Vasilievici

Sorin DINCO

 

George frumos

 

 

George era un bărbat frumos. Poate că asta mă enervează cel mai mult, că era un macho-demonic, iar lipirea imaginii de pe coperta lui Gabi78 cu statutul de poet mi se părea ceva de genul consumerist, o imago-poetică la care n-am accesat niciodată, eu, care sunt totalmente anti-poză... Bine, şi Eminescu, idolul lui George avant la lettre, pozase macho, asezonat la vremurile lui. Nu pot decât să-mi închipui cât de pierdută se făcea Veronica în faţa pozei ăleia de a-nebunit un neam întreg şi genetic de poeţi.

 

10.

Mă trezesc într-o zi oarecare.

Obiectele din familia obiectelor mele nu

îmi provoacă nimic. Tot ce eu

credeam că ele îmi provoacă, mi se

şopteşte de fapt din altă parte albastră,

dacă albastrul există. Că ele au fost

inofensive. Că ele nu mi-au tulburat

privirea cu sublimul. Nu ele m-au făcut

să râd isteric, nu ele m-au învăţat să

îmi miros iubita. Nu ele oricum şi

oriunde cel născut din pământ moare din cer.

George Vasilievici – O cameră cu două camere, Ed. Tomis, 2006

 

Îi arătam Ancăi, la Vraja Mării, printre oglinzi cu lichide, versul-abţibild al lui George: “Când ai terminat de construit Iadul, trebuie să te muţi în el”. E dintr-un volum de versuri-travesti, YoYo, scos amicalmente şi doar atât la editura mai sus amintită. O întrebasem, rătăcind în jos, din piaţa în care atârnă de-un fular legat între două ceruri, Ovidiu, dacă ea e acolo, în paginile alea, dacă George a fost chiar aşa de comod şi nu a inventat nimic în plus… Inventase, spune ea. Inversase nişte biografii, le recalibrase pe orbita ficţiunii testamentare de acolo, deşi, aşa cum ar urma să descopăr, cartea lui testament ar fi Viseptol. Să nu fiu superficial – asta chiar contează, în ciuda sentimentului meu de un profund egoism conform căruia George ar fi pus toată amprenta dramei lui autentice în turbojetul din YoYo. George Vasilievici s-a sinucis. Cel din urmă dispărut din rândul des al douămiiştilor, îmbrăţişase proza mizând pe livrarea unei tensiuni aluvionare, acumulate în zbaterea lui lirică. (sunt primele mele rânduri oficioase despre George, citite în Sibiu, pe 12 aprilie a.c., în faţa unei comisii universitare, unde depuneam mărturie despre Tiuk!, euridicieni, Mincu, Alex Vakulovski, Ştefan Baştovoi, Ionuţ Chiva et co. După rândurile alea, n-am mai putut să scriu mai nimic. Am picat într-o transă din care uneori reuşesc să admir această imposibilitate. Rândurile de faţă sunt cele mai chinuite, sforţate din câte am scris vreodată. Azi, la Ciuta, desenând Teiul Georgică, am simţit ceva fibros în cuvinte, ca o reaşezare sau ca un început asupra căruia va trebui să stărui. Scrisul a falsificat multe vieţi, a siluit alte multe, a bântuit încă pe atâtea, dar nu vom afla niciodată câte, mai ales câte vieţi a salvat.)

 

 

Înainte de toate, trebuie spus că femeile erau prietenele lui George. Orice poet trăieşte prin anima, el, poetul, fiind un animus. De aici şi multele dispute referitoare la locul animelor în teritoriul consacrat de animuşi. Cât de peiorativ sună uneori titulatura de poetes(s)ă sau poetă, mai ales în spaţiu latin, foarte scârnav la nuanţele astea... Orice poet trăieşte prin sfârtecarea animus-ului, potenţându-se prin anima/-e. Dezmembrarea lui Orfeu devine din pierderea animei. A doua oară, după ce prima dată, constituirea orfică, cea nativă, naturală sau, dacă vrei, biologică, se ratează în absolut, deasupra. Povestea Euridicei începe cu salvarea ei din subterane. Am prieteni poeţi. Nativi – altfel, nu. Pe toţi nu îi pot concepe decât în preajma unor femei puternice, care să le insufle în acelaşi timp libertatea absolută, dar şi coerciţia convivării conjunctural asumate „în doi”. În egale măsuri, dacă e posibil aşa ceva. E, poate fi posibil... Nichita Stănescu spunea ceva despre viaţa de soldat a poetului. S-a fumat, ştiu, chestia asta altădată sublimă. Între timp, şi soldăţimea a fost desfiinţată ca exponenţială condiţie a vârstei unui bărbat. Tempora şi mores... Ne-am/neam zaibit, cum spune basarabeanul Alex Vakulovski, un apropiat de-al lui George – adică, ne-am cam dus dracului, mai pe dâmboviţeşte. Dar şi asta ştiam, cu atât mai mult eu, un chiustengean ca şi George, care am halit încă din fragedă studenţie topirea gian-vattimească a pilonilor ăstei lumi...

 

 

Băi, Dinco, poftim buchetul de topoare./ dacă nu vrei să îl porţi/ poţi îl faci cadou/ crengilor/ sau condamnaţilor la moarte./ adică ultima lor amintire să fie/ un lucru de care tu nu ai avut nevoie./ erată: al 12-lea cuvânt care aparent lipseste este: să.

Băi, Dinco, vrei sa vorbim intelectual/ despre textul tău?/ bine, frate/ vorbim/ doar dacă-mi faci 50% reducere./ adică/ îmi dai dimineaţa la juma de vis/ să pot să pun şi eu/  juma de vis deoparte./ pentru zile negre/ când trebuie să mă culc devreme./ îmi dai moartea la două vieţi/ şi-un plovăr gratis./ maron.

 

(16 noiembrie 2006, pe hyperliteratura.reea.net, actualmente ca şi ştearsă, din zvârcolirea altui eu liric desfigurat, Marius…)

 

Am ajuns un corp rezonant şi rezonez la corpuri numai aidoma mie. Un corp de factură pseudo-simbolistă. Aş putea comite un gest în fiecare secundă, dar fiecare secundă îmi aduce confirmarea inutilităţii gestului, oricare ar fi el şi oricare ar fi determinarea lui. Sunt reprezentarea întocmai a acestei inutilităţi futile. Secunda următoare celei care îmi relevă inutilitatea se ocupă cu chestionarea asupra autenticităţii celor precedente. E un cerc vicios. Vertij motivant, din fericire. Scriu despre George frumos şi constat că, la vârsta acestor poezii - răsuflate -, a scrie e un gest de simplă şi, evident, inutilă curtoazie. Reverenţe onorabile. Restul e profund falsificat, ruinat, rutinat, refulat. Scriu despre George iubit de femei şi nu mă interesează de câte, dar ştiu că a fost iubit şi că a confiscat cu gestul lui atâtea fericiri posibile cât tot atâtea fericiri transpirate. Când vine vorba despre iubiri, nu poţi să dispari fără să dai seama. Lumina stinsului amor râmâne aprinsă ca să bântuie. Îmi închipui că, deasupra ţărânii în care s-a întors, fâlfâie aripi de oareşce, ca vulturi neîmblânziţi ai iubirilor nesatisfăcute. Poeţii se pricep de minune să nu satisfacă, având un organ poetic dat visceralmente pe dos. Ca şi castrat.

 

Băi, Dinco/ scoate berea electronică din frigiderul electronic/ vezi dacă este rece/ electronic şi hai să ne îmbătăm/ electronic. părinţii electronici sunt plecaţi/ din oraşul electronic, şi înainte de toate să nu uit/ coase-ţi o coastă electronică/ pentru că altfel/ nu mă îmbăt cu tine electronic sau nu.

(16 noiembrie 2006, tot de pe “hypera”)

 

Georg, ce faci? Te-ai sinu’? Frate Vasilievsc, ce te-a apucat, nebunule? Tocmai când te băgasem la grămadă cu toţi douămiiştii din bibliotecă şi, iaca, te scot ca o gospodină/ de la naftalină. Mi-ai cam dat de lucru. “Cerneală”, de expemplu… Dislocarea aia epică parcă anticipa setea ta de poveste. Tu nu ai fost liric decât întâmplător, când te-afundai în Eminescu şi Stănescu, polii tăi calzi, fără acele neiges d’antan. Îmi amintesc de seara lansării din “La Scena”, cu Dan Iancu supărat pe mainstream şi fojgăiala inconsistentă a capitalei, locul în care vroiai să te muţi din multiubita şi teluric blânda Kü(n)stenge. Ce lume alambicată, omule! Acum, te cred... Slalom uriaş printre norii de vată, căderi premeditate, ieşiri caraghioase în decor, chestii-trestii în Tăbăcăriei, zmei-paralei, restanţe-constanţe, marea din ciorbă, mama pe scări rulante, gheţuri flambante, poezii ambulante, mersul oblic pe ştrase, viziuni hidoase, frunţile-n tejghea, tomis-chiustengea, alea-alea şi bla-bla...

 

Nici măcar nu mai avem plăcerea aruncată sub masa festinului veacurilor de a ne reinventa din/în tot sarcasmul ăsta. Ca şi cum am fost abandonaţi în obiecte, avortaţi în cel mai insignifiant contingent, din care niciun semn nu ne mai ridică la nivelul vreunui limbaj revelator. Ne mişcăm larvar. Câh! Dar, "încăpăţânaţi", ne mişcăm, executăm revertebrate şerpuiri, alintări, alinări, alienări...

 

Moartea e celălalt sistem lingvistic. În oglindă, pe exponenţiala opoziţie lumină vs. negură. Sunt specimene indescifrabile care cresc în aria semantică a morţii. Deşi date luminii, ele curg spre negură. Orice fortificaţii s-ar clădi în lumea celor strâmbi şi devianţi, mătcile se separă la un moment dat sau un moment împrumutat. Unele ape se încăpăţânează să curgă în sus, împotriva tuturor curenţilor care, în mod obişnuit, o iau în jos. Aici, ne confruntăm cu o prejudecată colosală a vremurilor care ne-au fost furnizate să le cronicărim: ce-i aia sus şi unde a mai rămas loc de jos. W.C.rul. Conform tuturor datelor furnizate de cele mai acreditate minţi ale lumii comune, omul se află pe două maluri ale aceluiaşi lac de acumulare. Dar apa lacului e doar o pânză subţire peste hău.

 

George nu s-a sinucis din cauza drogurilor. Asta mi-e clar. Abstinenţa lui din ultima perioadă (confirmată şi la autopsie) cred că a declanşat faza furioasă a unei depresii criminale. Retragerea şi singurătatea ultimelor zile, bezna care i-a dat "puterea" să comită gestul, dar MAI ALES tema recurentă a morţii şi escapismul aferent acesteia care îi străbat cel puţin ultimele cărţi publicate cu o ritmicitate delirantă (la propriu) mă  conving că George este victima unei boli la fel de criminale ca şi cancerul. Ultima "documentare" pe care am făcut-o este cartea-confesiune a lui William Styron, o relatare terifiantă, pe care, absolut întâmplător, o citeam chiar în zilele negre ale fularului alb. În lumea poeţilor – Durkheim raporta asta încă acum un secol - depresia nu este deloc de neglijat, deşi, vă spun, braţele ei uneori aşa de calde cu care te apucă în "dulcile" momente de melancolie, insomnia trăită la modul romantic-eroic sau boem-damnat, nevoia de singurătate şi tensiune autoprovocate specifice unui scriitor, abuzul de excitanţi chimici, lichizi, "filmaţi" sau afumători, legali sau mai puţin - toate acestea PLUS ce o mai fi dat de Sus ascund de cele mai multe ori un morb, care abia aşteaptă să se comute şi să facă toată treaba, ce a mai rămas... Umbli cu Iadul în tine făcând demagogia Raiului, printre altele, iremediabil pierdut.

 

George... Nu-mi plac glumele cu întâlnirea lui din ceruri, cu aşezatul lui la vreun cenaclu lângă Bobiţă (Constantin Virgil Bănescu) şi Marin Mincu sau Mihai Eminescu etc. Am comis o astfel de "glumă", suntem, la rândul nostru, loviţi de spaima morţii celor apropiaţi. Mă gândesc deseori că "ea" nu are concedii, nu face greve, nu e disponibilizată etc. În Vechiul Testament, Satan se întâlneşte deseori cu Dumnezeu şi Dumnezeu îl întreabă: "De unde vii?" Iar Satan îi răspunde: "Am dat târcoale pe pământ şi m-am plimbat în sus şi în jos". Binele e un agent pasiv, expectativ sau, pentru vremurile noastre, unul absent, o lipsă de reconstituit. Răul e opusul. E atât de vehement, încât îmi este din ce în ce mai clar că Binele nu a existat niciodată, ci doar promisiunea lui. Aşadar, nici Răul n-ar trebui să existe. Sunt doar puncte de vedere, opţiuni ce se definesc pe măsură ce devind executabile.

 

George e sub care de pământ acum. Ne-ar trebui un efort de lectură, o "lucrare" individuală prin care oamenii pe care i-am pierdut să rămână vii, aşa cum i-am iubit. Fiecare are opţiunile lui, în definitiv. Dar există nişte legi imuabile şi comune pentru toţi. În ultima vreme, spun "om" şi nici nu mai ştiu ce este, ce înseamnă... Mai mult, a ajuns să mă sperie numai gândul… Vreau să aflu iar sau să redefinesc. Să mă curăţ şi nu ştiu cum, sunt disperat că toate căile ce mi se arată sunt derutante sau chiar false. Am obosit înainte de termen şi, ori mă voi vindeca, ori, cum spunea despre mine MM într-o şedinţă de la "Euridice" (vorbe care s-au lipit de mine tocmai din cauza acelui "morb" de care vă spuneam mai sus), o voi lua razna.

 

Mă uit pe ultima carte a lui George... în autograful pe care mi l-a scris cu cerneală verde, îmi repetă cuvântul "moarte" de prea multe ori, deşi îl "ornează" cum numai el ştia. era acum doi ani, prin Constanţa, după un eveniment tragic, de a cărui poveste se leagă şi sufletul lui. Am râs destul, m-am jucat suficient. Există o întrebare la care se găseşte întotdeauna răspuns: cine urmează?

 

 Să fiţi iubiţi!

 

p.s. Teiul Georgică locuieşte la Ciuta, Bz. L-am găsit în scaieţi în ziua înmormântării lui George. Parcă îl căutam… aşa că, l-am găsit şi replantat, în grija Câinelui Puric. AZI am stat iar la vorbe şi i-am spus că n-are niciun sens să mă mai enervez că nu-i chip să pricep.

 

29 mai 2010, Buzău

22:23

Sorin Dinco

 

Dan IANCU

george se povesteşte

de dinspre aluatul ce ţi se ia pe mâini sâmbătă dimineaţa şi-l aduni vorbind cu vecina venită după "c-o sa ne umpli de boli" si tatutu venea beat în fiecare noapte si-l batea pe frati-miu pentru că nu adormea la timp și eu aveam saispe' jumate o juma de zahăr cu uşile deschise "fa tu esti mai proasta decît curva de mata" şi o ascultai întânzând cât mai mult curaţatu' deştelor aha să-ţi mai tai unghiile că nu se face care muncise toata ziua sa ne puna noua o pîine pe masa, asa zicea, pent'ca de cînd se nascuse ala mic nu mai ne ajungeam cu niciunele şi trebe să te mai fâţâi şi tu mâine la biserică să te mai bage şi pe tine cineva în seamă m-a prins directoru cu portarul în veceu si
asa am ajuns la Bibi care avea fete multe si frumoase cu cerceii aia de tumbac că ţi se atârnau urechile până la se saturase si zicea ca nu mai da randament sau ceva de genu asta si ca este nevoie de forta de munca, de vîna tanara cum mai dădea din gura aia ştirbă stând cu punga în mână tot pipăind-o ca pe o mamica nu mai poate si are scurgeri tot mai des si miroase
tare rau ca nici nu putem sa stam la masa cu ea ţâţă cu sfârcul cât un deşt de băiat nedat la femei ce mult ţi-ar fi plăcut aşa unul tânăr şi crud să tremure când te vede palmele ei acolo toti ziceau "uite, aia-i sora lu ‘ Dili" si fugeau de mine de parca eram ciumata si copii la scoala ma scuipau si ma bateau păi sigur că te băteau ce pe tine nu te băteau ca să stai şi să nu urli când se descheiau la pantaloni sulele alea umflate tâşnind printre ochii pieloşi casa pe care o aveam de la bunicu care a fost profesor cu facultate si de-aia l-au primit pe taticu la posta ca era baiatu lu' nea Nae aiurea îţi ziceai în picioare mamă ce dor şi mai e de frământat la aluat şi asta care nu mai tace de-ţi umple bucătăria cu viaţai ei de parcă şi-ar desface burta cu miinile să îi vezi maţele curgând ca lacrimile l-a gasit mamica beat mort în Tabacariei si se
umflase si vomita sînge, dar tatutu om puternic a scapat si nici nu l-au tinut
mult la spital al dracului să fie că şi peste mine intrase odată paştele mă-sii de case care-ţi cădeau în pat şi tu te spălai în lighean singură-n lighean doar asa zicea tatutu si-mi cara pumni si picioare în burta pîna cînd am lesinat si nici atunci nu m-a lasat a început nici să-i mai înjur nu mai pot de mi s-au lasat pieile pe genunchi groase şi roşii şi dor ale dracului cât să o iei de la început si m-a prins iarna acolo la Bibi si era frig pent'ca doar ei stateau
în camera aia din fund unde era cald, pe noi ne tinea în camerele din fata si
eram vreo zece fete care ne plîngeam de mila si Bibi nu trebuia că vă vedem când mai ieşeaţi la umblătoare şi vă înghiţeaţi gemetele icniturile de parcă ăla se ţinea după voi şi-n somn acum era prea frig si nu-mi simteam mîinile s-am fugit la tanti Ana care a vrut sa cheme politia nişte curcani îmbălaţi de puţeau a ştofă groasă ş-a pişat ş-a hăhăială de aia proastă arata ca un copil avortat, stiu eu cum arata astia de cînd am fost cu fratele lu' Bibi care ne-a luat dupa aia la el, la doctor ca ramasesem grea si tatutu futu-l şi pe tâtuţu ăsta că nu mi se mai face nici până mâine cozonacul că mă prostesc să stau să o ascult şi cum să-i rupi c-au gasit-o si pe ea peste doua saptamîni atîrnata în camera din fata cu limba iesita printre dintii ei cariati si-au dus-o la spital si noi nu am mai vazut-o de atunci, în iarna aia parcă numa-n aia sau parcă primăvara ar fi fost altfel decât o iarnă mai verde la colţ de stradă să scoţi ochii la ăia care treceau nici nu se uitau în gura ta ghiocei pe mă-sa că acu mă enervez în pat toata ziua cu sticla de rachiu si scuipa verde într-un ligean da' noroc ca era martie al dracului noroc uite cum stau şi mă holbez la pachetul ăla cu zahăr şi intra dracului povestea asta în mine despre mine tot despre mine aveam saispe' jumate si il iubeam pe Claudiu care nu a mai venit da' eu il asteptam înca si plîngeam cîteodata noaptea si de cîte ori venea cîte un client ma rugam înger îngeraşul meu şi tatăl nostru că nici maică-mea nu mai ştia de unde am gasit Biblia lu' bunica si am dormit acolo cîteva saptamîni pîna m-a gasit tatutu asa dormind cu Domnu nostru Isus lînga mine si a rîs si a început sa strige la mamica, vino fa femeie sa vezi ce face proasta asta de parcă ei ar fi fost mai deştepţi că li se scurgea sărăcia pe bărbie ca saliva unchiul ce dădea colţul şi se ridica-n oase să ne înjure si mamica se prapadea deja, nu mai putea sa se ridice din pat si eu îi trimiteam bani printr-un copil din cartier care venea des cum se simt pietrele de pe stradă pe tălpile goale ca o limbă caldă şi-ţi vine să le mângâi şi te-ai lăsa pe ele să ţi-o freci palmele una de alta şi le scuturi eu am plîns-o pe mamica care era asa frumoasa asezata acolo în pat si am vrut s-o sarut dar mirosea prea tare îţi scobeai unghiile şi aluatul care se lăsa mamica parca dormea asa desi era umflata eu o iubeam marginea ligheanului alb prăfuit de făină ca sunt o mincinoasa ordinara si ca nici macar nu sunt fata lui si atunci am ramas doar cu tanti Ana care nu m-a mai lasat sa ma duc la Nea Birol masa acoperită de muşama în pătrăţele albe şi roşii ca aveam gura plina de sînge, la fiecare lovitura mi se umplea gura de sînge si simteam cum ma înec bucătăria caldă m-a adus aici un sofer de tir care m-ar fi gasit într-un sant aproape a câta oară citesc şi nu mă mai satur încât o să fac altădată cozonacul asta frumos să mi-l duc la biserică să mă mângâi cu flori între ţîţe

si este atît de multa lumina în camera
asta de spital si asistentele sunt asa de
bune ca macar acum sa se poarte cineva
frumos cu mine zic ele dar eu nu sunt
suparata nici pe mamica si nici pe
tatutu si este atîta alb aici aproape
ca…aproap…. apr….

este doar cum am vorbit eu cu poemul lui george

Ce ai reţinut, memorizat, te obsedează din scrierile lui George Vasilievici?

(Aceasta este ancheta numărului, pe care am popularizat-o printre scriitori, fireşte că şi prietenii lui George au fost invitaţi. Aceştia sînt scriitorii care au vrut să-şi amintească de George Vasilievici. Tiuk! Va publica şi-n numerele viitoare din Vasilievici, fireşte, poeme-manuscris, fragmente de roman, poezii, o pictură…).

 

 

 

Alexandru Vakulovski

 

AZI – e cuvântul lui George Vasilievici din YoYo. L-am văzut în varianta manuscris a romanului, apoi în volum.

 

George l-a repetat obsesiv până s-a săturat de el. Dar şi acum acest „AZI” îi joacă feste.

 

Înainte de ziua lui George am primit un mail de la h5 în care mi se amintea: „Ii doresc lui george vasilievici La Multi Ani trimitand un cadou”...

 

 

Florin Partene:

 

M-am tot gândit la George. Nu-l pot găsi printre scriitorii mei preferaţi. Mi-a oferit însă clipe frumoase, m-a apreciat. Despre ce scria el... despre ce a scris nu ştiu multe. Îmi trimitea mereu. Să fie el liniştit, aşa cum a vrut. A fost un bărbat frumos. Pentru George şi ce a făcut el pentru mine mereu, cât voi fi, mereu plecăciuni.

 

 

A.R.:

Una dintre amintirile cele mai puternice legate de G. este melodică. Muse, Apocalypse Please, pe care după ce am ascultat-o la mp3 playerul său, la o jumătate de cască, am tot început să o fredonez de aiurea. De atunci am cam devenit obsedată de muzică în timp ce scriu, când creez o atmosferă sau când personajele mele au nevoie de un fundal în care să se desfăşoare. Au existat multe influenţe, mai ales în 2006-2007, când scriam sau încercam să creez Melatonin-ul, un volum de poezie pe care acum îl ţin în calculator. Ultimul capitol din acest manuscris e scris în perioada în care citeam Yoyo, are multe infleunţe marine, care se suprapuneau peste propriile obsesii - care îşi găsiseră şi un personaj cu o lume absolut autentică. E mult praf aşezat pe baloane, sunt animale de serpentină, e atmosfera oarecum halucinogenă pe care marea a imprimat-o în textele acelea. Mi-e teamă să recitesc manuscrisul acum, o voi face peste mult timp. Sunt foarte rare întâlnirile cu persoane care respiră într-un mediu pe care îl creează în timp ce trăiesc în el, îl definesc şi autodefinesc, aproape ireal. Într-o lume de autori cu volume bune şi foarte bune, pot să spun că au existat doar 3 mari întâlniri care au schimbat cumva cursul scrisului meu, şi care au avut atâta putere de intruziune. Ca să închei, pot să spun “să nu ne luăm rămas-bun, aici marea încă se izbeşte de stânci.

 

 

Mihail Vakulovski

 

Vasilievici e un scriitor care-ţi rămîne-n memorie din mai multe motive. Mie-mi place pentru frumuseţea, delicateţea şi misterul textelor sale poetice, pentru imaginaţia lingvistoco-existenţială, pentru ataşamentul lui faţă de literatură, pe care o trăia zi şi noapte şi care însemna viaţă pentru George, pentru acel „azi” continuu. Cum să-ţi iasă din cap versuri ca „dormi degeaba / visul e la mine” sau „copil din flori, caut ghiveci”… Dar îmi dau seama că cel mai des am povestit altora scene din VISEPTOL, roman încă nepublicat, pe care mi-l trimisese pentru o mică prefaţă, pe care am şi scris-o, e pe blogul lui. Romanul e fabulos, nu povestesc ce-am povestit prietenilor, faze super tari, ca asta: personajului masculin i se taie mîinile în aeroportul din Amsterdam (ceea ce li se întîmplă tuturor pasagerilor), măsură antiterorism, iar cînd coboară la Bucureşti, i se lipesc mîini de domnişoară, cu unghii vopsite, fine, ştiţi voi. Încetul cu încetul omul se obişnuieşte, nu însă şi atunci cînd se duce la WC, pentru că de fiecare dată cînd pune mîna pe organ ca să facă pipi i se scoală pula)). Romanul e plin de faze beton, sper să-l puteţi citi cît mai repede, pentru că aşa veţi fi şi voi obsedaţi de noi şi noi imagini şi faze şi momente şi descrieri şi aventuri şi vă va domina imaginaţia extremă a lui Vasilievici şi aşa George va fi printre noi pînă vom ajunge noi pe lîngă el.