festivalului s-ar putea scrie cărţi. Sînt adevărate comori întîlnirile cu regizorii şi actorii, iar atmosfera de aici, din fiecare dimineaţă, este cea care dă tonul şi tonusul festivalului. Octavian Saiu, venit din Noua Zeelandă pentru a modera întîlnirile, a fost din nou la înălţime.
I-am ascultat cu mare plăcere pe Eugenio Barba, vorbind nu numai despre teatru şi fuga de tradiţie, dar mărturisind că atunci cînd privea muzicienii acrobaţi de la Transe Expresse, seara, în Piaţa Mare, cîntînd din cer suspendaţi de o macara, a înţeles că „Sibiul e ţara lui Andersen”. Apoi, uluitoarea întîlnire cu actorii din spectacolul lui Peter Brook, „Warum, Warum”, Miriam Goldschmidt povestind cum l-a întîlnit pe Brook şi Francesco Agnello cîntîndu-ne o muzică din alt univers la un instrument magic, pe nume hang. Actorul german de origine bulgară Samuel Finzi, unul dintre cel mai mari actori din Germania, de la Deutsches Teater Berlin, prezent în festival cu Însemnările unui nebun, spunînd că „teatrul nu e despre a înţelege”, ci despre deschiderea altor canale. Regizorul Masahiro Yasuda, prezent în festival cu un excepţional Oedip rege, explicînd diferenţele esenţiale dintre arta teatrală japoneză şi cea europeană, vorbind despre limbajul trupului artiştilor japonezi. Căci, în timp ce artistul european îşi înalţă privirea la cer, acolo unde crede că locuieşte divinitatea, japonezul crede în Dumnezeul ce locuieşte în adîncurile pămîntului, şi va juca nu cu pieptul şi privirea, ci cu întregul trup ce va părea că are rădăcini, aplecat spre pământ.
Ai bilet din timp, ai parte
Spectacole, sute de spectacole pentru toate gusturile. M-am mirat, dar nu foarte mult, citind în revista festivalului un sondaj printre trecătorii de pe stradă: niciunul nu avea nici un bilet la vreun spectacol. Pentru sibianul obişnuit, festivalul e în stradă. Iar strada a avut partea ei, de la restrînse reprezentaţii cu jonglerii, statui vii reprezentînd mineri postaţi în faţa fiecărui spaţiu al festivalului, pînă la spectacolele grandioase de seară, cu foc şi muzică şi lumini, plus concerte aduse de Artmania, cu trupe româneşti. „Spectacolele de stradă sînt cadoul pentru cei care nu au intrat niciodată într-o sală de spectacole; cadoul pentru cei care află că de mîine au pensia mai mică cu cincisprezece la sută”, spunea Constantin Chiriac.
Dar chiar şi aşa, sălile tot neîncăpătoare au fost. La spectacolele din săli mai mici, cum au fost cele de Barba, Brook sau Dabija, dar şi la Faust al lui Purcărete, cine n-a avut bilet cumpărat din timp n-a avut nici o şansă. S-a intrat mai uşor acolo unde erau locuri multe, de exemplu la Casa Sindicatelor, la spectacole de teatru-dans, dar şi aici au fost oameni rămaşi la uşă.
Despre ce vorbim cînd vorbim despre teatru
Festivalul a adus cîteva reprezentaţii rarisime. Să vezi un spectacol de Peter Brook este o şansă unică în viaţă. Warum, warum – Întrebări, o meditaţie asupra teatrului, cu Miriam Goldschmidt de la Burgtheater din Viena, a reunit un public select. Face parte din farmecul festivalului ca artiştii să devină spectatori. În sală s-au aflat Ofelia Popii şi Andryi Zholdak, Tudor Chirilă şi Dragoş Bucurenci, numeroşi artişti invitaţi, cronicari, scriitori, jurnalişti. Spectacolul care i-a împrumutat festivalului titlul temei din acest an, „Întrebări”, a fost probabil evenimentul cel mai răscolitor, ca o esenţă tare destupată într-un spaţiu mic, îmbătătoare pentru iubitorul de teatru. Despre ce vorbim cînd vorbim despre teatru? Meditaţia lui Brook ne poartă la rădăcinile pure ale teatrului, distruge pentru a construi. „Dacă aţi venit să căutaţi literatură la teatru, mergeţi acasă”, spune actriţa. Şi totuşi textul, textul e cel căutat cu disperare, de-a lungul şi de-a latul şi chiar şi în muchia unei coli albe, pliate apoi mărunt şi franjurată şi oferită în dar unui spectator. Pentru ca la final totul, tot sensul teatrului să se concentrez într-un cuvînt, o întrebare: Why? (De ce?).
Bucurii nenumărate
Eugenio Barba a venit la Sibiu cu două spectacole de la Odin Teatret din Danemarca: Odă progresului şi Închisoarea de oase. Barba însuşi s-a îngrijit de spectatori, aranjîndu-i în prima seară la Sala Studio, astfel încît să fie cît mai multe locuri. Epuizate cu mult timp în urmă au fost biletele şi la Însemnările unui nebun după Gogol, cu Samuel Finzi, de la Deutsches Theater Berlin, jucat în sala Teatrului Gong.
Alte momente de vîrf: teatrul de marionete chinezesc Din străbuni pînă-n prezent, cu şapte poveşti încîntătoare, la Sala Thalia; Stropi, cu compania britanică Motionhouse, un spectacol ce îmbină dansul cu proiecţiile video; Aproape de soare şi Amintiri, teatru-dans cu Kibbutz Contemporary Dance Company, din Israel; Dumnezeul Nijinsky, cu Teatr Wierszalin din Polonia. Oaspeţii festivalului s-au bucurat de spectacolele teatrului sibian, încadrate în secţiunea Patrimoniu.
La Teatrul Gong am trăit, la început de festival, o bucurie intensă: Acasă la tata, în regia lui Alexandru Dabija, pe un text de Mimi Brănescu. Povestea, cîştigătoare anul trecut, ca scenariu de film, la concursul organizat de HBO şi TIFF, mă va ajuta să şi închei. Mai sînt patru zile de festival şi nenumărate spectacole pe care îmi doresc să le văd: Femeia care şi-a pierdut jartierele, regia Silviu Purcărete, Pyramus & Thisbe 4 You, regia Alexandru Dabija, Depeche Dance, cu trupa Teatrului Odeon. Însă va trebui să fug la Cluj, la TIFF. Cu puţin noroc, l-aş mai putea prinde în ultima seară pe Herr Paul, al lui Radu Afrim. Dacă îmi este permisă o dorinţă, aceasta ar fi ca anul viitor cele două superbe festivaluri din Transilvania să nu se mai suprapună. Măcar nu chiar de la cap la coadă.
- You are here:
-
>>
-
Edițiile Tiuk!
-
Nr. 27 (2010)
- O fo