Mihail VAKULOVSKI

Ce-ai face dacă te-ai trezi doar tu şi DiCaprio pe aceeaşi insulă?

Noul film al lui Martin Scorsese, “Shutter Island”, este o dramă psihologică după scenariul lui Dennis Lehane & Laeta Kalogridis, cu Leonardo DiCaprio în rolul principal. Un film extraordinar din toate punctele de vedere, cu istorie rupere, actori super profi, subiect literar de cea mai înaltă calitate, expresii de neuitat, idei existenţiale care te pun pe gînduri, mister, final deschis, dar pînă acolo situaţia se schimbă radical, surprizele ţinîndu-se lanţ în “Shutter Island”. Leonardo DiCaprio face un rol deosebit într-un film deosebit, rolul unui „şoarece în labirint”. Nu vă povestesc subiectul filmului pentru că asta ar însemna că vă răpesc plăcerea urmăririi firului foarte încîlcit al naraţiunii de detectiv psihologic, vă spun doar că acţiunea are loc într-o clinică psihiatrică de pe o insulă, unde sînt ţinuţi şi trataţi pacienţi irecuperabili, criminali periculoşi pe care se experimentează aşa cum naziştii au experimentat pe evrei, iar sovieticii – pe prizonierii din Gulag. Un film despre limitele normalităţii, despre psihic şi creier, despre relaţiile interumane, despre familie, iubire, violenţă, despre lumile paralele, despre realitate şi despre cum acelaşi om poate trăi în lumi cu totul diferite, despre cum, deşi sîntem contemporani, nu trăim în aceeaşi lume şi nici măcar în acelaşi timp. Teddy Daniels, personajul lui DiCaprio, trăieşte în mai multe planuri, realitatea fiind cea mai dură, pînă la urmă, chiar dacă celelalte planuri sînt nemiloase cu el: viaţa de familie, crîncenă, războiul prin care trece, eliberarea prizonierilor de război din lagărele de exterminare naziste, apoi se mai adaugă şi faptele comise de cei 66 de „pacienţi” ai insulei nebune + halucinaţiile fără număr. Un film de Oscar şi de BAFTA şi de ce vreţi voi, un film pe care ar trebui să-l vedeţi, de dorit în singurătate.

“Shutter Island” (2010), SUA.

Regizor: Martin Scorsese. Scenariu: Dennis Lehane, Laeta Kalogridis.

Cu: Leonardo DiCaprio, Mark Ruffalo, Ben Kingsley...

Mihail VAKULOVSKI

Bounty Hunter

 „Bounty Hunter” e o comedie lirică drăguţă, care te distrează, dar te poate şi plictisi, chiar dacă producătorii nu s-au gîndit şi la posibilitatea asta. Milo, interpretat de Gerard Butler, este un fost poliţist, acum vînător de recompense, care primeşte o misiune ciudată: s-o aresteze şi s-o aducă în faţa justiţiei pe reporteriţa Nicole Hurley (Jennifer Aniston), adică pe… fosta lui soţie, care nu s-a prezentat la proces, avînd ceva mai bun (şi mai urgent) de făcut. Milo e încîntat de posibilitatea asta şi primeşte propunerea cu entuziasm, doar că filmul nu e thriller, ci comedie (şi chiar una melodramatică), deşi se mai şi împuşcă, chiar şi Jennifer pune mîna pe-o puşcă (nu mai lăsaţi vreo armă prin preajma ei!). Foştii soţi se cicălesc în continuu, uneori replicile şi răutăţile lor sînt amuzante, filmul e şi de acţiune, mai ales cînd cei doi - în acelaşi pat doar datorită cătuşelor – trebuie să-şi salveze propriile vieţi, fiind urmăriţi şi de mafie, şi de foştii colegi ai lui Milo. Da, pînă la urmă ăştia se re-îndrăgostesc, cum ar veni, oricine din sală îşi dă seama că asta se va întîmpla la un moment dat, dar totuşi stai să vezi filmul pînă la capăt, poate datorită conflictelor vesele, sarcasmului dulce, replicilor veninoase şi isteţe sau poate te distrezi cum cei doi actori nu se combină deloc. Un film lejer, dar bine făcut, pe care-l puteţi vedea după o zi de muncă, relaxant şi energizant.

Recompensă cu bucluc/Bounty Hunter (2010)

Regizor: Andy Tennant

Cu: Jennifer Aniston, Gerard Butler

Mihail VAKULOVSKI

Sherlock Holmes jr.

Există opere de artă foarte faine, dar care riscă să fie neglijate sau chiar uitate. Pentru ca să nu se întîmple aşa ceva, apar oameni buni şi inspiraţi care salvează aceste opere clasice modernizîndu-le, dîndu-le o altă faţă, reinterpretîndu-le sau trecîndu-le printr-un proces postmodern, un alt unghi de vedere, altă cheie, altă formă, alt context. De data asta regizorul Guy Ritchie îi dă o mînă de ajutor scriitorului Arthur Conan Doyle, care oricum nu-i rămîne dator, oricîte premii ar aduna Ritchie cu filmul care poartă numele personajului inventat de Arthur Conan Doyle. Sherlock Holmes-ul lui Guy Ritchie e mai bătăuş decît toţi Sherlock Holmes-ii de pînă acum, ştie arte marţiale şi are un umor ceva mai actual, în rest – Conan Doyle şi-ar recunoaşte imediat personajul, atîta timp cît arma lui de bază rămîne creierul, iar instrumentul principal - logica, Guy Ritchie păstrînd şi locul acţiunii din roman, Londra, şi timpul, şi prietenia cu Watson, şi restul. Rolul lui Sherlock Holmes e interpretat de Robert Downey Jr., iar Watson e jucat de Jude Law. Eroii noştri se luptă cu răul folosind relaţia lor profi, creierul, muşchii, logica, ştiinţa şi chiar ceva energie cu flacără violetă, răufăcătorul lui Guy Ritchie fiind un maestru al magiei negre care ameninţă toată ţara, începînd cu frumoasa Londra, pe care o vedem de sus, imagini foarte frumoase furîndu-ţi privirea cînd Sherlock Holmes îi dă lovitura de graţie nobilului şi misteriosului fiu din flori care vrea să obţină puterea absolută prin metode satanice. Un film plăcut, distractiv, cu personaje ultracunoscute interpretate de actori simpatici, aventură, acţiune, mister, puţină dramă & umor, un film care ar trebui să vă distreze şi să vă facă ziua mai frumoasă.

“Sherlock Holmes” de Guy Ritchie, 2009

Marea Britanie, Australia, SUA

Cu: Robert Downey Jr., Jude Law, Rachel McAdams...

Mihail VAKULOVSKI

Educarea sentimentelor

Moto: „Tu nu ai cultura sentimentelor” (Travka)

Cînd se termină filmul „An Education” şi trebuie să ieşi din cinematograf îţi vine să zici: ce drăguţ! Adevărul e că „An Education” e un film făinuţ, foarte bine făcut, cu un scenariu foarte bine scris, cu actori care-şi joacă perfect rolurile, cu morală, mesaj, te atinge la sentiment şi te bîzîie şi la creier. Regia e făcută de Lone Scherfig, iar scenariul este semnat de scriitorul Nick Hornby, în mare vogă inclusiv în România, cărţile lui fiind traduse şi editate de „Humanitas”. Filmul a fost nominalizat la toate marile festivaluri, începînd cu Oscarul, fireşte, unde a avut trei nominalizări. A cîştigat pînă acum premiul BAFTA pentru Cea mai bună actriţă în rol principal şi Premiul publicului pentru dramă, film internaţional & Premiul pentru cea mai bună imagine de film – dramă, secţiunea internaţional la Premiile Sundance. Într-adevăr, Carey Mulligan îşi joacă super profi rolul şi merită toate premiile din lume, trecînd de la o mască la alta cu foarte multă naturaleţe şi talent. Ea are un rol destul de complicat, interpretînd-o pe Jenny, o elevă de 16 ani care învaţă într-o şcoală londoneză de fete din anii 60. Fata este foarte isteaţă şi-şi depăşeşte cu mult condiţia, fiind mereu cea mai bună la şcoală, dar şi la cercul de muzică, unicul ei scop fiind să termine odată şcoala, apoi să intre la universitatea din Oxford şi să plece în sfîrşit la Paris, pentru ea limba franceză, Parisul şi muzica franţuzească fiind simbolurile fericirii. Părinţii ei sunt exagerat de sobri şi de rigizi, profesorii seamănă cu părinţii, iar colegele n-au cum s-o ajute să iasă din monotonia asta englezească ca o ploaie londoneză. Apropo de ploaie, o ploaie o face pe Jenny să-şi schimbe cu totul viaţa, pentru că din cauza ploii e agăţată de-un nene de două ori mai în vîrstă, David, jucat de Peter Sarsgaard, galant şi cu şcoala vieţii la zi, cu totul diferit de cei pe care-i cunoaştem pînă în acest moment în film. De aici se schimbă radical atmosfera, ăştia doi se îndrăgostesc, cutreieră cele mai luxoase restaurante, ascultă jazz, călătoresc pînă la Oxford şi Paris, Jenny îşi pierde virginitatea, abandonează şcoala, e cerută în căsătorie, doar că întîmplător… află adevărul. Viaţa asta de vis ascunde o parte întunecată despre care ea nu ştie nimic. Ce află Jenny despre realitate, viaţă şi adevăr este exact lecţia de viaţă din titlul filmului, pe care v-o puteţi însuşi dacă vă duceţi la cinematograf să vedeţi filmul. Merită, pentru că nu e un film moralist, nici melodramatic, cum ar părea, nici plictisitor, din contra, suprapunerea celor două lumi paralele e haioasă, iar uneori nu te poţi abţine să nu rîzi, mai ales cînd în joc intră amanta blondă a prietenului lui David, care-o sfătuieşte pe Jenny să nu mai înveţe latina, că peste 50 de ani nici latinii n-o s-o mai vorbească:)). O dramă romantică inspirată, din care unele au muuulte de învăţat, iar altele vor vedea cam tîrziu filmul:D. Vizionare utilă.

An Education / O lecţie de viaţă (Marea Britanie, 2009)

Regia: Lone Scherfig

Scenariu: Nick Hornby

Cu: Carey Mulligan, Peter Sarsgaard, Emma Thompson, Alfred Molina