George VASILIEVICI

 

VISEPTOL

(roman)

 

PARTEA ÎNTÂI

 

SPĂRGĂTORII DE MINŢI

 

     - Mă duc acasă, spun exact în mijlocul conversaţiei despre Templele Industriale, Fabricile de Biblii, lumina electrică, droguri electronice şi adaptarea morţii la noile condiţii de viaţă pe Pământ.

 

    - Gata, am plecat! Mă ridic de la masă. Îmi înfăşor fularul în jurul gâtului, îmi închid hanoracul până la ultima capsă,  strâng mâinile celor din jur, cobor în fugă scările şi mă năpustesc în stradă ca un puşcăriaş eliberat în sfârşit după mulţi ani.

 

  Am intrat în bar şi după ce m-am îmbătat nu s-a mai întâmplat nimic acolo. După ce am coborât în clubul de la subsol şi am băgat un pumn de viseptoale nu s-a mai întâmplat nici acolo nimic. Apoi am căzut pe stradă şi am rămas întins până când nici acolo nu s-a mai întâmplat nimic, aşa că m-am ridicat exact ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi am plecat spre casă. Îmi aprind o ţigare şi când vreau să bag pachetul înapoi în buzunar văd cele cinci  doze de viseptol ascunse între pachetul de Malrboro şi ţipla protectoare. Fac la stânga pe lângă Tribunal şi o iau pe Traian. Pe treptele băncii Reiffaisen un băiat şi o fată împart frăţeşte o pungă cu aurolac. Îmi schimb brusc direcţia şi o iau spre ei. Văzându-mă, încearcă să dosească punga, însă este prea târziu.

 

- Unde-i punga? Întreb dintr-o politeţe nejustificată.

- Ce pungă? Întreabă fata, vrând să pară mirată, însă cuvintele ei sunt foarte lungi şi semnul exclamării din voce este aşa de departe, încât nu se aude şi nici nu se vede.

-  Punga cu aurolac, punga pe care o aveai mai devreme în mână.

- Nu ştiu despre ce vorbeşti.

- Hai, lasă vrăjeala şi scoate punga, nu vreau să ţi-o iau sau să îţi fac cine ştie ce, vreau doar să trag, pentru că nu am tras niciodată.

- Dă-i fă punga, îi zice băiatul, care pare să fi înţeles mult mai repede decât ea cum stă treaba.

 

    Fata ezită. Stă aşa cu privirea pierdută pe faţa mea. Habar nu am unde se uită, în nici un caz nu mă priveşte pe mine. Băiatul însă nu se pierde cu firea, nu stă pe gânduri şi bagă mâna sub geaca fetei, scoate punga cu o mişcare smucită şi mi-o întinde. Mirosul de diluant îmi înnoieşte toate simţurile. Ca şi cum o primăvară întreagă ar sta înghesuită în punga  de celofan. O duc la gură şi trag cu putere. Primăvara narcotică a săracilor. Este iarnă şi toată zăpada aşezată pe crengile pomilor înverzeşte.

 

- Nu aşa, îmi zice băiatul, întâi trebuie să sufli, să o umfli şi după aia tragi.

 

     Ghioceii se poartă pe dos. Ei sunt ultima respiraţie a zăpezii. Gura căscată prin care iarna îşi dă sufletul.  Zic mersi şi îmi văd de drum. Nu mi-e foame. Nu mai am nici o obligaţie. Nu trebuie să ajung nicăieri. Nu trebuie să fac nimic. Merg înainte pentru că nu trebuie nici măcar să stau. Pot să mă opresc şi este tot aia.

 

      Un câine negru vine spre mine dând din coadă. Pe măsură ce se apropie îşi lasă capul în jos. Sunt un balon incolor pe care o fetiţă plictisită l-a eliberat. Zbor fără să am nici un merit pentru asta. Nici nu îmi pasă. Privesc în jos spre câinele străin. Lumea de jos cântă pentru lumea de sus. Nu vine nimeni de sus la spectacol, toţi se duc la spectacolul de mai sus. Sunt invitaţi să cânte acolo unde sala este mereu goală. Spectacolul poate fi oricând inutil şi asta trebuie să învăţăm la repetiţii.  Să repetăm partea cea mai grea, s-o punem în scenă.

 

-  Eu zic să îl futem pe Cristos în cur înainte de răstignire, aşa le vom capta atenţia! urlă Noul Papă, publicul din ziua de azi nu mai poate fi cucerit aşa cu una cu două.

- Hei, tu de unde ai mai apărut? îl întreb dezorientat, şi unde ai învăţat să te strecori aşa neobservat? Putea dracu să îmi stea inima.

- Asta nu mă priveşte, mi-o taie Noul Papă, este treaba ta dacă te uiţi la cal până nu mai vezi călăreţul...

- Ce cal, tataie? Ăsta de la tine dintre picioare e câine toată ziua...

- O fi câine toată ziua, dar noaptea este calul meu şi am trecut prin multe împreună.

- E calul tău... e calul tău.... păi dacă câinele ăsta e calul tău nu ar trebui să ai mai multă grijă de el? Nu vezi că arată ca dracu? E aşa prăfuit că nici nu-ţi dai seama ce culoare are. Pun pariu că este plin de purici şi de căpuşe, ia uite-l cum se scarpină săracu.

- Nu ştiu ce îndrugi acolo şi de unde le scoţi, ăsta este calul meu alb, calul de paradă, încearcă Noul Papă să mă convingă, dar n-apucă să termine din cauza câinelui care se scarpină atât de tare încât Noul Papă scapă hăţurile din mână.

 

   Văzându-se liber, câinele se întinde pe jos şi începe să se frece cu spatele de asfalt. Razele lunii îi luminează burta plină de râie în timp ce se zvârcoleşte pe asfaltul rece, schelălăie ascuţit, scurt şi foarte repede. Mâncărimea îl scoate din minţi. Până ca Noul Papă să se dezmeticească, câinele îşi face de cap. Acum alternează momentele în care se freacă cu spatele de asfalt cu momentele în care sare brusc în picioare şi se muşcă singur de spate, răsucindu-şi gâtul dincolo de limita ştiinţifică a elasticităţii. Orice ar face nu pare s-o scoată la capăt.  Gura îi rânjeşte şi colţii ucigaşi se văd doar pentru o fracţiune de secundă, după care se înfig în carne până la gingii. Câinele îşi mănâncă spinarea şi dă din coadă de plăcere. 

 

    Mă uit la Noul Papă şi mă pufneşte râsul.

- Tataie, cîinele ăsta al tău sau cal cum oi vrea tu să-i zici s-a transformat într-o şenilă de tanc. Ce mai spui acum?

Noul Papă este galben de spaimă. Nu cred că mă aude. Priveşte îngrozit cum câinele se înfulecă singur prin înghiţituri repetate şi repezi.

- Vezi să nu i se aplece, de când nu i-ai mai dat ceva de mâncare uite-te la el săracu, e lihnit. Să nu i se facă rău, nu de alta, dar nu cred că va fi o încântare pentru nici unul dintre noi să îl privim cum vomită.

     Noul Papă este  livid, iar din câine nu a mai rămas nimic în afară de cap şi gât. Sătul, câinele scoate limba şi îi linge mâna Noului Papă în semn de mulţumire. Noul Papă sare ca ars. Parcă cineva i-ar fi turnat în cap o găleată cu apă rece. Ca din senin îşi recapătă stăpânirea de sine şi cu o mişcare rapidă scoate de sub mantia purpurie un pistol şi împuşcă cîinele în cap.

- Ce dracu faci, tataie? Ţi-ai pierdut minţile? Tragi cu pistolul aşa cum ai chef şi în cine ai chef? Unde te crezi? Crezi că aici împuşcăm animalele aşa după bunul  plac? Ce ai avut cu el? Ce dracu ţi-a făcut câinele ăsta?

    Îmi vine să îl strâng de gât şi numai faptul că are pistolul în mână mă opreşte să nu mă reped la el şi să îi strivesc mutra.

- Parcă ziceai că este calul tău. Că aţi trecut prin multe împreună şi tot căcatul ăla pe care mi l-ai turnat. O să te dau pe mâna poliţiei! Urlu către Noul Papă, care imediat ce aude de poliţie îndreaptă ameninţător pistolul spre mine.

- A, deci aşa stau lucrurile. Acum o să mă împuşti şi pe mine sau ce? Îl întreb, pe un ton mult mai moderat, de această dată.

- Nu, nu o să păţeşti nimic, atâta timp cât nu începi să inventezi poveşti pe marginea acestui subiect.

- Poveşti? Ce poveşti?

- Ştiu eu ce poveşti? Atâta timp cât vei spune numai şi numai adevărul nu vei păţi nimic.

- Adevărul?

- Da, adevărul. Nu văd ce nu este clar. Calul ăsta şi-a rupt picioarele, nu un picior, nu două, ci pe toate patru. De fapt, nici nu şi le-a rupt, şi le-a mâncat pur şi simplu. Aşa că am făcut exact ce era de făcut în cazul unui cal care şi-a rupt piciorul. L-am împuşcat. Nu mi-a plăcut deloc treaba asta. Acum trebuie să mă întorc acasă pe jos. Şi am destul de mers.

- Acasă? Dar unde stai de te plângi atât?

- Asta nu-i treaba ta şi nu care cumva să mă urmăreşti... Îmi atrage atenţia Noul Papă, îndreptând iar pistolul spre mine şi dispare brusc în noapte.

 

   Este iar linişte pe strada Traian. Dar numai pentru moment. Din faţă vine cu viteză o maşină. Trece peste câinele mort fără să se sinchisească, fără să încetinească măcar. Îi împrăştie maţele peste tot. Ştiam eu că o să vomite până la urmă, îmi zic şi mă îndrept consolat spre casă. Mă simt foarte obosit. Nu mă aşteptam la asta când am luat punga din mâna băiatului. Eram pregătit să pornesc o revoluţie a mutanţilor, dar nici mâine nu este prea târziu pentru asta. Apoi merg. Merg înainte fără să îmi mai zic nimic.

 

 

ACUZAŢII NEFONDATE

 

- Vorbeşte mai rar, te rog, şi mai încet, îmi spune în telefon Ela, colega mea de apartament. Nu înţeleg ce zici.

- Că-ţe-lu-l! Că-ţe-lu-l! Îi silabisesc eu. S-a întâmplat ceva cu el. Pun pariu că moşul ăla imbecil este răspunzător pentru asta.

- Ce moş dragă? Ce moş? Ţi-ai pierdut minţile?

- Ce moş?!... Cum ce moş? Noul Papă! Moşu ăla pervers cu ochii de rechin şi curu zbârcit. A fost în oraş azi noapte şi....

- Baţi câmpii, îmi spune Ela pe un ton zeflemitor. Cred că eşti varză.

- Varză... varză, una-două eşti varză, lasă că mai vorbim noi când vii acasă şi o sa îl vezi pe Rom. Atunci să te văd ce-o să mai spui.

- Eu nu mai înţeleg nimic. Uite, nu am timp acum de prostii, sunt cu un client. Zi repede ce are căţelul că tre să închid. Mi-o scurtează Ela. Îi este rău? E rănit? Să nu îmi spui că l-a lovit vreo maşină...

- Nu, nu l-a lovit nici o maşină. Este chiar vesel şi are chef de joacă. Doar că...

- Doar că ce? Îmi zici azi sau nu?

- Este foarte mare.

- Mare?

- Da. Mare. Foarte mare. Nici nu mai încape pe uşă. Abia intră.

- Imposibil. Ce ai luat?

- Vrei să încetezi o dată cu căcatul ăsta? Nu înţelegi ce se petrece aici? Ce dracu fac cu el acum? Poţi să suni la doctor, te rog?

- Nu am timp, sună tu.

- Hai frate, doar ştii că nu am credit. Doar sună-l şi zi-i să vină încoace.

- Nu îl sun pentru aşa ceva. Ai înnebunit?

- Nu îi spune nimic. Spune-i doar să vină.

- Eu zic să te linişteşti. Hai că tre să închid. Pa! Îmi trânteşte telefonul şi nu mai apuc să zic nimic.

Rom năvăleşte în pat peste mine. În ciuda dimensiunii uriaşe pe care a luat-o în cursul nopţii trecute este la fel de uşor ca înainte. Mă linge pe faţă cu limba lui uriaşă în timp ce eu îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu am fost strivit de labele enorme. Sunt absolut sigur că la mijloc este mâna Noului Papă. Sunt hotărât să demonstrez asta. Nu ştiu cum o voi face dar îl voi demasca pe porcul ăsta bătrân. Va plăti pentru asta. Am văzut de ce este în stare. Îmi vine să-l fac praf. Dac-aş mai avea o şansă... Telefonul sună chiar când Rom iese din cameră.

- Auzi, are zgarda la gât? mă întreabă Ela din prima.

- Habar n-am. Cine s-a uitat la asta? Poate ar trebui să sun la Poliţie.

- Cred că glumeşti. Vrei să ne aresteze pe amândoi? Hai, pe tine ca pe tine, dar eu chiar nu am nici o treabă cu asta. Aşa că te rog să te potoleşti şi zi-mi dracu o dată dacă are sau nu zgarda la gat că nu am timp, ţi-am mai spus.

- Stai să văd, îi zic, după care iau telefonul de la ureche şi îl strig pe Rom, care nu aşteaptă prea mult şi dă iar năvală în cameră. Încearcă să sară în mijlocul patului, dar nu îi reuşeşte şi se loveşte cu capul de tavan.

- Mamă ce cap de tavan a dat ăsta, zic şi duc telefonul la ureche. Da, o are, îi răspund Elei.

- Şi cum e zgarda? E mare şi ea sau a rămas ca înainte?

- Cum să rămână ca înainte, e mare şi ea, nu crezi că altfel l-ar fi strâns de gât?

- Hai frate că eşti praf. Ia linişteşte-te şi lasă-mă pe mine cu prostiile tale că nu am timp. Te-ai făcut pilaf şi mă fuţi pe mine la icre. Vorbim diseară când ajung acasă.

Şi iar pac cu telefonul în nas. Nu suport când face asta, dar acum are noroc că sunt prea dominat de situaţia asta stupidă. Poate că este mai bine să mă calmez şi să analizez mai în profunzime situaţia înainte să implic autorităţile. Oricum nu ştiu cum ar rezolva ei situaţia. Vor vedea un câine uriaş care se repede la  ei şi nu vor sta pe gânduri, îl vor împuşca, după care vor fuma o ţigară. În drum spre bucătărie trec pe lângă baie şi îmi dau seama că deşi m-am trezit din somn din cauză că mă tăiase o pişare soră cu moartea, văzându-l pe Rom, m-am îngrijorat atât de tare încât am uitat complet de asta. Am uitat până să şi fumez, lucru ce nu mi se întâmplă niciodată, în orice caz nu dimineaţa când mă dau jos din pat. Brusc îmi dau seama că nu ştiu sigur dacă este dimineaţă sau seară. Sunt sigur că încă nu este opt seara, altfel Ela s-ar fi întors până acum de la serviciu. Al dracu câine,  a ocupat camera în aşa hal încât nici o rază nu  mai intră pe fereastră, îmi zic neliniştit şi încerc să fug în bucătărie, dar Rom crede că mă joc cu el şi ajunge acolo înaintea mea umplând şi această cameră cu întuneric. Mă gândesc că n-ar fi indicat s-o mai ard pe aici, altfel risc să mă sufoc. Existenţa posibilităţii ca totul să se termine aici, în întuneric, m-a îngrozit, făcându-mă să mă mişc natural şi rapid prin bezna mătăsoasă din pur instinct de supravieţuire. Totul a durat mai puţin de două minute şi am putut în sfârşit să respir uşurat când m-am văzut pe scara blocului, afară din casă. Am încuiat uşa de două ori numai jos şi nu am uitat să îmi promit, ca în fiecare zi, că voi repara iala de sus care este stricată dintotdeauna. Lumina zilei m-a lovit direct în creier. M-am ascuns imediat sub ochelarii de soare şi am rămas acolo până la apus. Mâine voi pleca în Amsterdam şi toate astea se vor termina.

 

(va urma)

Flori Bălănescu

 

fragmente din romanul

Rupturi

 

 

Fir-ar să fie, zise Mărin al Leanii în ziua de Ajun, da’ frig e taică, parcă ar fi Boboteaza nu Crăciunul! Frecă mâinile, încercă ibricul de cafea cu dosul palmei, strănută şi îşi aruncă ochii pe geam. De-acum, Blonda se putea uita cât o ţineau poftele. Lui şi Leanii nu le mai păsa, încercau să le rămână în voie vecinilor. De când văzuseră la postul de televiziune locală că pictorul luase nu ştiu ce premiu la o expoziţie europeană de pictură îşi ziseseră că n-or fi mai cretini ăia de l-au premiat ca Blonda! Îşi mai aruncă ochii o dată pe geam şi îi văzu: Pictorul cu copilul în braţe şi ea cu un coş în mână, intrând pe poartă. I-or fi făcut puşcăriaşului de trei săptămâni, zise Leana... ce curaj să scoată copilul pe vremea asta, de-abia a născut. Ce ştii tu Leană, oamenii şcoliţi îşi îngrijesc copiii după cărţile lor, nu după învăţătura băbească, aşa cum te-a crescut mă-ta pe tine! Vai de creşterea mea, căzu ea pe gânduri, n-am ştiut ce sunt chiloţii până mai deunezi, după ce m-ai luat tu. Că tata şi mama nu ieşisără bine din război, cu noi toţi mâncaţi de păduchi, cu câte o cămăşuţă de tort pe pielea goală de ne rodea până da sângele, sau cu ce-om fi avut pe noi, că a dat colectivizarea peste ei. Ne-a făcut rău şi comunismul, ce să mai spui... Eh, lasă Leano, că ne-a făcut şi oameni, ne-a trimis la muncă în fabrică, parcă nu ştii că tata n-avea dupe ce bea apă, cu 5 copii şi 3 pogoane de pământ. Aruncaşi cu mucii în făsui acu, Mărine! Da’, ce, ăia de prin Europa sau de unde sunt de-aia n-or fi avut ei fabrici bune şi prăsite, că nu i-au călărit comuniştii? Bărbatului îi plăcea să o înţepe, îl apuca dragul când o vedea aşa pornită…

În timp ce Leana şi Mărin se alintau în felul lor, pe drumul ce trece prin spatele bucătăriei, într-o casă fără bărbat, Gina se trezi obosită, lividă, cu tranşee sub ochi. Oana plecase în vizită să vadă copilul, îi lăsase un bilet pe masa din bucătăria îngheţată: mami, plkt la atelier să văd buburuza. I pp you.

Nici cafea nu mai putea înghiţi.

Nici imboldul de a pune ibricul pe aragaz. Altădată era dependentă de cana plină. Se simţea foarte slăbită, incapabilă de a coborî din pat şi ieşi în lume. Deschisese ochii stăpânită de un gând alambicat (totuşi, în colţul gurii i se iţi un rictus dureros amintindu-şi drăgălăşeniile lor de pe vremea când se tachinau: profesoara mea alimbicată, îi spunea el râzând, dăruindu-i pânze cu flori sălbatice): toate obsesiile, dorinţele, neîmplinirile Celeimari, Celeimijlocii şi Celeimici se mutaseră în ea. Poate că asta e menirea mea, însă nu termină gândul şi băgă capul sub plapumă. După câteva minute, de marginea patului agăţau două picioare nervoase de adolescentă, apoi se ivi şi faţa ceva mai odihnită. Dintr-o dată, o arse în stomac o poftă dureroasă de cafea. Cum de nu văzuse? Ea era cea visătoare, cea însetată de adevăr, n-avea cum să fie iubită. Visul de dimineaţă, mai mult cu ochii deschişi, sub plapumă, era revelator, aducea pace: se făcea că erau în atelier – Ceamare pe jilţ, Ceamijlocie pe pat, Ceamică pe laviţă, aşezate în triunghi –, iar pruncul nebotezat trecea pe rând la sânul fiecărei surori şi, în cele din urmă, ajungea purtat de tată în braţele Ginei, care adăsta cuminte în faţa şevaletului, cu ochii aţintiţi în Triptic. Pictorul îi punea copilul în braţe, ea îi dădea să sugă, iar el adormea liniştit, pufos şi îndulcit de dogoarea blândă a ţâţei.

 

Omul este ceea ce simte a fi, când ajunge să considere că este ceea ce le place altora să creadă despre el este anulat ca fiinţare. Uneori ajungem să spunem că iubim adevărul, pentru că rostirea lui ţine de natura nealterată a fiinţei noastre interioare. Dar omul este un produs social, motiv pentru care atunci când se exprimă artistic, individul social şi politic îşi sublimează pornirile, dorinţele, fanteziile, chiar sentimentele şi convingerile pe care le autocenzurează. Constrângerile îl îndeamnă să se manifeste ca membru al comunităţii.

Aşa vorbea Vitalie şi copiii îl ascultau cu privirile umede şi îmblânzite ca tufănicile surprinse de prima brumă, îndulcite de soarele amiezii de octombrie. Nu pricepeau ei prea multe, însă ceea ce ascultau era atât de neobişnuit. Înţelegeau fără să priceapă. Captat în propria-i coerenţă discursivă, aproape că nu-i venea să treacă la lecţia prevăzută de programă, unde avea de prezentat un subiect pentru eseul cu temă liberă. Se gândise mult cum să-l abordeze şi în acelaşi timp să nu iasă din chingile impuse de obiectivele curriculare. Alesese, în cele din urmă, o temă care putea să treacă destul de năstruşnică pentru copiii aceia. Senzualitate, iubire şi sacrificiu în opera lui William Shakespeare. Deşi elevi ai unui amărât de grup şcolar, cum sunt atâtea în România (las’, că nici liceele teoretice nu mai sunt ce-au fost, zicea directorul – un tovarăş de nădejde al tuturor regimurilor, nostalgic ceauşist şi actual activist în câmpul democraţiei, care făcuse un joc suav de glezne în ’89, schimbând o corectitudine politică pe alta), nu erau cu nimic mai prejos decât băieţii şi fetele de la oraş. Cu puţine excepţii, aveau computere (cum să aibă copilu’ lu’ cutare şi al meu nu? da’ noi pentru ce dracu muncim?) şi le foloseau mai ales pentru a naviga pe Internet (messuială la greu, dom’ profesor!). Că la ei în sat pătrunsese cablajul pentru televiziune, ce-i drept, din primii ani de după revoluţie, nu ca în cartierele amărâte din oraş, unde nici gaze n-aveau... iar reţeaua de telefoane se extinsese ca o epidemie: Ai telefon fix, ai Internet! Trăiască grecii! Băiatul lui Bodoroancă fusese curios, de exemplu, să afle cum arată naşparliul ăla de englez care ne dă nouă de lucru, că nu putea să rămână dreacu mort, copt şi-ngropat! Ce credeţi, băi, era gagiu de gagiu, purta cercel!!! He, he, he, respect dom’ profesor şi iertăciune, se behăi toată clasa, şi începură să arunce cu şomoldoace de hârtii în toate direcţiile.

Vitalie trecu peste insinuare şi continuă...

...însă, omul nu funcţionează întruchipat ca sine după regulile unanime ale comunităţii mai largi sau mai restrânse, ale corpului social din care face parte. Deşi acolo se poate manifesta ca o rotiţă care ajută la buna funcţionare a mecanismului... are nevoie de un mediu în care să se poată simţi liber, el însuşi, cum se mai spune, în micul său univers, unde să se poată întoarce pe toate feţele, fără să se sfiască de priviri indiscrete. Este ceea ce numim intimitate. Sau raportul dintre public şi privat. Voi ar trebui să ştiţi asta, nu-i aşa? Poate să-mi dea cineva un exemplu ca să văd dacă aţi înţeles? Nadia, fata cea mare a Marii Blonde, începu să tremure agitată, cu degetele inelate, cu toate deodată, mâna ei semăna cu un pampon: cum ar fi să aflu că poştăriţa îmi citeşte scrisorile înainte de a mi le aduce acasă? Cam aşa, e chiar un caz grav, penal. Bravo! Dar – continuă cea mare a Marii Blonde – din fericire, corespondenţa asta nu mai e la modă, e doar pentru babalâcii care n-au auzit că s-a inventat curentul! Da, la lumânare!, icni şmecherul Sabinei lu’ Codreanu şi toată clasa o ropoti într-o hăhăială de se rupeau malurile. Se pomeniră cu directorul în uşă. Când îşi băgă râtul chelios prin crăpătura uşii, Nadia tocmai trilurea: în zilele noastre ne messuim şi ne iubim, dom’ profesor, până şi bengosul ăla de Brumaru o face! Cine e Râmaru?, ţipă directorul scos din pepeni! Uhahahahaha! băteau cei 25 din palme şi din tălpi, auzi – Râmaru, mamăăă ce distracţie!

Ce dracu-i aici Vitalie, poţi să-mi explici ce legătură are asta cu muzica?

(în niciun caz cu pupincultura, zâmbi profesorul reţinut şi îşi înghiţi vorbele; în timp ce directorul pe viaţă îşi făcea numărul, profesorul îşi lăsă privirea să se agaţe de colţul geamului, unde un paing mic şi cenuşiu se dădea uţa într-o pânză cât un bănuţ.)

Ăla sporovăia – kestii!, ar fi scris Nadia pe un bileţel, făcându-i cu ochiul senzualului coleg de bancă, de un’ să ştie un brigadier de şcoală veche ce-i aia senzualitate&iubire, dacă nu ştie decât să o fuckă pe bleanda aia de chimie? Că numai o chimistă de renume comunal se poate lăsa fuckută de un asemenea pândar...

(Blondul profesor dădea din cap, ridica foarte calculat şi îndatorat din umeri... Privirea i se mută fără să-şi dea seama, ochiul se strecură prin pânza de păianjen, făcu un mic ocol pe după unghiul frânt de dincolo de geam, cutreieră curtea şcolii în pas alergător, pluti razant pe deasupra satului – ca un periscop – şi se propti gâfâind de emoţie într-un tufan, în marginea pădurii. Fix în după-amiaza în care... îl găsise întins pe iarbă, şi se juca rotind între degete un fir de talpa gâştii... a ştiut că l-a simţit, s-a aşezat de partea cealaltă a potecii, s-a lungit pe-o parte şi l-a privit prin ochiurile triunghiulare ale unui puf de păpădie. Îi zbârnâiau prin creier frânturi de imagini cu structura ADN-ului, cu a moleculei bombei cu hidrogen şi alte asemenea care-i răzbăteau direct în jugulară. Ar fi vrut să întindă mâna şi să-l atingă, să-i dea jos ochelarii de om de ştiinţă, dar îi fusese teamă să nu împrăştie firava şi monumentala aşezare ce într-o clipă ar fi devenit închipuire. Sau, cine ştie? Îl pândea prin ochiurile geometrice şi, totuşi, pufoase, şi cu cât îl fixa mai mult – de teamă să nu dispară – cu atât nodurile gordiene deveneau nişte fulgi vătoşi, apoi tot mai mici, se concentrau în nişte puncte albe, iluzorii. Şi totul era odihnă şi din nou dorinţă. Rămăsese lucid şi hipnotizat.)

Vitalie? Pricepi ce spun sau îmi răcesc gura de pomană?, îl trezise directorul.

Sigur că da, domnule director, o să încercăm să fim mai liniştiţi! (de fapt, se abţinuse de la a pronunţa: realişti!)

Şi directorul făcuse stânga-mprejur, satisfăcut că fusese ascultat.

Ete-na, că avem noi timp să belim timpanu’ la ce zice bibanu’! zise foarte serios – vreo două secunde –, apoi crăpă în râs, Ronaldo – progenitura poliţaiului Costică. Şi dădu drumul celularului pe manele. Aşa, puică, parcă nu mai venea recreaţia, că mi s-a făcut o foameeee!, sughiţă şi Cerasela, nepoata Măriii lu’ Bodoroancă.

Alo, alo, unde fugiţi!? Ia staţi aşa, am spus eu că puteţi ieşi, păi, am terminat?

Păi, nuuuuu, dom’ profesor? Acum ce mai ieee?

Uite ce mai ie… Fiecare va asculta o piesă, care i se pare potrivită, în timp ce-şi va stoarce mintea să scrie despre Sheakespeare. Ne-am înţeles? Ca să nu mă mai întrebaţi care-i legătura dintre ăla şi muzică. Ne-am înţeles? Hai, că pe eseul acesta primiţi notă!

Da, că ne lămurirăţi beton acu’… se strâmbă Cerasela…

Păi, dacă vrei să rămâi surdă, treaba ta… şi făcu zâmbind cu ochiul către clasă…

[...]

Din uliţă răzbătea o rumoare neobişnuită. Trecea cortegiul Babii Gica. Avea 90 de ani şi o cunoşteau toţi sătenii, chiar şi copiii de la şcoala primară. Pe mulţi îi învăţase ea să strunească vitele pe câmp, mai ales pe vremea lui Ceauşescu. Atunci puteai uşor să iei amendă ori să faci puşcărie la locul de muncă 6 luni dacă-ţi scăpau vitele în tarlaua colectivului... Le arăta copiilor cum să stea de şase ca să-l fenteze pe pândar şi să fure porumbi pe care să-i coacă în spuză, în gropi scobite cu mâinile goale în marginea pădurii (Ei, las’ că nu furăm, luăm! Că doar e avut obştesc, nu aşa spune la constituţie? Ce, luăm de la oameni? De la vecini? Luăm de la stat! Costică, mare-comunist-mare răspundea înţepat, ca un activist de nădejde: băi, fir-aţi ai dreacu de analfabeţi, păi, statul suntem noi, mă!) Baba Gica nu s-ar fi lăsat nici moartă în faţa lui Costică: hai sictir! tat-o a trăit până mai alalt’eri în bordei. Nu mi-a fost mie frică să mănânc bătaie pentru nepredarea cotelor, nu mi-o fi acu de tine!? Tot pe câmp, zi-lumină cu vacile la păscut, le învăţase Gica pe fete cum să le mulgă. Mulţi părinţi aveau de ce-i mulţumi, acum pe ultimul drum: Baba le învăţa progeniturile numai lucruri utile, ba, mai mult, îi ţinea sub supraveghere, ferindu-i pe cei mici de primejdii, iar pe părinţii lor de răspunderi penale. Că nu degeaba apucase ea toate războaiele mondiale, dacă-l punem la socoteală şi pe cel Rece (mai ales pe-ăla, zicea Alexandru când avea chef de vorbă, în drum, la umbră. Şi ia mai povesteşte-ne moşule Alexandru, ziceau fetele tinere, plămădite sub decret, coapte după revoluţie...) şi auzise cum cade cortina în decembrie ’89 şi de pe ochii noştri, că ne-am săturat maică de-atâta foame. Baba Gica era o figură, probabil că de-ar fi trăit pe alt continent, poate în alt veac, ar fi devenit femeia-şaman... Cum-necum, a apucat ea şi secolul 21, a fost tare baba la viaţa ei, i-a îngropat şi pe Maniu şi pe Dej şi pe Ceauşescu (’tu-le rasa-n cur de bolşevici, păi despre criminalii ăia de Dej, Stalin şi Ceauşescu vorbeşti bă tu în curtea mea, la înmormântarea mamii, milog făcut miliţian pe puncte ce eşti! Ce-i bagi mă tu în aceeaşi oală pe Maniu, Mihalache, Brătianu cu nenorociţii ăia de ne-au distrus? se zborşi Mărin supărat foc, legitimat de supărarea din familie şi cu nasul roşu ca ardeiul.) Nelipsitul Costică hăhăia, dându-şi aere de intelectual al satului, aşa cum auzise el că era pe vremea tinereţii dintâi a Babii. Numai că acum se înmulţiseră popii, învăţătorii, iar profesorii... nu mai spun, uită-te la astea – surorile cele-mai-ce, astea fac un trib întreg, mâine-poimâine tot satul e al lor!... Ho, bă, nea’ Mărine ce te supăraşi aşa? Cine aduse vorba de Stalin şi ăilalţi? Mai vorbeşte omu’, de... la o supărare ca asta a lu’ mata’, la o nuntă, la un botez... nu ştii de glumă? Ce glumă, asta-i glumă, du-te mă şi glumeşte cu ai tăi din partid, nu la mine-n curte când o-ngrop pe maica!

 

Trecuseră cu bine de Bobotează şi de Sfântul Ion, se pregăteau să-l pomenească de 40 de zile pe Alexandru. Să i se odihnească maică şi lui sufletul, că trupul a scăpat de dureri, ziceau vecinele mai vârstnice. Pomana de şase săptămâni e cea mai importantă, că atunci pleacă el de tot din casă, din curte, se eliberează şi vă eliberează pe voi... să faceţi totul după rânduială, maică, aşa cum e lăsat. Desigur, bătrânele sunt impresionante în felul lor, se gândea Andrei. Dar ce sucitură de credinţă! Pe el îl atrăgeau mai mult femeile care se jeleau, era ceva tragic în înfăţişarea şi în bocitul lor. O muzică înspăimântător de plină, prin aceea caldă... Mai ales mamele care zăceau în genunchi pe mormintele copiilor morţi prea de timpuriu, lovindu-se cu fruntea de cruci... Aşa cum se jelise Sevastiţa după moartea Ilenii, până s-a topit şi ea pe picioare, povestea Măria în anii din urmă, când Alexandru era în stare să asculte. Ajunsese o mogâldeaţă pe care o găseau femeile în cimitir pe negură şi o lăsau tot acolo, când era soarele sus. Ehehe, oftau mamele de băieţi, degeaba te mai jeleşti Sevastiţo acu’ dacă v-aţi bătut joc de ea cât a trăit. Multe dintre ele nu puteau să uite că au peţit-o după ce l-au ridicat pe Alexandru cu maşina neagră. În satul lor erau nişte reguli nescrise, pe care nu le mai respecta nimeni după ’45, parcă se răsucise pământul, dar nu după soare, ci după luna mâncată de vârcolac. Dacă fata era dată nu se mai băgau alţii. Ileana era promisă lui Alexandru, mai ales că se şi iubeau. Numai că... studentul devenise bandit, duşman al poporului peste noapte. Şi-atunci, părinţii ei făcuseră ce au făcut, cu timpul, majoritatea românilor, şi-au schimbat nu doar părul ci şi moravurile. Ca să se pună la scuteală, s-au măcinat ei – dar nu prea mult – şi au hotărât că este bine să nu aibă probleme cu noul regim. Şi nu le-ar fi stricat un strop de bunăstare, dacă tot pusese brigadierul cel tânăr ochii pe fata lor. Ce atâtea mofturi pe capul tău, futu-ţi grijania mă-tii de fată, nu vezi că intrăm în căcat din cauza ta, că ţi-ai găsit să-l iubeşti pe-al lu’ Albu, neam de machidoni cu bube-n cap! Mă-ta n-a suflat când mi-a dat-o ta-său, tu ce ai? Or crezi că eşti mai de doftă? Sunteţi toate la fel, vez’ţi de treabă. Dacă n-ai avere nu eşti mai bună sau mai frumoasă ca a altuia şi nici eu nu sunt... Asta e soarta, te măriţi, faci casă, copii, să pleci din curtea mea! Ce să fac eu cu tine în cârcă? Până când? mai urlase tatăl şi de atunci sufletul i s-a făcut ţăndări. Îşi dădea seama că fără Alexandru nu exista viitor. Nu mai erau oameni, nu mai era nimic. De ce să se împotrivească, dacă viaţa nu avea niciun rost pentru ea? Maică-sa nu era decât o biată victimă, nu avea nicio putere, aşa cum erau toate femeile. Sau aproape toate... Numai fetele lui Nicolau erau deosebite, că doar erau odrasle de boier, aveau conac, aşa cum vezi în ilustratele englezeşti. Se plimbau vara pe aleea lungă, prejmuită de trandafiri aduşi din toate colţurile lumii... Of, Doamne cine mai era ca Tanţi lu’ Nicolau!, le povestea mama fetelor, când erau codane, şi ofta din rărunchi, în timp ce le croia rochiţe ieftine din stambă cu imprimeuri vesele. La Tanţi văzuse pentru prima şi ultima oară umbrelă cu volănaşe, albă ca spuma laptelui, nu era ea prea frumuşică, dar tare mai era dichisită şi asta face mult, maică... Pentru că băieţii cu un strop de educaţie sau ofiţerii nu se uitau la de-al’ ca noi... dar au venit nenorociţii ăştia şi i-au lăsat pe drumuri, le-au luat tot, i-au arestat. Fuseseră şi ei oameni, oameni, nu glumă! Nu mai întâlneşti azi aşa ceva, nu mai este lumea de-a fost când eram eu copil. Ai lui Nicolau erau boieri adevăraţi, din tată în fiu, şi au făcut numa’ bine oamenilor. Mai erau şi-ai lui Ciobănescu. Ăştia fuseseră ciobani şi într-o noapte dăduse tatăl copiilor peste o căldare cu bani de aur, cocoşei şi alte alea pe drum, când trecea prin Crângul cu peri mânând căruţa cu cai. Au fost oameni chibzuiţi şi harnici, au ştiut să-i înmulţească, au tot cumpărat pământ de la beţivani şi au ajuns sus de tot. Şi-au făcut casă aci, în centrul satului, cu tot ce le-a trebuit pe lângă ea. Atunci am văzut şi noi prima dată chioşc... Ciobănescu dădea horă dumineca la el în curte, că era mare de întorceai zece care cu boi... aducea ăi mai buni muzicanţi. S-a ales praful de tinereţ’a noastră, s-a dus odată cu bruma de agoniseală, au venit comuniştii şi ne-au luat tot, tot!: pământ, vite, unelte. La Ciobănescu în case şi în curte au făcut sediul ceapeului, în chioşcul în care mâncau vara boierii îşi făceau veacul hăituştele ălea de economiste cu brigadierii şi cu inginerii, atunci când nu plecau cu şareta, chipurile pe câmpuri, să inspecteze, când colo, ei îşi făceau mendrele prin pădure. Noi făceam puşcărie pentru două drugi de porumb dacă ne prindea cu ele-n poală. Ei furau cu maşinile, îşi goleau camioanele direct în curte. Păi, ăştia erau intelectualii comuniştilor? Pe vremea mea oamenii cu carte erau rari şi noi îi respectam. Vezi tu, nici azi, după revoluţie, nu-mi place deloc, e mai rău ca pe vremuri, prea s-au amestecat toate. Ce libertate poate fi asta, dacă nu mai respectă nimeni pe nimeni? Nu mai faci diferenţa între învăţător, preot, primar, doctor şi restul lumii... nu, nu e bine, şi-apoi halul în care se tutuiesc.... asta e, comunismul ne-a făcut să nu ne mai ştim locul, să nu ne mai respectăm, zisese mama şi oftase adânc.

Alexandru, ca singurul băiat al părinţilor săi şi cel mai mare dintre copii, urmase şcoala primară în sat, fără întrerupere. De vite şi de oi se îngrijeau surorile lui mai mici – Stana şi Florica. Cea mică de tot murise în timpul rezbelului, cum zicea Măria când dădea în doaga povestitului. Acum stătea rezemată de sobă în atelier şi îi spunea copilului poveşti adevărate. Despre cum murise Florica speriată de huruitul avioanelor americane... despre cum făcuse fratele ei şcoli înalte la Craiova, până în clasa a şaptea, apoi Colegiul Carol, apoi intrase la facultate, la Bucureşti. Ehe-he, ofta ea, Craiova a fost oraş de oameni adevăraţi, de negustori buni şi de meseriaşi cu şcoală, nu ca azi! Păi, când ieşeai pe Lipscani să-ţi cumperi ceva sau doar să priveşti (pentru noi, care ajungeam foarte rar în oraş, privitul făcea toţi creiţarii, că nu erau distracţii ca acuma şi nici bani nu aveam) te îmbiau negustorii evrei cu de toate, trăgeau de tine să intri în prăvălia lor ca să le vezi marfa. Nu era nimic dacă nu luai, dar ei ştiau că dacă se poartă frumos data viitoare când ai bani şi nevoie te duci la ei şi nu în altă parte. Şi-apoi era Piaţa Mare, aci, unde e Teatrul Naţional acum, da’ era piaţă, nu glumă! Ne duceam noi pe jos 14-15 kilometri sau cu carul, dar era frumos şi de-abia aşteptam! Acu nu m-aş duce nici cu taxiu’! Găsesc toate prostiile proaste în buticul de la colţ.

[...]

Ceamică şi Biologul stăteau îmbrăţişaţi în fotoliu, se încălzeau, acoperiţi cu un macat ţesut „în laţ”, de la mamaia machidoancă. Aşa îi găsi Vitalie. Îşi scutură zăpada de pe bocanci cu putere, de se auzi de la ai lui Bodoroancă, pe preşul de la uşa din dos, pe unde intrau în bucătărie, dinspre grădină. Ştiură cine este şi nu schiţară niciun gest, întâmpinându-l cu un zâmbet leneş când crăpă uşa de la camera de zi, care arăta precum laboratorul de biologie de la şcoală: planşe cu facerea lumii, glaciaţiunile, animale dispărute... apoi tot soiul de păsări împăiate, ustensile pentru disecţii, ierbare şi colecţii de fluturi, nelipsitul schelet uman, microscop şi altele. De falangele scheletului atârnau chiloţei tanga foarte coloraţi şi sutiene asortate, iar de oscioarele gâtului răsucea un şir de mărgele, în culoarea ametistei, cu boabele cât tămâiosul negru. Hai, dormiţi, vă visez eu cu ochii deschişi, sunteţi mortali! Mă duc să aprind focul! Băi, scularea, azi e vineri (da, noi ascultarăm până adineauri Friday I'm in Love, să ne treacă de lipsuri şi singurătăţi, ne faci o cafea?)! Întortocheat hăţiş mai este şi fiinţa noastră, gândi profesorul, nu-mi place deloc intrigantul ăsta de gând care-mi dă târcoale, văzându-vă ghemuiţi acolo... Biologul ridică pleoapele şi din vederea sticloasă, umedă, oarecum curgătoare, se decodifică următorul mesaj: sunt aici doar pentru tine, doar pentru tine sunt pe lumea asta, nu ştiai? Vitalie ştia foarte bine. El însuşi suferise o transformare fără întoarcere datorită întâlnirii cu această fiinţă „superioară” pe care Ceamică o ocrotea ca pe un marţian scăpat, pierdut de farfuria lui zburătoare. Se simţea aci ca acasă, singura acasă pe care o cunoscuse (Home, Hooome, Hoo-me&you îl drăgălea Vitalie uneori, amintindu-şi incidentul din facultate când o colegă îndrăgostită, văzându-se respinsă, îi strigase pe holul Universităţii, dintr-un impuls de fată râzgâiată de Capitală: Ho-ma-lă-u-le!). Fiecare în felul său îi deschiseseră ochii şi sufletul redându-l sieşi, în aşa fel încât îşi recăpătase încrederea şi putea primi afecţiunea celor doi. Iar ei, fiecare în felul lui căpătase ceva din înţelepciunea de fiinţă acătării. Îi ştiau tot traseul, nu le ascunsese nimic din ceea ce memoria lui afectivă reţinuse. Biologul se străduia să supravieţuiască propriei imagini, ba, chiar le spunea: ceea ce ni se întâmplă iese din canon, depăşeşte şabloanele acceptate, ne e greu, dar e o situaţie, nu o realitate fundamentală ceea ce afişăm noi, esenţa este în relaţia dintre noi, dacă este, şi eu cred că este.

 

În Ajunul Crăciunului, copilul – care avea acum doi ani – se juca pe blana de oaie, iar Ceamare bălăngănea din piciorul drept, pe marginea laviţei, cu ochii pierduţi în bradul împodobit, pe care de data aceasta îl puseseră în dreptul geamului dinspre drum. Marea Blondă îşi reluase apucăturile – măcar să vadă ceva frumos, râsese Pictorul.

Gândurile se legănau odată cu ea, se învăluiau cu tot atelierul. Îl aştepta, emoţionată de conţinutul bileţelului pe care i-l agăţase de cadoul ieftin, un tricou albastru, culoarea lui preferată...

 

În acelaşi Ajun, Andrei se simţi singur şi fără rost. Nu fără vreun rost, ca toată lumea, în rândul lumii... ci fără rost, pur şi simplu, fără ea, care avea obligaţii. Şi-i lăsă un mesaj voit jucăuş, care să-i transmită dorul, dar să nu-i inducă vreo urmă de vinovăţie: şi te-ai dus, dulce lumină.../ şi s-a dus dragostea noastră.../ floare de câmpie,-n glastră/ eşti o floare fără vină.../ Nu se aşteptă că ea o să-i răspundă atât de repede, aşa cum făcea de felul ei, fără să gândească la ce scrie, dar scriind ca şi când n-ar fi făcut altceva mai bine: ...care-n miez ferit cu lună/ mi te soarbe ca pe rouă...

Îi spuse pe nerăsuflate: mă oboseşte să trăiesc fără tine, te văd în fiecare tipă de la tv, te văd în orice umbră, în orice obiect, am ajuns delirul propriului meu delir... sunt în pasa aceea rea în care trebuie să posed şi să urlu, cuvintele nu mai sunt de ajuns. Înţelegi? Nu te speria, te rog, nu te speria, o să-mi mai treacă, trebuie doar să-mi recapăt apetitul pentru muzică. Acum mă simt ca şi când n-aş mai avea unde să fug!

Simţi nebunia şi încercă o glumă, forţată, nu de împrejurări, ci asemeni împrejurărilor: băi! băi-băiatule! eu pe cine iubesc-ocrotesc-şi-lumii-feresc? băi-băi-a-tu-le-lunarule! bol-bo-ro-steaua mea! Mă prostesc de dragul dumitale, vezi?

eu mor câte un pic...

eu o pagină din Biblie-am citit şi-am aţipit, eram leşiuită

răul e în mine iubito, nu mi l-a scos nimeni, ai început tu, dar cât de mult este...

răul e în fiecare dintre noi şi îl alimentăm singuri, alteori îl hrănesc cei din jurul nostru inconştient

vreau să te iubesc nu auzi? vreau să te iubesc să te vorbesc să te miros să te degust şi să te iubesc iar... vreau să-mi smulg carnea de pe mine fâşie cu fâşie nerv cu nerv vreau să înnebunesc şi să crăp!

vreau să te cuvânt...

 

ce ar putea fi iubirea? întrebă Ceamică pe nepusă masă, scoţând vârful unui picior de sub macat

o amăgire

oare sentimentul care nu se lasă gonit că după zeci de ani în „familie” căminul meu e aici! Căminul! Căldura Vatra Cuptorul CĂLDURA... Ştiai iubitul meu Frate că are un miros? După care tânjeşti mereu? Căldura!

(care? întrebă Vitalie tulburând unda... şi clătita lui făcu un dublu salt deasupra aragazului.)

căldura adevărată miroase ca lucrurile sfinte... (Banal! hăhăi clătitarul-şef, iar Biologul se culcuşi mai apăsat la pieptul fetei, lovit de dorul de-amiroasă) trecând peste observaţia lui Vitalie fără a se opri... ca adierea preoteselor când vor fi coborând desculţe şi despletite, netulburate, dalele pietruite ale vreunui amfiteatru din buza mării...

ca amintirea focului unei lumânări când te-ai simţit, în sfârşit, aproape de Dumnezeu şi nu ai spus nimănui

ca mireasma care se furişa prin crăpăturile uşii în noaptea de Crăciun, când mama şi tata şuşoteau la lumina plitei, să nu mă trezească pe mine (tu unde erai Domniţa mea cu sân de caş dulce?). eu dormeam în camera de alături, mă prefăceam că dorm, îmi plăcea dulceaţa cu miros de sarmale şi cozonac a acelei nopţi şi cum venea mama să mă mângâie şi să-mi cânte Steaua şi să-mi respună povestea celor trei magi de la răsărit... şi sentimentul meu de copil dornic de atenţie că mama şi tata nu se mai ceartă, că au, în sfârşit, parte de clipa lor magică, dar asta numai şi numai pentru că eu am fost cuminte şi nu am răsuflat, nu am încurcat pe nimeni. nu am speriat-o pe zâna cea bună, pentru asta chiar am stat cu capul sub plapumă, nici să mă vadă... (mă laşi în povestea ta? vreau să mă odihnesc acolo, poate mă recuperez pe mine, cel ce nu am fost... se limuşi la sânul ei ca un pisoiaş aruncat în marginea drumului...)

şi este Căldura MÂINILOR LUI (mă sinucid la noapte, zise Vitalie jucat, stropind clătitele cu sirop de vişine.

Îi amintise de busuiocul agăţat de maică-sa la icoană, era una din amintirile lui cele mai... muzicale în legătură cu copilăria-i basarabeană, la Străşeni. Fără să-şi dea seama, tânăra femeie îi făcea mult bine, se mira cât de mult gândeau la fel. Poate că era efectul triunghiului lor amoros şi neuzual /o fată are nevoie de fraţi, de fiorul iubirii inimilor, nu ştiaţi? eu sunt ciudată, eu vă iubesc, că am avut numai surori.../. un vioi asterisc în paranteza voastră... Se ştiau atât de bine încât şi reacţionau identic în diferite împrejurări. Reflexele ei nu aşteptau răsplată  – iubirea ta ne ţine în viaţă, să nu uiţi, îi spuneau ei.)

Poate că iubirea ne ţine în viaţă exclamase ea şi sărise însprintenită drept în mijlocul încăperii. Biologul mârâi un Noooooo, întoarce-te... se pierde călduraaaaaaa. Vitalie îi întinse platoul, cu o plecăciune. Luă o clătită, se linse pe buza de jos, siropul se prelingea gros... şi zise: ţi-ai văzut ultima comitere shakespeariană? Vezi că am lăsat-o pe tastatură... e ca un cur-cu-beu! Adică... m-ai curcubeiat? Doamne, de-aia mă doare dovleacul de pe claviculă? Da, te-am în-cur-cu-bei-at cur-cu-bei... car-cu-boi... etc. o să mă laşi să-mi termin pictura? Am voie să te cur-cu-beau? Nici în-cur-cu-lăiat nu-ţi place? (la tine îmi place tot, dar dedublarea asta fără speranţă mă paranoizează uneori, când plec prea mult urechea la foşnetul comunităţii...) Bine... mă duc să fac pârtie spre poartă, nu mă întorc, închideţi după mine, plec în sat să colind (poate mă topesc în gând...).

Alunecă pe firul pârtiilor înguste, fără să grăbească pasul, conştientă de drumul pe care îl parcurge, cu siguranţă, un alt drum. Şi ajunse, mai degrabă se pomeni pe dealul bisericii. Nu era nimeni la ora aceea. Ningea rar şi mare, în scurt timp întunericul avea să se prelingă prin toate crăpăturile. Privi de la câţiva metri pictura mică de deasupra uşii: soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, apoi se întoarse, chiar în faţa bisericii, pe buza coamei dealului mic de câmpie, mai mult o măgură, era monumentul eroilor satului, o cruce simplă şi robustă: trecu în faţă, se ridică pe vârfuri şi-i ajunse cu ceafa la răscruce, apoi îşi lipi braţele de aripile ei neclintite, nevoită să le înalţe. Când călcâiele se proptiră bine în rădăcină, îşi lăsă amintirile să dea buzna la aer, să cutreiere peste cele două coaste care prijoneau valea, până jos de tot, la izvoarele satului, la Cişmele, pe-acolo pe unde lăstăreau cu sute de ani în urmă pădurile Banului Mărăcine. Trase adânc în piept, cu pleoapele lăsate, şi văzu cireşii înfloriţi în amurg, în serile cu Denii, apoi copiii urcând coasta, pe potecă, în ziua de Paşti, cu lumânările arzând în scobul palmelor. Simţi mânuţa adăpostită în căuşul cald al mamei, apoi mâinile femeii. Trezită de căldura unui bărbat la care nu a sperat strigă cu fulgii topindu-i-se în răsuflare: sunt vinovată că te iubesc? Petale albe pulsau pe creier roi de inimi scurse de sânge, dezbărate de carne, mărunte şi diafane, neverosimil de vii... deschise ochii, fulgii lăsau dâre pe obrajii fierbinţi şi totul era ca mai-nainte, dar altfel. Şi se gândi că dicţionarele salvează cel mai adesea tălmăcirile corecte ale cuvintelor, sunt făcute pentru ca oamenii să se înţeleagă la nivel formal şi, totuşi, de ce atâtea războaie? Oare celelalte înţelesuri sunt privilegiul celor puţini, care pot pricepe nebunia ce răvăşeşte măruntaiele creierului meu?

Un Cristian

 

Morţii Mă’tii

 

 

VI. Grozăveşti sms

 

12 aprilie, 17:32

Cine dracu-mi eşti?

 

Am 29 de ani şi stau în Grozăveşti, într-un cămin model, în care:

 

-         NU S-E FUMEAZĂ;

-         NU S-E COMERCIALIZEAZĂ ŞI CONSUMĂ STUPEFIANTE ŞI ORICE FEL DE NARCOTICE;

-         NU S-E CONSUMĂ ALCOOL, ÂNGHEŢATĂ ŞI NU S-E GĂTEŞTE PE HOLURI;

-         NU S-E INTRĂ DECÂT ÎN BAZA DE BULETIN DE IDENTITATE

 

Nici nu te mai miri că în viitor (se aude): ACCESUL LA ETAJELE SUPERIOARE SE FACE DOAR CU ÂNCĂLŢĂMINTE CU TOCURI PLATE

 

Plus un afiş uriaş:

PLATA PE NOEMBRIE până la ora cinşpe

 

 lipit la avizier, după ce, pe uşa de la intrare poţi citi pe un fluturaş:

 

Stimaţi studenţi şi vizitatori,

Vă rugăm cu insistenţă să păstraţi curăţenia în toalete. Aruncaţi hârtia igienică folosită exclusiv în vasul de WC, iar alte obiecte (absorbante, sticle, plastic) în coşul de gunoi pentru a evita înfundarea toaletelor. Trăim în mileniul III şi este inadmisibil să transformăm toaletele în focare de infecţie.

Pe înţelesul vostru: nu vă mai căcaţi pe lângă.

Se deschide campionatul de ţintire a suprafeţei apei.

Vă mulţumim şi suntem cu ochii pe voi.

 

 

22 aprilie, 17:06

ştii să mergi pe bicicletă? dar să te dai pe role? ai schiat? patinezi? cânţi la vreun instrument? ai voce? spune-mi ceva. ai căzut din leagăn? (Simona Popescu e nebunatică, se dădea cu leagănul peste cap... br, pişpirica)  Ai tras vreodată semnalul de alarmă? călătoreşti fără bilet de autobus? ai vise care se repetă? porecle? îţi place mâncarea de gutui? Câte animale de casă? porţi sutien? ce colecţionezi? Aştept mesajele tale ca pe o pâine caldă. Mi-e foame, hrăneşte-mă şi înmulţeşte-le!

 

Dacă vine razia şi-o să ajung iarăşi pe străzi? Dacă ultima pereche de blugi se va rupe, ca toate celelalte, între picioare, dacă tocmai când mă voi prezenta la nu ştiu ce interviu o să-mi ghiorăie maţele, dac-am să rămân singur şi nimic şi nimeni?

De-o săptămână visez că-mi scot mobilul, îl pun pe silenţios şi-ncep să vorbesc singur prin mulţime. Nelimitat.

 

Ciudată treaba asta. Locuieşti cu tot felul de loseri, terminaţi care ştii că se pişă-n chiuvetă sau în ghivece, idioţi cu aere de savanţi, marea majoritate retards (altfel nu-mi explic mizeria budei umplute cu căcat până la silă totală), cu loc cumpărat pe şestache, dar cu handsfree şi net la discreţie, manele şi tone de bagaje, ei, locuieşti cu marea asta învăluită-n căcat, treci pe lîngă ei, le baţi în calorifer să dea pornachele mai încet după o oră a  nopţii şi brusc, la nu ştiu ce întâlnire accidentală, printr-o gară oarecare, te-mbrăţişezi, îi strângi la piept, deşi nu mai aveţi alte subiecte comune decât vecinul de la 328, care momea porumbei şi-i închidea în cameră, le sucea gâtul după ce se dădeau derutaţi cu capul de pereţi. Faci miştouri, râzi pe bune de spaimele speciale, când pe la 3 dimineaţa auzeai pumnii şi cuţitele beţivilor întorşi din Azteca, un bar unde se proiectau pe ecran meciurile României, rugându-te cu faţa-n pernă să nu-i vină vreunuia ideea să arunce dracului cu cataroaie în geamurile uriaşe, ca nişte solzi de sticlă ai peştelui cămin care vă-nghiţise cam cinci sute deodată. Cum era posibil aşa ceva? Cum să bei o bere în amintirea vremurilor de altădată cu unu’ pe care-l suspectai că stă noaptea să se furişeze la bude, poate-poate prinde o pizdulice la căcăstoare cocoţat pe ziduri? Ce-i în capul ăla de nucă uscată? Ai uitat de muntele de gunoaie de sub ferestre? În căminul de vizavi crescuse până la etajul 1. Îţi dai seama ce se vedea de la parter printre gratiile geamurilor? Cum să dai tu mâna cu labagiul de Geani după ce-ţi spusese Cosmin că l-a prins cu pantalonii-n vine, golindu-şi bărbăţia în paharul în care mesteca ness? Măcar să fi-nchis uşa.

 

23 aprilie, 03:34

 vai de mine, dar e îngrozitor, nu mai vine nici un mesaj. poţi să-ţi imaginezi aşa ceva?

 

 

26 aprilie, 19:36

m-ai dat gata. uite că m-am şi blocat. bâzâie nişte mobile prin preajma. o tanţă mircuieşte de zor şi ţipă la altă zlătăreaţă... ce lume! la tine cum e? cum de reuseşti să mă ţii în priză? ce-mi faci? CINE EŞTI? CE EŞTI? CUM EŞTI? dar, mai ales, de ce eşti aşa departe?

27 aprilie, 20:12

prea agitat ca să pot răspunde imediat. mă foiesc pe scaunul ăsta, nu ştiu cum să-l fac să stea mai bine, era să şi cad: "Tanţo, îi dau lu' ăsta nr. tău de telefon?" "Da, fă, Lola!" Cam asta se-aude prin camera plină de fum de la net. aeriseşte-mă!

11 mai, 21:08

 te înşeli. Sunt un om obişnuit. Leneş, comod şi fricos. Cu vise, glorii, păcate statistice. Lin şi mărunt mi se toc ficatul, ochii, tot ce ţine de urme şi linii şi forme. Adorm în fiecare seară la tâmple cu tălpile tale ca un happy end. Mă uit la ceas. Număr secundele cum ţi-aş număra degetele picioarelor. Când ajung pe la şaizeci, sforăi. În rest, nimic neobişnuit.

 

11 mai, 21:33

Pe cuvântul meu de onoare, în două zile am vrut să-mi umflu inima/ ca pe o minge de baschet (Cosmin Ciotloş)

 

12:45  

O să-mi ascund stiloul în sexul tău. Să te scriu pe dinăuntru. Coli albe, zâmbetul tău nenăscut. Am un roman ca un falus de hârtie, să-ţi răvăşească tot creierul, nu mă uita.

Am răbdare, am răbdare. Am răbdare. Am răbdare, am răbdare, am, am, am… nu vezi că am? e atît de bine. MMCP. Cum să nu am răbdare?

 

 

11 mai, 15:43

m-am aşezat pe bordură. Mă uit la cer. Te privesc.

 

De când s-au spart camerele-alea la parter, doi bodyguarzi mândri sparg seminţe pe bancă şi asigură paza privind cu atenţie cine intră şi cine iese:

 

Nebuno care eşti, ochelaristo, ce ţi-aş mai trage la căcăcios! Nebunelor, futăcioaselor, ce v-aş rupe chizda!

Taci, dracu, poate ne zboară aştia de-aici!

 

Niscai ţugurlani adunaţi prin faţă mustăcesc, îşi dau coate. Aer studenţesc, o nouă generaţie de câini îşi face veacul prin păduricea dintre şosea şi cămine, ce mai, viaţă!

 

Ia, zi, ţuşcă, cât e o pedală aici în Grozăveşti? Ne faci şi nouă rost de-o capră la noapte?

Mamă, ce nătărăi! Păi să fi avut eu creierul lor, una nu scăpa netăvălită! Uită-te şi tu ce feţe au! Crezi că la alea nu le place? Uite-o, uite-o ce dă din cur, zici că se rupe de la şolduri. Pitulice, pis-pis-pis. Na, s-a dus, ducă-se pentru altu’. Ce-aş fi perpelit-o, frate, se buşea-n ea fratele tău, îţi dai seama ce mă freca asta?

Cine, mă, calu’ ăla?

Draci-laci, i-aş da o bătaie la bucile goale, să tremure ca piftia. Nu tu, molia dracu’!

Uite cum se uită, să-mi bag pula-n dracu’!

Are drăgan de mine, nebuna, parc-ar vrea să i-l dau pe nebun. Da’ e urâtanie, frate. Nişte ţâţoaie pe ea, împănată, fir-ai a dracu să fii de lătură! Ce ţopăie, ştie că vorbim despre ea.

Opa, fii atent ce vine. La patruzeci de beţe se ţine bine.

Purie, frate, asta e în vizită, hai să ne băgăm. Talpă mică, bot rotund, vrăjeală de-asta opărită, hai, fă, să ţi-l bag pe nebun. Măcar capu’. N-o lăsăm aşa. Ptiu, nu mai poate fratele tău, de când ne-au adus ăştia la cămine nu mai pot, fac ca trenu’. Şi-astea se joacă cu curu’ gol pe lângă pula sculată.

Nu-mi spui nimic nou. Le-aş fute până se usucă pizda-n ele de vagaboandele dreacului.

 

Băieţii ăştia doi, mari în lung şi-n lat ne păzesc de hoţi, asigură ordinea şi paza, au salariu mai mare decât pensia mamei după 42 de ani de muncă prin spitale şi policlinici.

 

 

Ciudată camera-n care stai. Lucrurile-s cam aceleaşi de doi ani. Nimeni nu mai băga în seamă pe nimeni. Viaţa în cămin e ca la cort, unii dintre voi ştiu asta. Dar pentru ceilalţi, care aţi venit aici şi-o să vreţi să credeţi că doar mănânc căcat, am o veste nu tocmai ok. Asta e realitatea, oricât ar părea de teatrală. După şapte ani de stat în congelatorul ăsta de emoţii, ţi se ia de orice. Nu te mai sperie nimic. NIMIC.

În lipsa ta cine ştie cine îşi şterge mocheta cu periuţa ta de dinţi, pe care apoi o spală vârând-o în apa din closet? De unde să ştii ce mai bagi în gură în canalul ăsta? Te saluţi cu tot felul de papagali care ştii că-ţi mănâncă din sacoşă când pleci în oraş, gigei cu aere de giggolo, marea majoritate folkişti la filosofie (îi chinuie rău talentul pe la două-trei dimineaţa, cântă fals şi zdrăngăn aceleaşi phoenixuri de drumeţie), cu coşuri în barbă, dar cu repertoriu şi prezervative la purtător, sute de cd-uri şi filme piratate, da, locuieşti într-o groapă de gunoi comună, îi saluţi, le spui să nu mai borască pe clanţe şi să nu mai facă glume proaste, scriindu-i amărâtului de la 325 numărul de mobil cu ruj prin budele fetelor... Ai citit preţul corect al fetiţelor la ziar? Da, uite, aia mică de la 2, ce cuminte era ea în anul I, cum se ducea la facultate şi nota tot pe colile alea, le îndosaria, le capsa, le... înţelegeţi voi, şi-acum ia-o de unde nu-i, că şi-o trage cu toţi arabii şi africanii! N-am nimic cu ei, să mă ferească Dumnezeu, oameni sunt, două mâini, două picioare, mă rog, ea zice că trei, dar asta e doar o părere, vă jur. Fapt divers, constatare, adică tocilara de la 221 a ajuns cea mai penală curvă din complex. Ce se-ntâmplă, fraţilor? Spuneţi-mi şi mie, să mă dumiresc. Stau ca tot omul în pat, cu o carte în mână, vreau să nu mor dobitoc, şi nu pot. Când nu merge maşina de spălat, se joacă counterstrike, când nu se joacă counter, vine trupa de şoc de la Teologie să lălăie cântece patriotice. Cică să socializăm. Ce e de vorbit? Despre filmuleţele cu şobolanii căminului de pe Realitatea? Ce să discuţi cu dobitocul care pune de cincizeci de ori, ei exagerez, dar 40 tot erau, aceeaşi melodie. De ce n-asculţi, frate, la căşti, separat, pentru tine? Tre’ s-audă tot palierul? Ai uitat de vecinul de la doi care dădea muzica până la refuz, că până şi gândacii înţepeneau de zgomot sub chiuveta spartă? Bă, să fiu al naibii!

 

 

31 mai, 21:41

 NU. şi băieţelul se ridică de pe scaun şi o privi fără teamă: ei şi ce dacă sunt ciufulit?  Se uitau unul la altul: Auzi, tu mă cunoşti de undeva?... Ce să fac eu cu inima ta, fetiţo?

Mă duc în parc. Scriu din mers.

Joi sau  vineri. Sunt pe o bancă la botanică. Mă uit cum se urcă omizile pe blugi.

 

17:05

 "Morţii Mă-tii!", povestea morţilor mei, testamentul unui copil, care nu înţelege de ce trebuie să rămână "aici", un strigăt de disperare şi, poate, şcolăreşte spus,  bildungsroman. E totul pentru  mine cel de-acum: de la revanşă la reconstituire, de la argument de supravieţuire la colac de salvare. FLEGMĂ, VOMĂ, SPERMĂ şi CÂNTEC DE LEAGĂN. Ca un drum plin de gropi, fecale, petice şi mortăciuni. Într-o ordine oarecare. Sau nu.

 

Putem vorbi de un testament, aşa cum putem vorbi de o scrisoare deschisă. Sau un interviu, auzi, dacă e un interviu? Ce-ar fi să fie un interviu? Aşa, ca un interviu cu tine. Ia  spune-mi, concret, aşa, ce vrei tu de fapt?

 

Dacă ar fi sã rezum totul într-o frază, asta ar veni din muzică. „Story of my life: Misery” urlau cei de la Altar, o trupă românescă foarte în vogã pe la mijlocul anilor ’90, în albumul lor Respect din 1995. Hardcore, cu ceva industrial şi puţin trash, ca să delimitãm muzical povestea. Sonorităţi dure, agresive, la limita suportabilului. Cum ar reieşi din traducere: suferinţă, chin, mizerie.

O schemă de joc de domino. Solo domino, jocul cu un singur jucător. Nu ştii schema? E un joc clasic, îmi vine greu să cred că nu-l ştii. Dezvoltă abilitatea de combinaţie. Se-ntorc cărţile cu faţa-n jos, se-aleg 5 pe faţă, una dintre ele stând la baza liniei. Se aşează cărţile la unul dintre capete ale liniei. Dacă intră toate 4, se extrag alte 4 din rezervã. Important e să se adauge cât mai multe cărţi posibile. De fiecare dată sunt alese un număr egal de cărţi cu cele aşezate în linie. E regula jocului. Când toate sunt aşezate, ai câştigat. Dacă rămân pe dinafară, pierzi. Poţi pierde înainte să foloseşti rezerva. Acesta e jocul. Patru cuvinte/expresii cheie ale jocului cãrţii noastre ar fi: Ridicat de ia însuşi, Căcatul albastru, Morţii Mă-tii, Biblioteca de poezie. Cu baza Opel. Apoi, se merge înainte. Underground, Necrologul, Plantaţia, Citizen Kane, Metallica, Litere şi tot aşa. Simplu, ca bună ziua.

O carte tristă. Neagră. Desfăşurată ca un sul de hârtie. Neigienizată, cu umbra fricii în spate. Un film necenzurat, când mut, când supărător de zgomotos. Derulat cu încetinitorul şi cu aspectul unui documentar. O viaţă, o poveste. Un om, o javră de om. Din spatele uşilor de cavou ale cărţii, un jucãtor înrăit murmură printre dinţi: „Nu te supãra, frate!”. Şi jocul de-a piticotul se mută spre zona heroes. O joacă virtualã cu elemente, pare-se, foarte vii, naturale, trăite. Bruscă şi personalizată, ca un strănut. Didactic, nu? Vezi c-ai muşcat!

 

Prolog roman…. Text lipsă parţial

15 :23

Aici se dezlănţuie norii

 

Coperta? Un căcat cu ochelari sau liliacul lui Van Gogh sau crucea din Buzău, aia cu ridicat de ia însuşi. Cu sau fără cd?

 

 

Degeaba încerci să te scoţi. O să devii de-al lor, o fiară, un sclav, un alienat plătit cu ziua să-ntreţină iluzia gloriei comune. Cauţi un rost, oligofrenule, un ban, o minimă rezistenţă? Schimbă naibii registrul, plictiseşti. Re sol, la re la si-si-si. Nu, nu ştie  rockeraşul care cântă-n fiecare seară aceleaşi piese la chitara lui dezacordată ce e aici. Tu nu cânţi, n-ai talent pentru asta. Se-nfundă-n pana mea şandramaua. Nu te înţeleg, Cristiane!

 

Uneori mă-ntreb dacă urletele celor de deasupra, care se cordesc numai după trei dimineaţa, sunt aprobate de nea Caisă Doru, ăsta e numele lui din acte, administrator de cămin, un beţiv anemic care pute-a tutun de la capătul de şaizeci de metri ai culoarului (l-ai numărat), fratele şefului de şantier ce înalţă de opt-nouă ani un fel de bloc făr' de sfârşit în Grozăveşti.

De şapte ani am văzut multe-n peisaj. Practic, toate mi se trag de-aici, din complexul ăsta plin de cîini şi de şobolani.

           Stau cu un masterand la teologie. Prin 2004. Giani din Plopeni. Singurul Opel din parcare. Stau e un fel de-a spune. Plec duminica după-amiază şi mă-ntorc vineri seara. De patru luni. 436 de avize, 42 de localităţi, 28 de moteluri, hoteluri, case de vacanţă, 214 cărţi de vizită păstrate. Cam la două săptămâni îl găsesc pe frac-su, mai rar pe amândoi. Atunci îşi fac drum la BCU să tocească manualul de Teologie Dogmatică şi apar în jur de şase, când mă car prin cluburi. Revin pe la patru-cinci dimineaţa, să opresc calcu’ şi să le strâng de pe patul meu filmuleţele downloadate de pe freeporn.com. Fac site-uri porno şi asta le cauzează numai probleme. Nu prea mai ies cu fete în oraş. Mă bag în pat şi-ncerc s-adorm până pleacă ei la slujbă. Fac practică la bisericuţa Buna Vestire din fosta mahala Grozăveşti căreia îi scriu monografia („Istoria începe cu anul 1805, când a fost zidită pentru întâia oară din osteneala protopopului Niculae Trăznea, a măcelarului Sterie Kirovici, a lui Marin Diaconu Trăznea şi a altor creştini din zonă ş.a.m.d.”) Sâmbăta e ziua liberă. Camera îmi aparţine până la 5. Asta a fost şi convenţia, nu-mi pasă cine doarme acolo restul zilelor. Din întreg palierul am tangenţe doar cu două persoane. Tatiana, o fostă olimpică naţională la franceză, vânzătoare la o agenţie de pariuri sportive în Regie şi Papi (nu-i ştiu decât porecla). Am fost vecini în căminul A, acum doi ani. Lucra la xerox la chioşcul de la parter, cînd eu trăgeam poze la rizograf pentru Vişinescu. Rizograful e un fel de xerox, mult mai performant, cu matriţă. Ne salutăm din inerţie, poate ne lega fără să ne dăm seama jobul comun. Da’ e bine să ai un salut asigurat. Nu se ştie niciodată. Azi, de pildă, mi-a bătut un zdrahon la uşă, mai s-o scoată din balamale. Intră omu’ până s-apuc să-mi pun papucii.

            Unde-i Iordache?

Iordache fiind?

Ăla care stă aici. Nu stă aici? Nu-i 327? (detest vânturatul uşii)

Ba e camera 327, dar Iordache nu ştiu cine e.

Tu cine eşti, că nu te-am mai văzut pe-aici?

Eu stau aici.

Şi Iordache unde-i?

Nu ştiu.

Pleacă. Aţipesc. Buf în uşă. Unii oameni nu mă surprind, orice ar face. Devin previzibili de la un punct. Ştii ce urmează să spună, înţelegi că n-au nimic concret de adăugat. Ţi-e milă. Din ce în ce mai mult. De ei, se subînţelege.

Bă, Iordache, deschide-n pula mea uşa!

Iordache nu-i aici.

Tot tu eşti, n-ai plecat?

Adică ştie şi ăsta că dispar cu lunile?

Am mai dormit aici, n-ai un pat liber?

I-arăt salteaua. Se-aşează.

69? Ce caştoc, să mi-o dai şi mie!

E cartea unui prieten.

Are poze?

E roman.

A, gata, ştiu, pizdeţ carte. Mi-a zis Dorina c-a văzut-o-n Carrefour.

Intră Papi.

E careva acasă? Băi, Căcat, să-ţi trăiască familia, unde-i Iordache?

Nu ştiu, bulangiule, nici băiatu’ ăsta nu ştie, nu-i aşa?

Ah, salut.

Salut.

Vă ştiţi?

Da.

De-ai noştri, deci. Eu sunt Traian. Poţi să-mi spui Căcat.

Cristi.

Vii cu noi diseară la trei trei şapte? Rămâne blonda singură.

Ce, mă, pleacă Hustler acasă?

Îhî. Vezi că e pe bani. Labă - viteză, labă - rezistenţă. S-o încălzim niţel. Ce-i mai place s-arbitreze sloboz cald!

Lasă, bă, poate nu ştie băiatu’!

N-ai zis că e tovarăş de-al tău? Ce, bă, nu eşti la teologie?

Nu. (Parcă-s într-un film. )

Nu, fără cioace?

Hai, bă, Căcat, hai la o bere, lasă omu’. Ne-ntoarcem mai încolo.

Nu, acum serios, nu eşti, bă, la teologie?

Nu.

Ies.

Închid uşa. Sus. Jos.

O dată.

De două ori.

Deschid uşa.

Nu mai citesc. O pernă, să mi-o pun pe ochi! Acum!

Mă-ntorc cu faţa la perete şi-abia atunci descopăr posterul cu Savatie Baştovoi lipit cu leocoplast roz sub rafturile suspendate. Giani sau frac-su lu’ Giani. Sau Iordache.

Da? Ce căcat! Cine-i?

Hustler!

Ce pula mea mai vrea şi asta? Auzisem de la Sandra că scria poveşti la o revistă pentru adulţi, Sex 2000 plus, ceva de genul.

Salut, eu sunt Tatiana. Tatiana Savu. Hustler.

un cristian, îmi pare rău, nu fumez.

Asta e o replică idioată. Trebuie s-o schimb. Nu e prima dată când zic asta. Ce naiba, încearcă să fii mai atent!

Ai un chibrit?

Nu fumez. E o tâmpenie, mi-am zis, dacă nu fumezi, nu înseamnă neapărat că n-ai putea avea chibrit la tine, sau un foc acolo, o brichetă măcar. În eventualitatea că iese o treabă, o sfârâială.

 

Cândva credeam ca proful de geografie că: ”Toate femeile sunt curve, nu toate ajung.” Un frustrat sexual. La 23 de ani, Tatiana e genul de cuminţică, permis la biblioteci, ochelari. N-ai zice că studiază sperma la microscop şi inventează poveşti la o revistă pentru bărbaţi. De unde şi porecla. Dezavantaj înălţimea. Singură la părinţi. Procuror şi stomatoloagă. Garsonieră-n Berceni, dar stă la cămin, a făcut schimb cu una din cămin şi stă cu blonda. De când a bătut-o anul trecut un aurolac în lift, bate sex shoppurile. Ea m-a dus prima oară în congelatorul ăla de emoţii. Am convenit să ne-o mai tragem trei luni, fast love, şi să ne vedem de vieţile noastre. Fără ataşamente şi amintiri. Mă gândesc la mălaiul ei de vrăbiuţă ca la un fast food. Intri, consumi, ştii că te îndoapă cu chimicale, că nu e tocmai sănătos ce se-ntâmplă (hai să ne-njurăm! Şi să-mi bag pula-n dracu’, după o repriză de înjuratea, face ca trenu’), doar c-o faci acum, să nu regreţi mai târziu că s-a dus. Vorb-aia, toate lucrurile la timpul lor. Mai bine mai târziu decât prea târziu. Din puţul gândirii e scoasă asta! Se mai şi laudă. Şi nu pot spune că pentru o fostă olimpică la română-n liceu, a doua la admitere la ASE Management, n-ar avea sensibilitate ok: sunt fericită cu tine. Mă simt ca o veveriţă la adăpostul sufletului tău trunchi. în stejarul tău am găsit liniştea şi neliniştea fericirii – bilet pe frigider după ultima noapte începută cu Citizen Kane. Pe verso,  de două nopţi visez aparate de zbor. Am visat un munte abrupt cu brazi kilometrici  (ai visat vreodată că te sui într-un lift, preferabil de-acasă, urci-urci până dai în bâlbâială de frică?), pe la jumătatea lui era parcat (cum adică parcat?) printre frunze (hello, frunze?) un avion Tarom. Ce înseamnă oare? Am căutat Tarom în cartea de vise şi nothing. Înseamnă, baby-baby, c-o să cauţi singurică, poate găseşti măcar Air France. À Dieu, little doll, snob & stuff , goddam’ (etc.)

 

La 11 ani visam lista de-njurături pe care orice puşti o învăţa între blocuri şi îmi era teamă (repetam în lift dimineaţa) ca nu cumva să uit "Tatăl nostru", la fel de obligatoriu acasă, cum era Tricolorul la şcoală. Am iubit, am făcut foamea ca mulţi alţii, mi-am dus inconştient morţii la groapă cu aceeaşi spaimă comună până la urmă, căutând să fac şi eu ceva, ca atunci când am scris necrologul tatălui meu, ca să nu fiu în plus. Şi acum – iată - m-am hotărât să elimin din mine aceste personaje, câte vor fi fost. Ca un excrement amânat cu obstinaţie.

 

În timpul ăsta ce-o să faci? Gândeşte-te bine. Te poţi angaja ca magazioner pe la vreun depozit sau poţi juca la pariuri. Nu mai mult de un meci pe zi. Pui 500 şi te scoţi la cotă de 1,5. Bani de mâncare, un chilot pe săptămână din Carrefour. Nu joci la risc. Meciuri clare. Sume mici, miză constantă. Să iasă. Tre să fii prost să nu câştigi la pariuri. Peste măsură de prost. Ce-o fi aşa de greu să nimereşti zilnic un meci din sutele de pe liste? O săptămână joci italieni, una spanioli, alta nemţi, olandezi, turci, apoi vin meciurile inter-ţări. Plus tenis, volei, handbal, hochei, e loc. Nu la grămadă. Nu mai mult de unul. Hai, trei pe un buletin! La siguranţă. Şi să n-alergi după bani, c-ajungi ca ogarii după coada de iepure. Uşurel. 100 dai zilnic pe haleală la cantină, ai şase perechi de şosete, trei de blugi, bocanci, ghete, pantofi de toamnă şi de vară, papuci, sandale, pastă de dinţi, două periuţe, spray, unşpe tricouri, două geci, cămăşi, ceas, mobil cu 50 de dolari la activ, laptopul lui Aly, 40 de blankuri, tragi filme câte vrei pe dvd-uri, abonament la BCU, ce-ţi mai trebuie? 30 de milioane deoparte pentru şase luni de viaţă. E rău? De-abia trece furtuna şi se liniştesc apele. De-abia uiţi de povestea asta şi redevii om. Îţi ies din cap bâzdâcii cu literatura şi te-apuci de ceva normal. Alo, alo, ce faci? Lasă google-search-ul? Ce te interesează dacă a mai apărut ceva despre Morţii Mă-tii? Ai spus că termini cu tot după ce predai manuscrisul. L-ai predat, te-ai simţit bine. Ţi-aminteşti? Parcă te-ntorceai de la budă, aşa erai de liniştit. Ai făcut, te-ai şters, te-ai spălat pe mâini, gata. Ce-ţi mai bese mintea? Ce mai vrei? L-au publicat. Ce te mai doare? N-ai zis că imediat ce pui punct te laşi de mofturile literare? N-ai jurat că dacă-l publică nu te duci să-l cumperi, te-ascunzi naibii şi te-angajezi ca tot omul? Ai vrut vacanţă, ţi-ai luat-o. Ai vrut să scapi, te-ai scos. La ce-ţi mai trebuie scandal? La ce te mai întorci în locul unde-ai scuipat? Vrei să te caute iarăşi acasă să te ia la-ntrebări poliţia, fiscul, editura? O cauţi cu lumânarea! Mai bine pune-te pe fotoliu şi dă naibii drumul la radio. Fă ceva constructiv. Învaţă să te stăpâneşti. Tre să devii un om matur, să ai o slujbă, să-ţi întemeiezi o familie. N-auzi?

 

Al doilea sezon CARTE. Începe şcoala, alergătura continuă.

Mă benoclez la un album. Fotografii color cu mama. Îmbrăţişaţi pe patul mortuar din sufragerie. Cerga roşie, insuportabil de groasă, tabloul cu barca în asfinţit, o ordinărie, şi nişte icoane peste Biblia cumpărată din Tg Mureş. Două perne. O privesc fix. Plânge pe sub ochelari la aparat, cu Tasse pe post de pozar. Cârja mea dreaptă strânge o mână de om. Ştiu ce gândeşte. De zece ani suspină pentru că nu vede ceva concret. Vrea să mă ştie aşezat, la casa mea, trecut pe la starea civilă, cu ceva perechi de pantaloni, pantofi şi alte nimicuri în duplicat. Să scoată un om din mine. De nouă luni strânge bani pentru un computer. De ce, mami? Am 29 de ani fără o săptămână şi nici o certitudine. Bag mâna în portofel, număr banii. Cum vin, pleacă. Supravieţuiesc. În spatele tuturor poveştilor, căci toate sunt poveşti care să m-adoarmă, să-mi prelungească visul şi să-mi întârzie trezirea, da, muiştilor, în spatele lor pică asul meu ca o ultimă carte bleagă, balegă puturoasă. Moartă? Mortul care mi-a mai rămas. N-am s-o joc, am s-o schimb, vă promit, să mor io!

Mă îmbrac deseori în negru, se pare că-mi stă bine în doliu. Am visat mereu să am forţa cuvintelor, să pot face orice numai "din cuvinte". Am probat treaba asta la înmormântarea tatălui, scriindu-i ca un nebun necrologul. Zece ore după ceas de stat în faţa hârtiei. Fără căcănării, fake-uri. Nu rock symphonic, doar Bach. Tăieturi, reveniri, ştersături şi puhoi de lacrimi. Patetic. Când, după prima frază ditamai preotul a izbucnit în plâns, m-a bufnit râsul în biserică. Mi-am dat seama cât e de prost. Îl fac praf nişte cuvinte. Pe tine de ce nu te-ar face? Te crezi mai breaz, nu, serios acuma. De ce-ai fi altfel decât fraierii ăia care-au luat-o ca pe un semn al disperării şi au început ca la un semn să se smiorcăie? Le dădusem verde şi nu puteam să nu zâmbesc de treaba asta. Mă făceam că asist la slujbă, dar, de fapt, experimentam acolo. Cuvintele scrise păreau puternice şi descurcăreţe, iar popa n-a fost în stare să citească până la capăt, i-au căzut foile din mână şi bocea de-a binelea. Atunci am observat cum îşi lasă a doua pleoapă. Mama mi-a confirmat treaba asta acasă, ziua următoare, când mi-a spus că la punerea capacului, moment la care am refuzat să particip, avea ambii ochi perfect închişi, deşi în dimineaţa de dinaintea slujbei îi avusese la fel de întredeschişi cum fuseseră când l-au băgat în sicriu. La stângul văzuse ea cum se lăsa, dar la dreptul? Cum de n-a observat, că doar îl păzise tot timpul? Tu ştii ceva, Cristi? Nu ştiu, mami. Vorbele m-au lovit ca un bumerang. Abia atunci am înţeles ce văzusem. Am căzut în gol, ca şi cum m-aş fi aruncat în prăpastie. Frica îmi reveni ca o umbră, de ce voi mai fi în stare? Pe marginea patului o priveam pe mama. Îmi ţinea capul în mâini: "O să primeşti pensie de urmaş". Cu primii bani, am cumpărat un bax de suluri. L-am rugat pe un prieten să mă-mbrace în hârtie igienică. A rulat-o până m-a acoperit, cu cap cu tot, ascunzând cu mijloace tradiţionale putoarea. Nu cred c-a înţeles ce vroiam de la el. Nu cred că înţelegeţi ce vreau de la voi. Important e că eram îmbrăcat şi imobilizat. Singur n-aş fi putut. "TRAGEŢŢŢŢŢŢŢI APA!"

 

La tipografie. A apărut posterul cu 69. Prima fotografie. Eminescu la Praga, sept 1969. Bebe, foarte supărat. Cică nu prea se mai vinde: „Ne trebuie unu’ tare, contemporan sau măcar mort proaspăt, să-i scoatem în fiecare lună alte poze.” I-am dat cîteva idei: caricaturi şi oglinzi. Super încântat, dobitocul! Nu mai stau mult la idioţii ăştia. Nu mă văd vânzând oglinzi cu scriitori în colţ. Plec la bz noaptea asta. Te iau cu mine în gând. Duc acasă dorul de casă.

 

“Dacă mai cari multe colete, Cristi, rişti să rămâi fără coaie, frate!”

 Ei bine, în clipa aia, mi-am băgat definitiv picioarele în ea de firmă şi de viaţă cât de cât aşezată. Toate până aici. Şi uite aşa a ajuns molozul ăsta la înaintare. Ca să rămân cu coaiele intacte. Să uit naibii c-am mâncat şi am călcat la viaţa mea destul (în) căcat, cât  să-l albăstresc într-un sfert de top de hârtie. La lumina lumânării, desigur. Ştii şi tu, cică tre' să ai coaie ca să scrii un roman. Vreau să văd dacă mai am. Sper să mă mai poţi privi în ochi dincolo de aceste lentile/coperţi. Atâta tot.

 

Ne-am oprit să ne bulgărim. Am băgat mâna-n zăpadă, cum ţi-aş vârâ-o-n vagin. „ce pula mea e în faţă, cristiane? “nu se vede nimic, e doar cerul“, „tu vezi, mă, că e pustiu, doar muntele şi noi?”„o prăpastie“

 

În cîteva secunde dispare semnalul. EU, NU!

Tu eşti pasta de dinţi cu care mă spăl dimineaţa, ciorba de burtă servită la prânz, faţa de pernă unde-mi las noaptea mătreaţa. punct           

 

Stoian George BOGDAN

 

Nu ştiu câte zile

 

Motto: „Într-o societate închisă, în care fiecare e vinovat, singura crima e să fii prins. Într-o lume de hoţi, singurul păcat suprem e prostia.”

 

1.

 

Mi se acrise de viaţa de parvenit pe care o duceam, de vreo doi ani, alături de logodnica mea, o mulatră cu o frumuseţe dusă la extrem, amplificată de o inteligenţă malefică şi de o foarte mare avere, aşa că, în dimineaţa de 25 aprilie a anului 2008 mi-am făcut bagajele şi am tăiat-o spre oraşul natal. Evident, nu înainte de a-i lăsa viitoarei mele neveste un bilet în care îi scriam că mă întorc curând şi că am nevoie de câteva zile de singurătate.

După un drum de aproape trei ore cu Mercedesul meu SL 500 am coborât în centrul oraşului din care lipsisem vreo patru ani. Maşina mea de culoarea cerului senin atrăgea toate privirile.

Nici eu nu arătam prea rău în costumul pe care îl purtam, cu ochelarii de soare pe nas şi cu o atitudine de macho de Ferentari, deci e posibil ca o foarte mică parte din populaţia care umplea străzile să fi fost interesată şi de mine. Dar nu asta contează. Îmi fusese dor de tot ce însemna „acasă” şi o senzaţie de melancolie mă cuprinsese instantaneu sub soarele fierbinte al prânzului. Era melancolia aceea care te cuprinde în locurile cu amintiri îngălbenite de trecerea anilor.

Am poposit în pizzeria Adolescenţa, acum devenită bar-cazinou. O grămadă de puşti de liceu băteau cu palmele în automatele de poker, iar pe la mese, altă grămadă sorbeau băuturi de diferite culori. Nu era nimeni cunoscut prin jur, aşa că m-am aşezat pe unul dintre scaunele de la bar. Mi-am comandat o bere mexicană şi-am început să privesc cu interes gesturile tinerilor din local. Toţi erau îmbrăcaţi la fel, cu haine house contrafăcute şi toţi aveau aceeaşi tunsoare „cu creastă”. Nici fetele nu aveau un aer mai puţin ieftin, sub machiajul strident şi sub părul aranjat cu şuviţă roz, roşcat sau blond, peste ochiul drept ori stâng. Mă priveau întrebători, cu o oarecare teamă.

Am început o conversaţie cu băiatul de la bar, un oarecare Dudu dintr-un sat vecin. L-am întrebat ce mai e prin zonă, cu ce se mai ocupă lumea, cine mai e şmecher, etcaetera şi-am aflat că majoritatea vechilor mei prieteni erau plecaţi din ţară, că ceilalţi erau prin puşcării şi că mulţi dintre fraierii de pe vremuri acum conduceau diferite afaceri în oraş şi prosperau. De altfel, şi localul în care mă aflam aparţinea unuia dintre ei.

Nici nu-mi venea să cred ce auzeam din gura lui Dudu. Totul era atât de pe dos în poveştile lui încât o clipă m-a trecut un sentiment de ciudă. Am plătit berea şi am ieşit.

Am luat-o pas cu pas până la blocul în care crescusem. Balconul fostului meu apartament era înţesat cu flori, cum niciodată nu fusese pe vremea când îl locuiam cu ai mei şi mi-am amintit cum stăteam cu mama vara, la o ţigară, sau cum le aruncam de-acolo fise ieşite din uz cerşetorilor din stradă ca s-o impresionez pe o fată care stătuse un timp dedesubt. Am zăbovit pe trotuar cuprins de un dor nespus de părinţi şi m-am decis că e mai bine să mă întorc la maşină şi să plec dracu’ înapoi la Bucureşti.

M-am întors. Am făcut două ture prin centru şi mi s-a făcut foame. Mi-am amintit că văzusem un motel-restaurant la intrarea în oraş, fix în dreptul pancartei pe care scria: „Bine aţi venit în Comăneşti”.

Da, eram chiar în oraşul Comăneşti şi mă simţeam la fel ca atunci când locuiam acolo: în curul lumii. Uram cum nu se poate mai mult locul acela, dar mă legau atâtea amintiri, chiar dacă dureroase, pe care nu puteam să mi le şterg. De-aceea mă şi întorsesem.

Am ajuns la locul cu pricina. M-am aşezat la o masă. Mi-am aprins o ţigară. Am început să privesc pe geam, în gol. Să fi fost vreo trei după-amiaza când m-am aşezat în patul din unul dintre apartamentele motelului, pentru că nu am putut rezista să nu rămân măcar câteva zile – şi-am adormit. Vreo două ore dus am fost. Abia când m-am trezit am observat că mă aflam într-un apartament destul de drăguţ, cu un televizor stricat şi c-un veceu plin de fire negre de păr, într-o vineri pe care unii o numeau Vinerea Mare, şi-am dedus: „De aia m-a privit ospătăreasa cu uimire şi milă, când am comandat mai de vreme o bucată de ceafă de porc la grătar cu cartofi prăjiţi şi conopidă murată!”. În acea zi toată lumea trebuia să postească – fără carne, lapte şi ouă, iar dacă era posibil chiar să nu mănânce nimic... Sanchi!

Mi-am făcut un duş, m-am îmbrăcat foarte shukar-elegant, am coborât spre maşină, iar în parcare ghici peste cine am dat!?... Chiar peste Ramona: dragostea vieţii mele de mai de mult. Povestea noastră era una clasică: am cunoscut-o, ne-am îndrăgostit, am fost împreună vreun an jumate, după care m-a părăsit pentru băiatul primarului, un tânăr pe cât de bogat, pe-atât de sărac cu duhul, cu care crezusem că s-a măritat. Am constatat dintr-o privire că Ramona pe care mi-o imaginam eu nu avea nimic în comun cu cea pironită la mine-n privire, îmbrăcată într-o salopetă şi într-o pereche de cizme de cauciuc pe care le purtau toţi lucrătorii din spălătoriile de maşini. Mai mult, femeia aceea, destul de adorabilă la un moment dat, care mai că mi-a dărâmat sufletul când m-a pus pe liber, parcă fusese formatată, pentru că în locul ei acum sălăşluia o ţărăncuţă învinsă, cu trăsături aspre.

Mi-am amintit ultima noastră scenă:

- Ce dreacu vezi la păcăliciul ăsta, mă? E urât cu crengi. E prost. E lipsit de personalitate. E un păcălici în pula mea.

- Nu îl cunoşti cum îl cunosc eu, mi-a replicat Ramonica. E drăguţ, mă respectă, îmi vorbeşte frumos...

- Pişa-m-aş pe el de sclav imperial! Ia uite dom’le, eu nu mai sunt drăguţ, eu nu te mai respect, eu nu îţi mai vorbesc frumos, eu nu nimic, nu?

- Narcis! mi-a zis ea pe un ton calm, dar plin de siguranţă şi-a continuat cu o propoziţie care m-a distrus psihic un timp: NU EȘTI CEEA CE VREAU!

- Ramona, am rostit cu-o voce aspră, după o tăcere de câteva secunde, să nu uiţi niciodată... timpul e de partea mea. Ai grijă de tine! Ceau...

De-atunci nu am mai văzut-o.

Brusc m-a buşit dorinţa de răzbunare, pentru că răzbunarea e prăjitura mea preferată. M-am apropiat. Mi-am luat zâmbetul de jigodie şi-am dat s-o abordez. M-am răzgândit brusc. Trebuia s-o fac s-o doară.

M-am urcat în maşină şi am intrat în unul dintre compartimentele libere ale spălătoriei, deşi Merţanul meu lucea de curat. Am coborât.

- Vreau şi eu un spălat exterior, am aruncat spre Ramona.

M-a privit cu ochi trişti şi mi s-a făcut milă. A luat supusă ustensilele şi-a început să-şi facă treaba. Probabil că avea îndoieli că aş fi eu cel de mai de mult. M-am îndepărtat ca nu cumva să mă stropesc, cu multe injurii la adresa ei în gând, pentru că-n sinea mea îmi părea rău că gâsca ajunsese aşa. Ba chiar mă ofticam, cu toate că simţeam şi-o oarecare satisfacţie. Că altfel nu o mai lăsam să facă ce făcea, nu?

După un timp mi s-a adresat scurt:

- E gata.

Vocea i-a sunat atât de trist încât parcă mi s-au înlăcrimat ochii. Noroc că purtam ochelarii de soare.

Am băgat mâna în buzunar şi-am scos motoaşca de bani pe care o aveam la mine. Pe-atunci purtam de zeci de mii de euro prin buzunare, deşi ştiam că e urât ce fac şi chiar periculos, mai ales că sărăcia începuse să lucească pe străzi. Dar, cu buzunarele pline, aveam sentimentul că lumea e printre picioarele mele.

Am rupt de-acolo zece hârtii de 500 de euro şi i le-am băgat în unul dintre buzunarele salopetei. I-am zis scurt:

- Du-te şi-ncepe o viaţă ca lumea! şi-apoi cât să aud numai eu: Gâsco!

M-am urcat în maşină, am demarat şi-am ajuns înapoi în oraş. Ceasul bătea spre şase. Pe trotuare era un adevărat dute-vino. Zeci de tineri şi tinere îşi plimbau trupurile prin lumina apusului şi mi-am clătit şi eu ochii pe fesele unor puştoaice destul de frumuşele, dar îmbrăcate prost.

Am pentru puştoaicele de liceu o mare slăbiciune. Mă topeşte total aerul lor semi-inocent, zâmbetul pe sub mustăţi când le arunci câte-o vorbă cu aluzie la sex, dar cel mai mult mă atrage virginitatea lor, deşi în ultima vreme aşa ceva e rarisim. S-a instaurat prin creierele lor molatice ideea că nu e cool să intri la liceu virgină şi de printr-a şaptea, a opta, când nurii nu le sunt încă destul de copţi, tam-nisam, îşi înfig cocoşelul în păsărică. Dar să revin.

Am început să dau ture la viteză destul de mică pe stradelele îngrămădite. Ascultam penetrat o operă de Puccini şi din când în când mai opream la câte-o trecere de pietoni să le las pe micuţele domnişoare să treacă în siguranţă. Mă priveau cu zâmbete largi, atrase, bineînţeles, de gândul că le-aş putea lua la o plimbare până la capătul nopţii.

În România acelor zile puteai să fii urât cu crengi şi să nu poţi lega două vorbe, că rupeai curu’ în tot ce mişca, dacă şofai o maşină Audi, Mercedes sau BMW şi te îmbrăcai de la D&G, Armani, Versace ori Cavalli. Briz-brizurile astea te făceau un bărbat fermecător în ochii a 99% dintre femei, îţi dădeau trăsături supraomeneşti, te idealizau. Dar, cum mie nu prea-mi place să mă bucur de pradă fără o vânătoare pe cinste, nu le-am putut încurca nici pe consătenele mele.

Deodată mi-a sărit în ochi, în faţa barului Adolescenţa, vechiul meu prieten Viorel Năstruţ, un adevărat mentor pentru puştiul care fusesem odată.

Năstruţ ăsta, în adolescenţa mea, conducea toată şmecheria în Comăneşti. Se mutase cu maică-sa şi cu surorile lui prin 2001 în mica noastră urbe, după ce terminase de executat vreo doi ani de puşcărie pentru proxenetism. Era ţigan pur sânge, dar trăsăturile sale erau de arab. Era stilat, manierat, destul de citit şi mai purta şi ochelari de vedere. Pentru cine nu-l cunoştea, trecea uşor drept student sau turist. Dar, în arhivele poliţiei, cazierul său era la loc de cinste, pentru că însuma o serie lungă de infracţiuni, iar proxenetismul era ceva de vară.

Îşi câştigase respectul uşor, într-o noapte când a bătut, şi nu exagerez, vreo 30 de voinici. A trecut prin ei ca prin lobodă, deşi fizicul său nu semăna deloc cu cel al bătăuşilor de carieră. În schimb, se mişca foarte repede şi fiecare lovitură de pumn pe care o expedia nimerea doar bărbia. Ori se ştie că un pumn în bărbie trimite pe oricine în lumea viselor.

De la el am dobândit un număr vast de cunoştinţe despre bagabonţeală, foarte folositoare de-a lungul timpului, dacă stau să mă gândesc. Însă, cum o femeie poate ridica un bărbat la nivelul de zeu, tot o femeie îl poate coborî şi la nivelul de nimeni. Şi, ca idee, Viorică a avut o soartă de genul ăsta. Când am plecat eu la Bucureşti deja îi săriseră minţile.

M-am luminat la faţă când l-am văzut. Eram foarte curios să ştiu ce mai e de capul lui. Am oprit lângă el. Purta o pereche de blugi tociţi, un tricou cu anchior şi butona foarte atent tastele unul telefon mobil.

- Alo, domnu’! am strigat. Scuzaţi-mă, îl caut şi eu pe Viorel Năstruţ.

M-a privit întrebător. Apoi şi-a dat seama că sunt El Presidente de la Republyca Socyalysta Romany.

El Presidente e porecla mea din studenţie. I-am spus unei pizde că vreau să mă fac preşedintele României şi după ce ne-am certat s-a combinat cu-n fraier care nu mă halea deloc. Ăla mi-a pus porecla asta, care, sincer să fiu, mi se potriveşte de minune, chiar dacă e cam cocalarească.

- Aaa... Ce faci, mă, Narcis? mi-a spus bucuros îndesându-şi telefonul în buzunar.

- Ce dreacu’? pe-acas’, i-am răspuns întinzându-i mâna.

- Băăă, de când nu te-am mai văzut... arăţi bine. Ia uite şi ce maşină ţi-ai luat. Ţi-a mers, nu glumă.

- Aşea la mişto. Hai în bar să bem ceva şi să mai stăm la vrăjeală.

- Nu merg, că-s certat cu bulangiu’ ăsta.

- Păi ce i-ai făcut? Bănuiesc că i-ai făcut tu, nu?

A râs.

- Ei... I-am pus barba-n sârme, acu’ vreo doi ani şi...

- Dă-l, mă, în slobozi de păcălici! Hai înăuntru că nu mârâie nic, am zis.

- Eee... nu mai e păcăliciu’ care era. Acu’ e giocăr. Are lovele de moare lumea...

- Hai, mă, Viorică. Tu ziceai doar: odată ce eşti fraier, fraier eşti pe veci! Și oricum, în caz de ceva complicaţii, am trancanu’ la mine, m-am lăudat oarecum eu. Deci, hai!

Am intrat şi ne-am aşezat la o masă. Aceleaşi feţe de mai devreme umpleau perimetrul şi-am început:

- Mamă, frate, puştii ăştia n-au treabă acasă?

- ??? a spus Viorică.

- Păi şi azi la amiază, când am ajuns eu, erau tot aici.

- Ce ai, mă? mi-a zis, parcă tu nu erai tot asa. Ori ai uitat că frecai menta cu zilele numai în crâşma asta?

La care am tăiat cu:

- În fine...

M-a privit cu ochiul drept, de altfel pe celălalt îl avea de sticlă şi m-a întrebat:

- Ce-ai făcut? Ai terminat facultatea? Sau ai terminat cu facultatea?

Am râs.

- Păi cum dracu’, băi Viorică? Sunt ditamai avocatu’. Da’ profesez rar, că nu prea am chef.

- Bă, tu mă-nebuneşti! făcu el surprins.

- Pe bune, ce dreacu’. Păi tu crezi că eu am dormit în toţi anii ăştia?

- Ştiu şi eu... a zis zâmbind.

- Nu. Dar tu văd că ţi-ai revenit, am început să-l înţep. Că erai cu creierii pe crengi când ne-am văzut ultima oară. Apoi râzând: Vroiai să-i omori pe toţi. Erai teror.

- Ha-ha, eram, dă-mă-n slobozi... dar mi-am revenit. Am stat vreo două luni la Socola şi mi-a venit mintea la cap.

-J

- Ce mi-a făcut jigodia aia... a făcut cu ciudă.

Jigodia aia era una pe care le-o dădeam eu prietenilor lu’ tata s-o fută. Pe bani, of course.

- Aaa! am interjectat. Chiar! Ai mai vorbit cu ea?

M-a privit cu ochiu’ cât ceapa, apoi mi-a răspuns fără nicio părere de rău:

- Păi a luat liftu’, mă.

- Băi tu mă-nebuneşti! am făcut.

- Daaa, de vreo trei ani, mi-a zis. Păi eu când am aflat vestea asta mi-am revenit, a continuat şi s-a oprit să râdă. Că dacă nu mierlea ea, o mierleam eu, dă-o dracu’ de zdreanţă! a încheiat aspru.

- Mdea, am zis sec.

- Păi, mă, dacă nu profesezi, de unde ai tu maşina asta? şi ţoale... a schimbat el tacticos subiectul.

- Ei. M-am măritat şi eu, am zis. De altfel, asta fac toţi pârliţii care se însoară din interes, zic acum.

- Păi şi verigheta?

- N-am făcut încă nunta. Şi oricum n-aş purta verighetă.

- Care va să zică ai luat jackpotu’.

- De coaie, nu aşea.

- Băbăciune?

- Nu. Femeie de moare lumea, mă. Frumoasă, deşteaptă şi cu bani. Dac-o vezi, îţi sar minţile iar, am glumit eu.

- Bravo, bă. Păi şi cum de nu eşti cu ea?

- E mai complicat... sincer, m-am cam plictisit. Totul e neobişnuit de perfect. Am tot ce vreau, când vreau, cum vreau. Ea e frumoasă... dar toate astea mă... nu ştiu... toată viaţa mi-am dorit ce am acum. Dar acum când am ce mi-am dorit, parcă nu mai am scop, aşa... sunt... nu ştiu cum...

... Evident că Viorică nu mă înţelegea.

- ...şi-am zis să dau o fugă până aici...

- Păi unde stai?

- La motelul ăla de la intrarea-n oraş. Nici nu ştiu cum se cheamă...

- La Casa Georgescu. Stai că mă sună nepotă-miu...

A vorbit cu nepotă-su şi-a trebuit să plece. Am schimbat numerele de telefon şi pa.

Am rămas din nou singur şi m-am gândit că-i bine să mă joc puţin la automatele de poker. M-am jucat vreo două ore, timp în care am tot băut beri şi-am pierdut vreo trei sute de euro.

Am ieşit. Afară începea să se întunece. Am mai frecat-o un timp prin oraş, după care m-am întors la motel. Am mâncat ceva şi am urcat să mă culc. Când să adorm, pe la doişpe noaptea, mă sună logodnica mea. Iată şi conversaţia:

- Ce faci, dormi? m-a întrebat cu vocea ei sexi, semi-răguşită, ca miorlăitul unei pisici persane, după ce i-am răspuns, în stilul meu caracteristic:

- Dea.

- Nu prea, am zis şi-am continuat cu: Stăteam şi mă gândeam, ştiind că mă va întreba:

- La ce?

- La tine, bineînţeles.

- Hm...

- Da, am întărit, să nu se simtă că mint. Mi-e cam dor de tine, sincer să fiu, pis, am zis cu un ton de papiţoi.

- Foarte bine. Înseamnă că o să te întorci mâine, nu?

- Nu ştiu... mă mai gândesc. Ţi-am zis că am nevoie de câteva zile de singurătate.

- Mda, mi-a răspuns potrivnică, fiindcă nu îi convenea. Bine atunci, a spus. Totuşi, dacă ai vreun gând, ascuns, în ceea ce ne priveşte...

- Stai liniştită. Nu fi o pisicuţă rea şi nu te mai gândi la prostii, am zis iar ca un papiţoi. Apoi dres: Am nevoie de câteva zile cu mine însumi, atât.

- Dar unde eşti?

- La un motel, i-am dat de-nţeles că nu-i voi spune.

- Singur?

- Da. N-are room service, am glumit eu. Şi oricum n-am chef, am glumit iar.

- Aha, bine. Am vorbit cu tata, azi. M-a rugat să te rog, să mergi până la Torino...

- La Torino? am întrebat contrariat. Ce dracu să fac la Torino?

- Să te întâlneşti cu nişte oameni. Să porţi nişte discuţii...

- Când?

- La sfârşitul săptămânii viitoare.

- Păi şi de ce nu se duce el?

- Ştii foarte bine că din cauza bolii nu poate să meargă cu avionul. Şi oricum, tu vei prelua afacerile familiei când el nu va mai fi! Aşa că, obişnuieşte-te...

Într-adevăr, socră-miu ăla, nu putea merge cu avionul. Avea nu ştiu ce pe la corason.

- Afacerile familiei... am făcut pe un ton neîncrezător, deşi o manipulam. Sanchi! Şi frate-tu ce mai preia?

- Ştii bine că nu e făcut pentru lucruri de genul ăsta. Seamănă prea mult cu mama.

Într-adevăr, frac-su era cam papiţoiaş.

- Mdea... am răspuns.

- Mă mai iubeşti? hop şi ea.

- Pot eu să nu te mai iubesc? bag eu din top. 

- Ştiu eu? se jucă ea.

- Nu pot. Deci...

- Şi eu te iubesc. Abia aştept să te întorci...

- O să mă întorc.

Şi-aşa mai departe.

În realitate nu cred că o iubisem vreodată. Evident, mă legau multe de ea. Nu şi iubirea. De fapt, nu iubisem pe nimeni în sensul pe care i-l dădusem eu cuvântului, în aşa fel încât să fiu în stare să-mi dau şi ochii din cap. Sanchi! Totuşi, ea mă iubea şi gândul acesta îmi dădea o siguranţă pe care nici banii nu mi-o dăduseră vreodată.

Era femeia cu care orice bărbat ar fi fost mai mult decât norocos să-şi împartă viaţa. Şi singurul lucru pe care îl voia de la mine, era s-o iubesc. Şi eu nu o iubeam, dar asta nu înseamnă că nu aveam unele sentimente pentru ea, care, evident că, făceau cât o dragoste mare.

Am cunoscut-o într-un club, la începutul anului al treilea de facultate. Avea masa lângă masa pe care o împărţeam cu prietenul meu Giusy şi cu două curvuliţe de duzină programate pentru futai. Când am văzut-o, nu numai că mi-a sărit aproape toată băutura din cap, dar m-am mai şi plesnit cu palma peste frunte, cum fac eu când văd ceva extraordinar.

Stătea pe canapea lângă o prietenă. Purta o rochie mini, dintr-un material roz şi o pereche de pantofi negri. Emana eleganţă, iar pielea ei parcă absorbea toate luminile împrăştiate de stroboscoape. Avea părul negru, scurs peste umerii goi şi-o faţă care m-a scos din ţâţâni.

M-am ridicat de pe canapeaua mea, am făcut doi paşi şi m-am aşezat lângă ea. Am luat-o de gât golăneşte şi i-am spus cea mai haioasă replică pe care mintea mea tulbure a putut-o debita în acel moment:

- Mamă, gagico... la felu’ în care araţi, nu-ţi mai lipseşte decât un mascul ca mine ca să fii perfectă.

Replică destul de rurală de altfel, care s-a soldat cu un chicot de râs şi cu un răspuns mult peste limita aşteptărilor:

- La felul în care araţi tu, nici nu ştiu cum de ai tupeul să te bagi în seamă cu mine. Te-ai uitat puţin în oglindă?

Ce-i drept e că nu eram îmbrăcat prea bine pe-atunci. Aveam pe mine un tricou negru, mulat pe corp, o pereche de blugi bleu, o brăţară de argint de când lumea şi eram încălţat cu o pereche de nike argintii. Aduceam de departe cu un manelist.

- Extraordinar, am exclamat ca pentru mine. Cred că nu ştii cu cine ai de a face, am spus şi-am continuat întinzându-i mâna şi parafrazându-l, ironic evident, pe James Bond: Mă numesc Ivan. Narcis Ivan. Dar cunoştinţele îmi spun El Presidente, am adăugat pe un ton clar autoironic.

A chicotit din nou.

- Măcar eşti hazos, mi-a aruncat, ca şi cum per total aş fi fost un buboi sau ceva. Apoi a adăugat strângându-mi uşor mâna: Catarina. Catarina Caran.

Rotiţele din creier au început să mi se învârtă la viteză maximă. Auzisem de ea, dar niciodată nu mi-aş fi închipuit că o s-o cunosc. Era fata lui Victor Caran, supranumit şi Șobolanu’, un individ despre care se spunea că conduce toată lumea interlopă din Bucureşti.

- Care va să zică, tu eşti celebra fată a lui Victor Caran, am spus. Cea despre care se zice că l-ar fi adus pe băiatul ministrului... cum l-o fi chemând, în pragul disperării.

- Sunt, pur şi simplu, Catarina, mi-a spus plină de o graţie... seducătoare. Deşi, aşa, scrisă, replica asta e una prostuţă, dar live, a fost altceva.

Am zâmbit cu zâmbetul meu de jigodie şi mi-am muşcat buza de jos. Am privit-o adânc în ochii ei verzi cu privirea mea despre care multe gagici mi-au spus că au simţit-o  până-n chiloţi. A clipit. 

- Ai ceva din iad în priviri, Catarina, am spus într-o clipă.

- Hai să plecăm de aici, mi-a răspuns. E prea mult zgomot şi eu nu prea bat cu cluburile.

„Dacă intri între cracii lu’ asta eşti profesor, Ivan!” mi-am strigat în gând.

- Gata şefa. Hai! am zis.

- Ai un tupeu jegos... dar se pare că-mi place asta la tine, mi-a spus în drum spre maşina ei, că eu pe-atunci eram cel mai bun profesor de mers pe jos.

- Şi încă n-ai văzut nimic, am glumit eu. Unde vrei să mă duci?

- Unde ţi-ar plăcea?

- Unde vrei, dar să ştii că nu o să te las să profiţi de trupul meu, i-am aplicat replica mea de top.

- Ai vrea tu, mi-a aruncat râzând.

Am mers la o cafenea de pe Dorobanţi, o stradă de altfel prea scumpă pentru mărunţişul de prin buzunarele blugilor mei de-atunci. Ne-am aşezat la o masă şi-am început să vorbim vrute şi nevrute.

Am aflat că avea 20 de ani, că era studentă la drept, ca şi mine, că nu era ţigancă decât pe jumate şi că vroia un bărbat, diferit de cei cu care era obişnuită, să-l poată iubi. De asemenea, am mai aflat şi că nu avea importanţă din ce familie provenea respectivul bărbat, câţi sau dacă avea bani – ceea ce m-a umplut de bucurie, fiindcă eu eram cam pârlit – că tot ce conta era să fie deştept, şarmant, încrezător în sine şi curajos – cum de altfel eram chiar eu ;)

A aflat că aveam 23 de ani, că eram student la drept, că n-aveam bani mai deloc, că eram sătul de curve şi că-mi doream o femeie pe care s-o iubesc şi care să mă iubească. Cu alte cuvinte ne potriveam, după cum era şi cazulJ