Carmina Vakulovski

    Education - Participation - Citizenship

    Conform planului de diseminare realizat şi predat ANPCDEFP  împreună cu documentaţia de raportare realizată după  efectuarea vizitei de studiu, scriu pentru a împărtăşi din  experienţa vizitei de studiu „Education-Participation-Citizenship”  (vizita cu nr. 65 din Catalogul CEDEFOP pentru  2009-2010), finanţată de CE - Comisia Europeană, Acţiunea cheie  .1.1.-Vizite  de studiu pentru specialişti în educaţie şi  formare  profesională/ Programul Transversal din cadrul  Programului de  învăţare pe tot parcursul vieţii, realizată în ianuarie 2010 în  Olanda, la Rotterdam.

Instituţia gazdă a fost European Platform, prin Eenheid Zorg,  Rotterdam.

La vizita de studiu am participat 12 colegi din 9 ţări: Turcia, Bulgaria, Slovacia, Polonia, Germania, Spania, Marea Britanie, Finlanda şi România. Participanţii au fost din diferite domenii de educaţie, directori de şcoli, inspectori, profesori universitari, funcţionari ai autorităţilor naţionale, regionale şi locale.

Pe parcursul derulării vizitei de studiu au avut loc prezentări ale tuturor participanţilor pe tema vizitei, dezbateri, schimburi de opinii cu elevi, profesori, directori, coordonatori şi experţi, vizite în şcoli, târguri ale liceelor, centre de asistenţă educaţională; toate aceste activităţi ne-au facilitat realizarea unei imagini concrete despre sistemul de educaţie din Olanda şi despre cum se realizează activităţile de participare civică.

Detalii despre organizarea vizitei, program, participanţi, dar şi despre oraşul Rotterdam găsiţi la

http://www.neac2.eu/events/rotterdam_study_visit/rotterdam_visit.htm

Impresia generală ca urmare a participării la această vizită de studiu este specială, dar au fost câteva aspecte pe care aş vrea să le menţionez:

- am remarcat deschiderea, toleranţa şi respectarea diversităţii la persoanele care trăiesc în „ţara lalelelor şi a morilor de vânt”;

- este uimitor cât de bine reuşesc colegii din Olanda să lucreze şi să integreze în sistemul de educaţie copii care provin din foarte multe medii şi naţionalităţi diferite (în Rotterdam convieţuiesc peste 100 de etnii, ceea ce regăsim şi în unităţile de învăţământ);

- Robert Rocks, organizatorul vizitei, a menţionat adesea rolul cadrului didactic de a-i înţelege pe copii şi de a vedea şi analiza la ei „comportamentul din spatele comportamentului”;-

- implicarea civică şi participarea la viaţa comunităţii se exersează la toate nivelurile de educaţie;

- am avut ocazia de a deveni membru al unei reţele europene de experţi în proiecte civice www.neac2.eu NEAC - Network of European Active Citizens

- schimbul de experienţă cu ceilalţi colegi din cele nouă ţări europene, bunele practici, dar mai ales ideile de posibile parteneriate sunt realizări notabile ale acestei vizite de studiu.

- m-a impresionat arhitectura şi diversitatea oraşului Rotterdam, cel mai mare port al Europei, dar şi modul în care s-a dezvoltat în timp (la Centrul de Informare Turistică din centru sunt expuse pe pereţi - cam de mărimea unei table – 2 fotografii ale oraşului: înaintea celui de-al II-lea război mondial şi după ce a fost bombardat, dar şi o machetă a oraşului actual).

 

 

 Dar pentru că imaginile pot să exprime mai mult decât cuvintele, pe

http://picasaweb.google.com/carminavakulovski/StudyVisit2010RotterdamOlanda#

găsiţi fotografii care (în ordinea postării lor) surprind:

- materiale promoţionale pentru oraşul/judeţul Braşov şi pentru România, duse cadou colegilor participanţi si organizatori;

- imaginea norilor şi munţilor (de la noi) văzuţi din avion;

- minunatul oraş Rotterdam;

- imagini de la: întâlnirile de lucru ale grupului, prezentări ale participanţilor, vizitele realizate în şcoli, muzee, centre de informare turistică;

- materiale relevante în domeniul educaţiei primite de la organizatori, şcolile vizitate sau colegii din Europa

Mulţumiri doamnei Mărioara Ene – responsabil Vizite de studiu, Şcoli care solicită găzduirea unui asistent Comenius, Asistenţi Comenius - de la ANPCDEFP şi Comisiei Europene, care facilitează prin Programul de Învăţare pe tot Parcursul Vieţii – Program Transversal, experienţe atât de utile dezvoltării profesionale şi personale.

FLORIBUNDA

de Veronica D. Niculescu

 

Fericiri aiuritoare

 

Mă tem – o teamă aproape paralizantă – de gheaţa de pe trotuarele înguste, mai ales la cotitură.

Cea mai dramatică alunecare a fost nu cea care m-a ţinut, într-o sesiune, cu braţul drept dureros legat de gît într-o cameră de cămin îngheţată, ci alta.

Aveam şase ani cînd veneam foarte veselă şi victorioasă spre casă, cu o dublă captură în sacoşă. Lîngă neinteresanta sticlă de-un litru plină cu ulei vărsat – acel ulei tulbure, aproape maroniu, cu depuneri groase pe treimea inferioară – stăteau opincile albe, opincile mult dorite, necesare pentru ora de gimnastică. În sfîrşit, le căpătasem, după lungi aşteptări presărate cu rugăminţi disperate către părinţi. Puteam, de mîine, să mă alătur şi eu la şcoală colegelor, îmbrăcată în costumul meu roşu cu dungi albe pe-o parte, făcînd giumbuşlucuri la sol, după săptămîni în care stătusem pe margine, ridicol încălţată în pantofi maro cu talpă groasă ca de caşcaval. Primisem, aşadar, cei 20 de lei şi-mi cumpărasem rîvniţii cipici albi cu elastic, la care tot privisem în magazinul mic unde se vindeau şi pantofi, şi chimicale, şi panglici... Bucuroasă pînă la cer veneam înspre casă după ce făcusem şi-un popas lung la coadă la ulei, oarecum încîntată şi de captura asta din spatele alimentarei – mulţumirea pentru părinţii care în sfîrşit îmi dăduseră banii.

Şi-atunci, aşa cum se-ntîmplă cînd fericirea îţi scade vigilenţa, m-am pomenit trîntită la pămînt pe curba de gheaţă. Am ajuns acasă plîngînd, ţinînd într-o mînă sacoşa din care şiroia ulei printre cioburi, şi-n cealaltă perechea de opinci pe care speram să o mai salvez – şiroiau şi opincile, nişte bărcuţe de plastic cu tălpicea de pînză dinăuntru zdravăn îmbibată. Îmi amintesc disperarea mea, rugăminţile de-a le salva cît mai iute, o disperare făcută ţăndări de eforturile mamei – căci ea se chinuia să salveze uleiul.

Fericirea aiuritoare, să faci bine să ţii minte, fetiţo, îţi scade vigilenţa. Spaima se impregnează înăuntru mai ceva ca o pată de ulei. Nu mai ţin minte ce – şi dacă! – am mîncat în ziua aceea; ţin minte însă ce mîndră am fost, a doua zi, făcînd roata pe solul verde, în opincuţele mele, cu tălpile pînă la cer! Toate petele rămăseseră pe dinăuntru.

Poveştiuci pe bune

FLORIBUNDA de Veronica D. Niculescu: Fericiri aiuritoare

CÎT CHINA de Iulia Vilău: Viaţă dublă înjumătăţită

"Education - Participation - Citizenship" de Carmina Vakulovski

Dan Perjovschi S.A. (31 martie - 30 aprilie)

Iulia VILĂU

 

Viaţă dublă înjumătăţită

 

Acum, când scriu, la Shanghai e ora 7.00. Fac repede un calcul: în România e ora 2.00. Voi vă treziţi când la mine e amiază, aşa că mă simt singură jumătate de zi. Trăiesc în două timpuri diferite: ora României şi ora Chinei, într-o ordine care se modifică permanent, aleatoriu şi brutal. Iarna e simplu, şase ore diferenţă: împart ceasul în două, pe verticală, pe orizontală şi pe toate diagonalele; de la stânga la dreapta dimineaţa şi seara, de la dreapta la stânga ziua şi noaptea. Vara însă linia se frânge: numai cinci ore. (Pentru că ora Chinei e inflexibilă, chinezii stau nemişcaţi şi timpul se învârteşte în jurul lor.)

Odată, când plecam aşa cu o vagă tristeţe spaţio-temporală înapoi spre Asia, văd în aeroport ceasuri duble: două ceasuri pe aceeaşi curea. Timp dublat înjumătăţit. M-am întrebat dacă sunt doar de fiţe sau poate chiar le sunt folositoare călătorilor prin diferenţe mari de fus orar. Ce-ar fi să-mi iau şi eu, să potrivesc unul după China şi unul după prietena ei, România. Să forţez orele să fie regulate şi punctuale, să pun timpul în forme egale. Şi să-mi mai pun un ceas lângă cel de pe perete, să nu-i mai chinui mereu liniile, în funcţie de starea-timp-românesc sau starea-timp-chinezesc.

Trăiesc în două spaţii diferite. Într-o ţară mai mare decat Europa, de unde văd România ca pe o bucăţică de hârtie, cât pui degetul pe hartă, care poate n-ar exista pentru mine nici aşa dacă n-ar fi ţara mea. Bucureşti-Shanghai. Shanghai-Bucureşti. De multe ori prin Paris. (Voilà ce triunghi fac eu între parişi, căci şi Shanghaiului i se spunea cândva Paris nuştiucum...) De fiecare dată când sunt transportată aşa de la un capăt la altul al lumii, am o perioadă de perplexitate, îmi ia câteva zile să mă dumiresc şi să accept că da, se poate ca azi să fii într-un loc şi mâine la mii de kilometri curbi distanţă. Sunt confuză că văd alte feţe, că aud vorbindu-se româneşte. Că totul în jur mă respiră altfel. Şi când mă gândesc la România, mă întreb dacă traiectoria gândului urmăreşte suprafaţa curbă a Pământului sau îl străpunge, pentru a se întoarce rapid la obiectul gândit. Acest du-te-vino între două tărâmuri mă solicită enorm, căci trebuie să-mi rearanjez structura instantaneu. Şi nu reuşesc până la capăt, căci atunci când privesc oraşul vertical, de beton şi sticlă ziua, de gelatină colorată şi luminată noaptea, între mine şi el se strecoară geloasă holograma Bucurestiului. Spaţiu secund teleportat. Bucureştiul ca un bărbat pe care ai vrea să-l părăseşti, dar nu poţi pentru că îl iubeşti. După doi ani de China, mă simt tot străină. La Shanghai nu e acasă, dar mă leagă ceva. Apoi şi în ţara mea încep să mă simt străină când merg în vacanţă, nu mai ştiu unde mi-e locul. Trăiesc la graniţă, la limită, în interstiţii.

Cele două dimensiuni ale vieţii mele de expat, altfel conformiste şi liniare, mi se alterează uneori după ne-reguli schimbătoare. Spaţiul devine elastic, se contractă, se lăbărţează. Se face triunghiular, se spiralează, mă închide. Timpul crapă, se face vertical şi mă apasă de sus în jos, mă izbeşte ca o furtună. Mă prind în horă ca nişte iele, le târâi după mine ca pe nişte conserve goale, le alung ca pe muşte. Îmi înscenează viziuni baroce, îmi injectează profesionist doze de bucurii şi melancolii sub şi supra-patetice, îmi încredinţează teorii revoluţionare. Alteori sunt neserioase, timpul întârzie, spaţiul umblă şifonat şi descusut. Când obosesc, mi se cuibăresc cuminţi în buzunare. Dacă vrei să te înjumătăţeşti puţin, calculează şi tu cât e ceasul acum aici şi pune-ţi palma pe hartă, peste China.

Dezintegrare

 

Întrebi câte un străin de ce a ales să plece din ţara lui şi să vină aici, îţi răspunde că lui îi place China. Cu interes îl întrebi apoi mai în detaliu ceanume şi dece. Pare să fie prima dată când îşi pune problema, şi recunoaşte în cele din urmă, faţă de tine şi de el însuşi, că pur şi simplu voia să plece din ţara lui şi s-a nimerit să fie China. Acolo totul era plictisitor, nu se întâmpla nimic. Aici e altfel, totul e nou, provocări&incitant, cunoşti oameni noi, îţi faci repede prieteni, explorezi. Te simţi liber, departe de griji şi de obligaţii. Eşti văzut altfel. Te vezi şi tu altfel. Ai plecat ca să scapi de eşecuri, de tot ce nu e ţara ta, de tine însuţi. Aici toate te fac să uiţi de tine şi de viaţa dinainte, aici trăieşti în exterior. Oraşul colcăie de turişti, de lux şi mizerie, zgârie-norii cresc ca din apă, oraşul e dinamic, îl simţi viu, simţi şi tu că trăieşti. Aici te resuscitează sistemul sclipicios-zgomotos-luminos de entertainment ori de câte ori rişti să pici în monotonie. Ţi se injectează din afară toată bucuria pe care nu o mai poţi găsi înăuntru. Puţini străini vin aici pentru că iubesc China, pentru că o aleg şi vor să o descopere. Pentru majoritatea este doar un refugiu, o oportunitate, locul tuturor posibilităţilor, de unde nu mai vor să se întoarcă în ţările lor. Sunt cosmopoliţi, internaţionali, intergalactici, universali. Ai vrea să le zici profitori, paraziţi chiar, dar sunt consideraţi o binecuvântare pentru buna dezvoltare a Chinei. Expaţi simbiotici. China în simbioză cu restul lumii.

Săracii se duc să fie servitori în Occident, bogaţii vin să fie stăpâni în Orient. Căci străinii se simt regi aici. Salarii mai mari, preţuri mai mici, case mai mari. Servicii ieftine la tot pasul, nici nu mai fac curat – femeile de serviciu costă foarte puţin –, nici nu-şi mai gătesc, cu un salariu acceptabil în Vest, străinii sunt aici de-a dreptul bogaţi. În ţara lor erau oameni obişnuiţi, sau oameni deosebiţi printre alţi oameni deosebiţi; aici totul gravitează în jurul lor. Sunt experţi, şefi, sunt supermeni, aduc locuri de muncă şi boluri de orez. Dacă o viaţă comodă şi plină de distracţii îţi doreşti, atunci aici o să te-ngropi. Aici eşti cineva fără să fii cineva, fără să faci nimic, doar să-ţi plimbi fundul alb pe stradă. Puţin îţi pasă de situaţia din China, doar profiţi cât poţi pentru binele tău şi pentru câştigurile companiei. Iar dacă apare vreo umbră de regret, conştiinţa ta se va curăţa rapid la primirea scrisorii anuale cu calculul impozitului plătit statului chinez, adică două pagini în chineză şi un rând în engleză: Thank you for your contribution to China’s flourishing and prosperity!

Aici toţi expaţii devin feţi-frumoşi. Vin în China bătrâni graşi urâţi, îşi aleg femei tinere frumoase ambiţioase. Oricine îşi poate găsi soţie. Chinezoaicele ar face orice să pună mâna pe un străin, concurenţa e foarte mare, e un noroc să atragă atenţia unui lao wai, aşa că nu-şi permit să-i respingă atunci când nu le plac. Femeile sunt pur şi simplu la picioarele tale, poţi să calci pe ele, îmi spunea un străin. Se vând pe speranţa că vor deveni iubite, poate chiar soţii de occidentali, pe iluzia că vor deveni americance, că vor avea casă masă haine, mai multă stimă de sine şi motive întemeiate să se creadă mai grozave decât alte chinezoaice.

Când sunt întrebată cum e în China, răspund că duc o viaţă liniştită şi fără griji. Viaţa de expat la Shanghai e călduţă, comodă, uşoară. Fără obligaţii sociale, eşti singur şi liber să faci ce vrei. Nu mai simţi presiunea de a vizita oameni rude prieteni, de a le fi alături la diferite ocazii. Nu mai “când te căsătoreşti? când faci copii?” Nu mai dai nas în nas cu oameni cu care nu ai ce să vorbeşti, dar cu care trebuie totuşi să schimbi câteva cuvinte. Aici toţi oamenii care nu vrei să existe pur şi simplu nu mai există. Telefonul sună mult mai rar. Ai mai mult timp liber. Aici totul e mai uşor pentru că nimic nu e al tău, nu poţi să urăşti, dar nici să iubeşti. În ţara ta te deranjează anormalitatea pentru că aparţii, pentru că simţi că e al tău. În China eşti în vizită, nu te poţi implica. Aici nimic nu e apăsător, ajungi să priveşti totul detaşat, oricât de rău ar fi, e interesant pentru că e nou. E pitoresc să vezi cocioabe şi oameni săraci făcând orice pentru a supravieţui. Şi chiar când te deranjează, nu poţi nici măcar să visezi că ai putea modifica ceva. Nu ai prieteni să discuţi problemele social-economice, cel puţin nu ca în ţara ta, unde discuţi cu acea revoltă dacă nu iluzionată că ar putea schimba lucrurile, măcar bine ţintită către o figură-instituţie. Aici oraşul nu are chip, nu are reprezentant, iar tu nu ai existenţă socială, eşti doar un turist prelungit. Dacă scapi într-un lac pe stradă, nici nu ştii pe cine să înjuri, nu ştii cum îl cheamă pe primar şi nici cum arată. Nu-ţi pasă, şi e bine.

Însă încet-încet te diluezi. Viaţa asta e totuşi prea relaxată, superficială, ireală. E prea simplu, ca o poveste, ca într-o realitate virtuală în care simţi că e prea uşor ca să fie adevărat. Lipsa anotimpurilor maxime condensate puternice, toate fructele prezente tot timpul anului, luminile oraşului noaptea ca ziua te fac să pierzi contactul cu ritmurile aşa cum le ştiai, nu mai simţi curgerea timpului, începi să te simţi atemporal şi nemuritor. Hiperactivitatea metropolei, viaţa de distracţii pe care o poţi duce te fac la cincizeci să te simţi de treizeci, îţi dau iluzia întineririi, a tinereţii fără bătrâneţe.

Aici înţelegi că, deşi te schimbi imperceptibil, oriunde în lume rămâi tot tu, că, oricât ai vrea, nu scapi de obsesii, defecte, frici, slăbiciuni, preconcepţii, că nu-ţi pierzi visurile, nevoile, afinităţile, ataşamentele şi dragostea doar pentru că nu mai duci viaţa dinainte. Erai obişnuit să trăieşti într-o lume agitată, să te simţi conectat la cotidianul de evenimente conflicte pasiuni bârfe drame minuni. Iar aici nu se întâmplă nimic, iar dacă se întâmplă, nu ajunge până la tine, e prea linişte, prea uşor, nu sunt provocări, nici lupte, nu ai nicio satisfacţie, simţi nevoia să ai din nou probleme. Nu ai în ce să-ţi investeşti energia. Viaţa de expat e ca o vacanţă prelungită. Timpul se alungeşte, se lăbărţează, spaţiul se anulează. Nu mai eşti un nod în reţeaua de prieteni, familie şi locuri. Te vezi rupt de orice context, rămâi aşa cum eşti în tine însuţi, dezgolit de toate imaginile pe care ţi le creaseşi despre tine, căci nu mai e cine să le vadă. Devii un punct izolat, care ar trebui sa aibă valoare în sine ca să reziste, să-şi fie autosuficient. Simţi că ceva nou şi important se va întâmpla cu tine, că acum te vei pierde pentru totdeauna, fără speranţă, sau că te vei regăsi cum n-ai crezut. Fără repere, fără schema zilnică, izgonit din piesa în care te-ai trezit şi în care ştiai să-ţi joci rolurile, existenţa ta se redefineşte, se stilizează. Singur şi izolat, te apropii de condiţia de om primordial. Te analizezi în condiţii extreme, eşti un animal într-un autoexperiment. Eşti o metafiinţă, iar existenţa ta e metaviaţă. Până la urmă, toate se împacă meta în poveste. Când povesteşti chinezilor despre România şi românilor despre China, cu neomenească sinceritate, cu autoironie crudă. Până începi să te joci şi să te dejoci pe tine însuţi, să-ţi pui viaţa în scenă, până aproape te lichefiezi. Te-ai integrat? Nu, m-am dezintegrat.