Marcel SPĂTARU

 Marcel Spătaru & Alexandr Druzi, unul din cei mai inteligenţi oameni din URSS, la finala CM "Ce? Unde? Cînd?", Baku, 2007, foto: m.vklvsk

 

Moldova – ţară măreaţă

 

dacă n-amesteci coniacu cu viscariu'
capu-i limpede ca apa din acvariu'

Moldoveanul are o mândrie – vinul. Dar Doamne fereşte să-l întrebi dacă-i enolog. Moldoveanul mai are o mândrie – femeile frumoase. Dar ferească-te păcatul să-l întrebi dacă-i heterosexual. Pentru a afla mai bine cine sunt şi cu ce se mănâncă, am discutat despre moldoveni cu directorul tuturor moldovenilor de pistătlocu.

- Aşadar, domnule director, cine sunt moldovenii?

- Moldovenii nu sunt un popor, darămite o naţiune. Ei sunt o corporaţie mondială de prestare servicii cu sediul în Republica Moldova.

- Vă referiţi aici la gastarbeiteri, probabil.

- Întocmai. Ei sunt port-drapelul ţării noastre. Ne duc faima mai ceva ca Dan Balan.

- Totuşi, multă lume în lume nici nu ştie de existenţa Moldovei.

- Într-adevăr, este uşor să confunzi Moldova cu Maldive. Dar asta până le vizitezi pe ambele.

- În Europa moldovenii sunt deseori numiţi români sau ruşi. Ce sunt moldovenii până la urmă?

- Chiar eu am avut un asemenea caz. Odată în Franţa am fost întrebat ce sunt, român sau rus. Am zis că sunt rus, pentru că prefer să am imagine de alcoolic, decât de hoţ.

- Dar românii îi consideră pe moldoveni români.

- Există şi o instituţie în România care decide cât de român îi fiecare moldovean în parte. Se numeşte Direcţia Cetăţenie a Ministerului Justiţiei. Cazul meu de exemplu este deosebit de complicat – din anul 2002 direcţia nu poate hotărî dacă eu sunt român sau nu.

- Totuşi, moldovenii şi românii se înţeleg bine între ei.

- Da, şi asta în pofida faptului că vorbim două limbi diferite, noi - moldoveneasca, ei - româna. Şi asta nu v-o spun eu, v-o spun constituţiile.

- Şi care e diferenţa dintre moldovenească şi română?

- Unica diferenţă este că limba moldovenească nu există.

- Păi aţi spus mai devreme că moldovenii vorbesc moldoveneasca.

- Aşa este. Conform constituţiei, moldovenii vorbesc o limbă care nu există, sau cel puţin îi ascunsă undeva şi nimeni încă n-a găsit-o. Chiar şi imnul de stat asta spune: "Limba noastră-i o comoară, în adâncuri înfundată". Foarte adânc înfundată, vă spun eu.

- Bine, lăsând chestiunea limbii la o parte, care văd că e un subiect delicat, vreau să vă întreb care este mândria cea mai mare a moldovenilor?

- Vinul. Moldovenii cred că au cel mai bun vin din lume. Şi fiecare moldovean are cel puţin o rudă care face cel mai bun vin din Moldova. Aşa cum arabii au o sută de cuvinte pentru cămilă, iar eschimoşii pentru gheaţă, aşa şi noi avem un obiect care bate recordurile la nivel de sinonime, demonstrând importanţa acestuia în viaţa şi conştiinţa moldovenilor. Acest obiect este sticla de plastic de un litru jumătate, adică fanta, butlaşca, bilibişca, butelca, marmida, ţâţa, poltoroaca...

- Cu ce beau vinul moldovenii?

- Bucatele definitorii pentru moldoveni sunt zeama, mămăliga şi şaşlâcul. Fiecare fel de mâncare presupune un ritual specific. Şaşlâcul se consumă cu ocazii gen ziua de naştere, întâi mai. Mămăliga se mănâncă de obicei în mediul rural şi este foarte populară printre vizitatorii din mediul urban, care astfel îşi accentuează provenienţa din mediul rural. Zeama este foarte bună a doua zi după sărbători.

- Ce sărbători au moldovenii?

- Moldovenii iubesc sărbătorile. De asta le-au dublat pe toate. Moldovenii beau de două ori cu ocazia Crăciunului, a Anului Nou, a Paştelui şi a Zilei Independenţei. Da, puţini moldoveni ştiu care-i ziua republicii şi care-i ziua limbii. De sărbători moldovenii de la oraş pleacă la rudele lor la sat. Acolo vinul îi mai bun, mâncarea îi mai gustoasă şi are cine spăla blidele.

- Despre ce discută moldovenii?

- Despre drumuri. Că tare s-au mai stricat anu' ista. Şi tot aşa în fiecare an. Cineva a estimat că pentru a repara toate drumurile din Moldova sunt necesari ten billion dollars (buy Moldova on e-bay). Drumurile sunt cheia succesului în politica moldovenească.

- Mai detaliat despre politică, vă rog.

- În Moldova politica nu se face, ea se discută. Fiecare moldovean se pricepe la politică, pentru că în Moldova toţi tăt ştiu. Cu toate acestea, moldovenii nu iubesc nici politica (care-i o curvă) şi nici politicienii (care oricum
toţi fură).

- Dacă ştiu totul, înseamnă că moldovenii sunt bine informaţi?

- Informaţi, dezinformaţi, nu văd diferenţa. Am să vă spun aşa – moldovenii au ţinut un post
informaţional mai mult de zece ani de zile. Şi acuma postul se termină, aşa că moldovenii încep a înfuleca ştiri peste ştiri. Şi cum se întâmplă de obicei după post, când omul se scapă la ce i-a lipsit, organismul se intoxichează. Cred că degrabă moldovenii vor avea nevoie de o cură generală de dezintoxicare informaţională.

- Internetul îi cucereşte pe moldoveni sau moldovenii cuceresc Internetul?

- Aş zice mai degrabă că moldovenii îmblânzesc şi împânzesc reţeaua globală. Dacă Maslow ne-ar fi analizat, el ar fi văzut că piramida la moldoveni are două trepte. Pe prima se află odnoklassnicii, cu şaşlâciok în mână, iar pe a doua – facebookiştii, cu fotce cool de la seminare. Trecerea de la o treaptă la alta este la fel ca între castele indiene, adică imposibilă.

- Dar în afara Internetului, cu ce se ocupă moldovenii?

Ocupaţia preferată a moldoveanului este băgatul în seamă. Şi dacă această ocupaţie nu se realizează pe Internet, atunci se face prin intermediul cântecelor, mai bine zis a cântatului. Moldovenii ştiu foarte multe cântece, dintre care jumătate încep cu "ş-aşa-mi vine câteodată".

- Se zice că moldovenii sunt totuşi un popor foarte muncitor.

- Da, moldovenii muncesc mult şi iubesc să facă pauze în care discută cât de muncitori sunt moldovenii. Aşa că noi lucrăm mult, dar nu destul. Cred că moldovenii ar munci şi mai mult dacă femeile lor n-ar fi aşa de frumoase.

- Care sunt ocupaţiile de bază ale moldovenilor?

- Din cele mai străvechi timpuri ocupaţia principală a moldovenilor a fost agricultura, în special creşterea animalelor. Moldovenii în general iubesc foarte mult animalele, mai ales măgarul, vaca, boul.

- Cine sunt cei mai mari moldoveni, personalităţile emblematice ale acestui popor?

- Moldovenii mari au trăit în trei perioade istorice. Prima perioadă este tare demult, când a trăit numai un mare moldovean - Ştefan cel Mare. A doua perioadă este demult, când au trăit doi mari moldoveni - Ion Creangă şi Mihai Eminescu. Restul moldovenilor mari mai trăiesc sau au trăit nu demult – Botgros, Sulac şi Grigore Vieru. În afară de Ştefan cel Mare, toţi moldovenii mari sunt artişti.

- Dacă v-aş întreba ce epitet se potriveşte cel mai bine Moldovei, care ar fi răspunsul Dvs?

- Cei din Congo cresc banane, de aceea ţara lor este supranumită republică bananieră. Moldova a intrat în Cartea Recordurilor Guiness drept cel mai mare producător de mere pe cap de locuitor. De aceea cred că republicii noastre trebuie să i se spună ţară măreaţă.

Vladimir BULAT

 

Peşte murat cu cireşe, la Chişinău

 

Am fost la Chişinău după mai bine de un an de absenţă. Am găsit multe lucruri primenite. În bine. Şi m'am convins că schimbările care au început acum un an -- cu adevărat de la tineri se trag! Nu e nimic mai sigur ca certitudinile pe care ţi le dă tinereţea. Mă bucur mult că e aşa. Am descoperit multă lume tânără, vioaie, răscolitoare de sensuri, talentată cu duiumul -- la Festivalul literaturii române, organizate şi coordonate de Vasile Ernu la Chişinău. Ce m'a mirat enorm a fost apatia "intelectualităţii bune", absenţa quasi totală a acesteia de la serile literare. Noroc de Vladimir Beşleagă --care de la înălţimea vîrstei sale a găsit şi timp şi chef de a onora toate manifestările incluse în acest atît de necesar proiect. Îl priveam cu empatică simpatie, cum sorbea efectiv alocuţiunile şi prestaţia fiecărui invitat al festivalului, şi aici mi se pare că se manifestă înalta demnitate şi solidaritate intelectuală: în a fi alături atunci cînd e nevoie de tine, de susţinerea ta. Un om ca Beşleagă apără onoarea şi dă sens oricărei iniţiative culturale, pentru că a arătat prin propria sa biografie, şi mai ales prin opera pe care a scris-o, că este o înaltă conştiinţă, un om ale cărui gesturi şi proiecte sunt de urmat neabătut, şi care are, mai presus de toate curaj şi voinţă civică (oare cît voi amîna analiza răscolitoarei sale investigaţii despre soarta mănăstirii Răciula, scoase la lumină cu atîta trudă?! Este una din cărţile cele mai percutante şi bine scrise în literatura basarabeană în ultimele două decenii).

 

Seara de poezie a fost de-a dreptul instructivă pentru mine, pentru că am descoperit o poetă cu vînă: Aurelia Borzin. Lectura pe care a făcut-o din cele cîteva poeme m-a captivat, iar felul în care stăpîneşte ea limba română, m-a cucerit de-a dreptul (Lumea nu pătrunde doar pe geam). Chiar dacă face parte dintr-o generaţie neastîmpărată de poeţi (Hose Pablo, Andrei Gamarţ ş.a.), Borzin se deosebeşte prin delicateţea limbajului, şi mai ales prin trama sensurilor fluide...L-am ascultat atent şi pe Claudiu Komartin, el e mai "tehnicist", fiorul său poetic e mai elaborat.  Dar e clar că poezia românească trăieşte zile pline de lumină, claritate, că armele slovei poetice sunt orientate spre stările lumii Celuilalt mai mult, decît spre un sine de natură modernistă. În sensul acesta pledează demult şi Sandu Vakulovski.

 

Bucuria mea imensă a fost potenţată cînd am descoperit în expoziţia Élisabethei Ivanovsky, dispuse într'o vitrină, cîteva caiete cu schiţe ale tinerei artiste. Acestea au fost puse la dispoziţia muzeului pentru perioada expoziţiei centenare de harnicul cerecetător Iurie Colesnic, care, probabil, le va dona ulterior acestei instituţii. Din aceste schiţe deducem rîvna junei Élisabeth de a îmbrăţişa întreaga lume a simţirii (de la animale, păsări şi peisaje, pînă la personaje literare şi mitologice etc.), şi este dovada pereptorie a faptului că a desenat şi pictat dintotdeauna, de cînd se ţine minte, cum afirmă în Convorbirea cu Serge Meurant. La vernisajul expoziţiei şi la lansarea acestei minunate cărţi a fost lume multă, interesată să redescopere o artistă uriaşă, celebră prin foarte numeroasele sale cărţi ilustrate în zeci de limbi şi ţări. Dar mai ales, să afle mai multe despre Omul Élisabeth Ivanovsky, care a revenit printre noi, prin operele sale delicate şi ingenioase, imaginative şi pline de umor tonic. Mi-aş dori ca această carte colocvială şi măreaţă să fie citită de cît mai multă lume, dar nu înainte de a-i vedea opera pe simezele Muzeului Naţional de Artă din Chişinău! Mizez foarte mult pe tînăra generaţie, căci mintea lor este cea mai dispusă să priceapă şi să asimileze lucruri noi, sau renăscute, ei sunt împotriva clişeizării şi formalizării de orice fel. 

 

E vremea cireşelor la Chişinău, chiar dacă izul nelustrat al peştelui sărat dar rînced încă mai dăinuie. E mai pregnant decît gustul neprefăcut de tînăr al boabelor rubinii şi emailate. Să sperăm nu pentru mult timp. Dixit!

http://ochiuldeveghe.over-blog.com

Iulian CIOCAN

 

Marea cîrpeală

Dacă stau să mă gîndesc mai bine, cei 20 de ani lungi ai tranziţiei mi se par o veşnicie. O veşnicie în care se putea face nişte drumuri, dacă exista o dorinţă arzătoare. Ea nu a existat. A fost doar mimată.

Zilele astea, în Chişinău, începe marea cîrpeală a drumurilor ciuruite-fisurate. Şeful Direcţiei transport public şi căi de comunicaţii, Veaceslav Ţărnă, a declarat: „Vom purcede la acoperirea porţiunilor de drum mai deteriorate cu un strat de asfalt. Pînă acum am plombat gropile pentru a evita accidentele. Lucrările de plombare sînt o soluţie temporară”.

Aşadar, avem de-a face cu aceeaşi veche poveste. În loc să construim drumuri noi, le cîrpim la infinit pe alea vechi-matusalemice. În loc să facem ceva temeinic, facem cîte ceva DE MÎNTUIALĂ. În loc să găsim soluţii, ne mulţumim, vorba lui Veaceslav Ţărnă, cu soluţii temporare. E limpede, trăim într-o ţară a reparaţiilor sumare şi prost executate. E bine că cel puţin, de această dată, avem asfalt pentru astuparea gropilor. Zic asta pentru că am văzut în anii precedenţi nişte lucrători care astupau găurile din şosele cu ţărînă.

De fiecare dată ni se spune că bugetul oraşului e minuscul, că ţara e săracă. Deşi, dacă stau să mă gîndesc mai bine, cei 20 de ani lungi ai tranziţiei mi se par o veşnicie. O veşnicie în care se putea face nişte drumuri, dacă exista o dorinţă arzătoare. Ea nu a existat. A fost doar mimată.

Paradoxal e că, privită din perspectiva altor domenii, situaţia tristă a şoferilor şi a drumurilor autohtone poate să pară chiar benefică, mulţumitoare! Drumurile sînt cel puţin cîrpite. De drumuri are nevoie multă lume. Unde mai pui că noianul de maşini creşte văzînd cu ochii. Şi posesorii de automobile sînt mereu nemulţumiţi de şoselele găurite, care le hrentuiesc maşinile scumpe.

Mai dramatică mi se pare starea spaţiilor verzi. Acestea nu au parte nici măcar de atenţia de care se bucură şoselele. De parcuri au nevoie foarte puţini oameni. Iar vocile acestor minoritari nu pot concura vociferarea stridentă a şoferilor preocupaţi de trăinicia automobilelor lor.