TiuKestionar

Elena VLĂDĂREANU

 

- Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

De-a v-aţi ascunselea. În adolescenţă? Nu cred că am avut vreun joc.

- Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Din păcate, cu primii mei prieteni mă văd din ce în ce mai rar, ca să nu zic că nu mă mai văd deloc. Unul s-a mutat în Olanda, altul e avocat şi nu iese cu lunile din biroul lui şi din costumul de avocat, prietena mea cea mai bună tocmai a născut, plus că trăieşte de câţiva ani la Ploieşti. Mă întristez când îmi dau seama că până şi prietenia se schimbă în timp. Chiar dacă ei îmi sunt la fel de dragi, nu pot să nu recunosc o anumită distanţă apărută între noi.

- Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

Îmi place să mă uit la tenis, dar cum în ultimii 4-5 ani abia dacă deschid televizorul o dată pe zi – vorba vine televizorul, de fapt avem un abonament internet mai sofisticat, care include şi program tv – nu prea mă uit, ca să nu zic că nu mă uit deloc. Când eram mică, am făcut volei şi ceva handbal prin şcoala generală, nimic serios. Îmi mai place baschetul. Şi alerg. Merg cu bicicleta. Dar preferatul meu rămâne înotul. Dacă s-ar fi putut, mi-ar fi plăcut să schiez.

- Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

Să mănânc o fetiţă.

- Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

În prezent, îmi place ceea ce fac. Dar cel mai mult şi mai mult mi-ar plăcea să îmi propună o editură să scriu ghiduri de călătorie neconvenţionale. Normal, să mă şi plătească, în stil occidental, cu bani de călătorie şi avans. Ei, acesta ar fi ceea ce se cheamă visul meu. Ca orice vis, va rămâne vis, deci neîmplinit.

- Ce sentimente/stări te enervează?

Panica, deşi adrenalina mă face să mă concentrez, dar numai cât nu depăşeşte un nivel, altfel risc să devin o tomată bâlbâită. Ruşinea. Când (mi) se face o nedreptate şi nu am replică. Când partenerul de dispută – a, da, nu-mi plac conflictele, deşi nu s-ar spune, nu? – nu are decât jigniri ca argumente şi mie – da, Jesus!, I hate my self! – îmi dau lacrimile. Şi mi se simt în voce.

- O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

What? Nu m-aş lăuda cu nimic. Mai ales că am un caz notoriu în familie. Bunică-mea, care le înflorea pe rupte. Doar un exemplu: când a fost criza economică AIA a naibii, nu asta de acum, noroc că-i trecuse ei prin cap să cumpere mai mult zahăr, mai mult orez, mai multă făină, că altfel ar fi murit de foame. Da? Aţi înţeles? Noroc cu ea! Deci fără laude!

- Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Categoric, nu.

- Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

L-aş refuza.

- Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Ce sunt acum? Hai să stabilim. Sunt jurnalistă, realizez o emisiune zilnică în direct la Radio România Cultural şi ca să ajung aici am muncit foarte mult, chiar şi pe salarii microscopice. Nu am făcut compromisuri. Poate, ca scriitor, am să-mi reproşez multe, dar ca jurnalist nu am atât de multe. Poate zilele proaste, de care am parte din plin, ca orice om aş spune. Îmi pare rău că sunt colerică şi, deseori, mă ia gura pe dinainte, mă grăbesc să dau verdicte, după care regret. Nu e o scuză, nu vreau să mă apuc acum să spun că vai, asta sunt, nu pot să mă schimb… Prostii, orice om se poate schimba, poate sunt prea laşă să o fac.

10 întrebări nu prea literare pentru un scriitor:

Andrei DOBOŞ

 

 - Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

  Am trecut prin toate jocurile prin care poate trece un copil crescut la bloc în anii 90 – ca o menţiune specială, amintesc pac-pac-ul pe şantiere abandonate (labirint, aşa-i ziceam) – dar, din adolescenţă şi pînă acum a rămas doar şahul.

 

 - Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

  Sigur că despre trecut. E un fel de tatonare, un mic ritual care încearcă să facă trecerea în prezent. De cele mai multe ori nu există un prezent, aşa că se întîmplă fix ca-n Seinfeld: relaţiile cu alţi bărbaţi le ai pentru totdeauna, nu poţi pur şi simplu să-i dai unui alt bărbat papucii.

 

 - Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

  Înotul. În ultima vreme m-am şi apucat serios să-l practic. Majoritatea viselor mele se petrec în waterworld.

 

 - Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)? 

  Există un punct de intensitate, care la un moment dat explodează, împrăştiind trasee posibile în cîmpul memoriei. Cînd mintea se linişteşte, vezi clar: timeline-ul tău personal, un şir cauzal, şi urma vagă a celorlalte mii de posibile. Un personaj cam asta ar trebui să facă, să intre într-o cauzalitate puţin diferită de a ta; deci, ca să revin, precis, la întrebare: i-aş distorsiona personajului timpul.

  

 - Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

  Apicultura cred că m-ar ferici.

 

 - Ce sentimente/stări te enervează?

 Devin foarte repede paranoic, deprimat, abrupt, radical etc. Recent am citit Gomora lui Roberto Saviano şi m-am paranoizat teribil. E acolo un fel de înţelegere a lumii actuale care m-a bulversat. Nu e – cum ar zice un prieten, biciclist şi poet exotic – simplă teorie a conspiraţiei venită la pachet cu berea.

    

 - O faptă cu care te-ai lăuda în faţă copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

   Trăim vremuri plicticoase. Nici închisori, lagăre sau războaie din care să scapi cu viaţă şi să le povesteşti copiilor şi nepoţilor. Probabil va trebui să inventez ceva. 

 - Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor? 

  Nu ştiu cum e să cînţi rock sau jazz, dar aşa, la o primă proiecţie, cred că aş accepta bucuros să cînt manele, de dragul posturii, dacă nu de altceva.

Ca scriitor, cu cît devin mai lucid, cu atît accept mai puţine lucruri. O să ajung probabil, cu cît voi înainta în vîrstă, un fel de soup nazi al scrisului.

  

 - Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face? 

  E o întrebare foarte înşelătoare, la care nu prea ştiu ce să răspund. În mod normal n-aş face absolut nimic, dar asta depinde în mare măsură de contextul exact al situaţiei.

 

 - Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

    E complicat. 

Andra ROTARU

 Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

Am crescut la bunici, la curte, la Constanţa, până pe la 4 ani, apoi toate vacanţele de vară mi le-am petrecut acolo. Şi cele de iarnă, dar de ele îmi aduc aminte mai puţin. În fiecare vară luam salteaua de plajă şi o aşezam în trandafirii bunicilor, în vie, oriunde creşteau buruieni. Tânjeam şi după nuferi, lalele, beciul înspăimântător în care nu aveam voie să intru. Apoi timpul trecea f. greu, aşa că împachetam pământ şi gândaci morţi în frunzele de viţă de vie şi mi se părea cel mai frumos aşa, să gătesc precum oamenii mari. Ofeream sărmăluţele de pământ prietenelor, peste gard. Erau jocurile de început, când învăţam ce e cu “tandreţea”. Adică stricam multe în curtea bunicilor şi ei mă lăudau pentru fiecare nouă stricăciune pe care o făceam. Primeam doar tandreţe, linişte, iubire - în schimb. Niciodată nu m-am simţit un copil mai potrivit cu locurile, decât acolo. Iar unchiul Aurel era ca un frate mai mare, care mă lua peste tot: la întâlnirile lui cu fete (şi trebuia să dau verdicte: îmi place sau nu domnişoara respectiva), ţinea cont de părerile mele, sau aşa mi se părea. Învăţam cum e să “vrăjeşti” fetele şi cum să le laşi. Până când a dispărut şi el, pe mare, şi magia a dispărut şi ea. De atunci mi-e imposibil să pronunţ cuvintele care încep cu D.: dragoste, dispariţie, despărţire, şi nici nu le las să mai înceapă, pentru că “am fost părăsită de mică, nu am rămas cu nici un bărbat”. Cam aşa…dacă aş poetiza cuvintele cu D.

Mai erau momentele în care bunicul mă lua pe picioarele lui şi mă făcea aeroplan. Mă legăna până când suspina că ar vrea şi el să mai aibă vârsta mea, să mă bucur mult că sunt mică, că încă pot face orice. Îl luam atunci în braţe, îmi treceam degetele prin părul lui alb. Nu am uitat niciodată cuvintele lui, nici cum era îmbrăcat când mi-a spus aceste cuvinte. Credeam că sunt doar cuvinte, dar simţeam că vreau să pot să-i ofer împlinirea acestei dorinţei, de a fi din nou mic, copil.

Apoi totul s-a rupt. Nici nu ştiu cu adevărat când am venit la părinţi, în Bucureşti, îmi aduc aminte doar de un lift în care nu vroiam să intru pentru că tavanul era acoperit şi nu vedeam eu soarele şi cerul Constanţei. Nu înţelegeam cum se poate sta sus, la etajul 6, şi nu pe pământ, ca până atunci. Cum de există un cer de Bucureşti, de Constanţa, de ce există mai multe.  Şi când copiii din Bucureşti mă chemau la joacă, deschideam uşa apartamentului de la etajul 6, crezând că pun piciorul pe pământ, că dau în curtea bunicilor. Nu anunţam pe nimeni când plec, obişnuită să nu existe delimitări între casă şi grădină şi maidan. Mama îmi povesteşte acum că încerca să mă înveţe să cer voie să ies la joacă, dar ca un copil absolut liber până la venirea în Bucureşti, dădeam cu piciorul în uşă de supărare, neînţelegând de ce se face atâta tam tam pe ceva atât de normal. La Constanţa era o gaşcă de copii de vârsta mea şi o fată puţin mai mare ca noi ne iniţia în tainele competiţiilor sportive, jocurilor...Cel mi mult îmi plăcea când jucam “ţară, ţară vrem ostaşi”. Când mâinile celorlalţi se uneau şi îmi luam avânt ca să sparg acel zid de corpuri, senzaţia era extraordinară. Ca şi cum aveam o forţă specială în faţa căreia nu rezista nimic. Senzaţia asta am avut-o şi când m-am apucat să scriu….Mai îmi plăcea să-l aştept pe Omul negru la 12 noaptea, atunci când doar licuricii se mai vedeau în jurul felinarelor stradale. La Bucureşti s-au schimbat multe. Mai rămăseseră din mine sălbăticia şi bucuria, însă erau privite cu ochi neînţelegători, mi se stopa pe zi ce trecea pofta de copilărie şi de aventură. Am urât Bucureştiul şi toate schimbările, adormeam în fiecare noapte plângând, cu tata care-mi citea poveşti şi îmi promitea în fiecare zi că mă duce înapoi la Constanţa. Probabil că de atunci am început să nu mai cred în nimic din ce fac oamenii mari şi am rămas cu senzaţia că lucrurile se pot schimba într-o fracţiune de secundă, fără nimic care să le aducă cu adevărat înapoi.

*

În adolescenţă a fost foarte frumos, eram la arte plastice, era încă perioada hippie (sau se păstra la noi în liceu), aveam o gaşcă foarte mare, chiuleam periodic şi ne duceam în Lăptăria lui Enache, în Cişmigiu, la cinematecă (aveam intrarea gratis), în barul de la Arhitectură, de la Litere. După 2 săptămâni de liceu mama a fost chemată de urgenţă de diriginte pentru că aveam preaviz de exmatriculare. După asta am învăţat să-mi motivez absenţeleJ  Făceam parte dintr-un grup cu  foarte puţine fete şi mult mai mulţi băieţi, aşa că pe unde mergeam ne simţeam importante. Aveam de fapt mai multe găşti, atunci oamenii erau mult mai faini, nu ţi se întâmpla nimic rău...jocurile adolescenţei erau călătoriile, descoperirile şi seducţia, primele emoţii, taberele, primele îndrăgostiri. Îi priveam pe cei din jur cu un ochi atent la detalii care mă fascinau: degetele, ochii, părul, vocea. Şi modul de viaţă de atunci când, dacă te duceai la munte pe viscol, părinţii te credeau la mare, dacă mergeai la Sighişoara la festival...erai în cu totul alt loc, dacă te duceai la mare erai cu siguranţă în Bucureşti (am lipsit o dată de dimineaţa până noaptea spunând că mă duc să pictez prin parcuri, alteori spuneam că mă duc la liceu şi apoi la nocturnă, la patinoar). Era bine că nu erau încă telefoane mobile şi puteai da telefon când aveai chef. S-au înzăpezit o dată trenurile când făceam o astfel de escapadă şi era să mă dau de gol. Şi era perioada când rula filmul The Doors, care mi-a schimbat viaţa. Tocmai treceam din clasa a 8-a în clasa a 9-a şi eram într-o tabără la Sângeorz Băi. Acolo am întâlnit persoanele care, ca şi mine, ascultau Doors şi erau din Constanţa mea. Au nimerit în căminul unde eram noi cazaţi pur întâmplător, traseul lor montan fusese bruiat de o furtună. Şi au stat cu noi, cei din tabără până la sfârşitul ei. Am început să scriu sub influenţa noutăţilor, mă trezeam la viaţă. Eu aveam 13 ani, aceşti călători 21. Era o diferenţă mare, dar e bine când lucrurile minunate vin când eşti la început de drum, când te uiţi la celălalt cu o siguranţă inconştientă, fără frică, când îl urmezi pentru că ştii că acela e şi drumul tău. 

 Când te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

 Primii prieteni/e au plecat. La Constanţa, pe strada unde am copilărit, nu prea mai sunt aceiaşi oameni ca pe vremuri. Prietena cu care stăteam ore întregi pe gard făcând schimb de experienţe “agrare” de la furnici, pătrunjel, viţă de vie s-a căsătorit şi s-a mutat din Constanţa. Cu prietenii din liceu nu m-am mai văzut de foarte mult timp, nici nu am reuşit să ajung la întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului...Dar pe ei i-am lăsat să se estompeze încet, pentru că, renunţând la artele plastice, nu am mai suportat nimic din ce m-ar fi legat de viaţa aceea. Nici mirosul de culori, nici experienţele de atunci. În general, când mă îndrept într-o direcţie nu mai întorc capul. Cea mai bună prietenă, însă, există de când aveam 6 ani. Am făcut aceeaşi şcoală generală, locuiam una lângă alta, apoi ne-am regăsit una pe alta la facultate. Nu se schimbă nimic între noi două, nu ne înstrăinăm, şi, aşa cum există câteva mari prietenii de-a lungul vieţii, pe ea am găsit-o  uşor şi repede. Probabil că fidelitatea mea în relaţiile cu ceilalţi conţine o mare doză de bungee jumping. Fie mă arunc de tot, fie abandonez traseul, fie persoanele pe care ar trebui să le întâlnesc încă nu au apărut. Nu e nici o diferenţă majoră între iubire şi prietenie. Şi prietenia parcurge aceleaşi cicluri...indiferent că e cu o fată sau cu un băiat, şi se poate stinge.

Prezentul şi prieteniile sunt confuze. Nu mai cred în multe lucruri, şi ca să nu ajung la o mică alienare afectivă, am doar vreo 4 prieteni/e buni. Atunci când ceva stopează acea aruncare, bungee jumpingul de care vorbeam, mai bine mă retrag. Am văzut demult un film şi era o frază foarte frumoasă, nu ştiu dacă o pot reda exact: nu merită trăite prieteniile sau iubirile mediocre. Şi nici la înmormântări nu merg, pentru că adevăratele iubiri nu închid ochii. Unchiul  e deja dispărut de 8 ani pe mare, iar la bunici nici nu vreau să mă gândesc că se vor duce. Mai demult am văzut cum, într-o biserică, o fetiţă de vreo 5 ani se juca în nisipul cu lumânări pentru vii şi morţi. Îi încurca. Mi s-a părut cea mai simplă declaraţie de reversibilitate, iubire şi magie.

Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

Cred că tenisul de câmp. M-am înscris la nişte cursuri de tenis prin clasa a 7-a, când îmi plăcea de Stefan Edberg, dar nu m-a ţinut mult…o singură vară. Când eram mică mă rugam de părinţi să mă dea la gimnastică, pentru că aveam cărţi şi poze cu Nadia şi o imitam. Am crezut la un moment dat că dacă voi reuşi să fac sfoara, voi fi fericită. Când am reuşit să o fac, l-am chemat pe tata să-i arăt şi mi-am dat seama că fericirea nu există. Că încă nu învăţasem să mi-o reprezint cum trebuie. Au urmat statul în mâini, apoi săriturile…mereu mi-am dorit să mă arunc în apă de la înălţime. Încă nu am făcut asta.

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

Păi…nişte personaje se îndrăgostesc de alte personaje şi apoi de altele. E o îmbâcseală ca la tragerea cu puşca. Ţinta stă nemişcată şi e asaltată de tot felul de binevoitori, care dacă o văd acolo, în faţa lor, cred că o vor ciurui. Aiurea…

Dar de altfel în Spania, când eram în vacanţă anul trecut, am tras atât de bine eu însămi cu puşca încât am câştigat un ursuleţ de pluş pe care vroiam să i-l dau Norei pentru că ursuleţul avea o hăinuţă de austriac şi o caschetă roşie. Cam atât legat de disponibilităţi şi metaforele relaţiilor interumane. Uneori e mai frumos să stai să bei vin pe balcon  până la 7 dimineaţa, să asculţi muzică cu prietenii vechi şi să simţi că acel balcon e un aeroport. Personajele mele mai încurcă uneori pista şi decolează în locul meuJ.

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

La întrebarea asta pot să răspund fără să stau pe gânduri. Mă bate gândul de mult timp să merg prin lume şi să am grijă de animalele din adăposturi sau rezervaţii. Şi casa mea devenise un fel de spital pentru animale  la un moment dat…ceea ce nu îi încânta pe ceilalţi locatariJ

Ce sentimente/stări te enervează?

Mă enervează când cei din jur fac nişte lucruri pe care eu nu le-aş face, şi când starea aia călduţă de “whatever” tot pe mine mă apasă. În general victima e mai traumatizată decât “călăul”, mi s-a mai întâmplat. Şi atunci prefer să tac mult şi bine. E complicat pentru că nu am chef să judec, şi las dezamăgirea să-şi facă de cap. Până la urmă trec toate, chiar dacă mai tai de pe lista de prieteni diverse persoane sau întâmplări. Nu suport nici explicaţiile, nici îmbâcseala, nici vulgaritatea unei discuţii care ar strica şi ce a mai rămas din persoana respectivă, de exemplu. Până la urmă lucrurile cu adevărat importante se întâmplă şi rămân, chiar dacă nu cum vrem noi.

 O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

Copiii se bucură de foarte multe lucruri. Eu mă bucuram când unchiul meu Aurel prindea vreo furtună pe mare şi îmi povestea despre ea; mă bucuram când bunicul îmi povestea despre cele 2 gloanţe pe care le-a primit în cel de-al 2-lea război mondial. Până când o să am eu copii, poate se întâmplă ceva demn de povestit lor.

Păi cred că i-am surprins de multe ori pe părinţi, pentru că mereu se aşteptau să fac ceva şi făceam altceva. Îi zăpăceam cu hotărârile mele bruşte, când intuiţia mă făcea să mă arunc cu capul înainte. Dar acum, când mai am iniţiative care par irealizabile deja zâmbesc...ştiu că se vor îndeplini. Probabil au ceva capricornii inuman în ei, care îi ghidează către zone bizare, dar minunate.

Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Nu poţi să faci predicţii când nu ai experienţa de viaţă necesară şi nu ai trăit pe viu şi pe de-a-ntregul nici sărăcia maximă. Aşa, vorbind, toţi suntem foarte generoşi şi foarte răbdători…Puşi în situaţii de genul, nu ştiu câţi ar mai face ceva. Nu ştiu ce n-aş accepta ca scriitor. Există mereu posibilitatea să refuzi să te “bagi” în ceva, când propunerile vin din partea altora. E mai grav când nu mai poţi să fii corect cu tine. Restul sunt bălării.

Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

Dar cum aş şti că nu-l merit? Asta e porcăria cu lumea scriitorilor, sau în general...extinzând aria. Şi dacă cea mai bună prietenă ar lua un premiu mai mare, aş zice, wow, ce prietenă faină şi deşteaptă am! M-aş bucura...de fapt s-a şi întâmplat, nu aş judeca în termeni de “merită”. Ce e chestia asta cu justificarea...premiilor, chiar şi din punct de vedere emoţional? Prietenii între ei, fac sau nu fac nişte chestii, iar prietenia nu e egală cu “a merita sau ba, mai mult-mai puţin”, astea-s mizerii deja. Valoare va fi premiată mereu, ha. Şi prieteniile vor fi premiateJNu cuantific simpatiile în funcţie de “dă-mi şi mie”.  Dar în general, ţi se spune cu multă bunăvoinţă (venită tot din partea prietenilor literari) că mereu merită alţii şi alţii şi trebuie să dai explicaţii pentru lucrurile care ţi se întâmplă. Ar trebui să înveţe şi oamenii să se bucure de ceea ce primesc, nu să cârcotească tot timpul. Şi până la urmă roata se schimbă mereu. Vezi topurile revistei 22, de ex. Ce e anul acesta, nu mai e la anul şi tot aşa. O să ajungem să scriem pentru premii, cum spunea o dragă critic literar, care n-a fost însă în stare să urmeze acest model pe care-l proclama.

Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Mâncând Similac când eram mică.

tiuKestionar

Costi ROGOZANU

 

- Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

- În copilărie fotbalul şi bătăile (fără reguli). În adolescenţă, baschetul.

 

- Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

- Trecutul glorios, beţiile, muzica, ăilalţi. Prezentul e pentru colegii de serviciu. Trecutul e timpul discuţiei dintre prieteni.

 

- Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

- Volei. Baschet. Fotbal. În ordinea asta. Mi-ar fi plăcut să fac volei sau fotbal. Dar pentru volei nu erau terenuri la şcoală. Pentru fotbal nu a fost timp – plus că ai mei ar fi fost revoltaţi dacă aş fi lăsat învăţătura pentru antrenamente. Aşa că am jucat baschet. Numai că tipii albi nu prea pot să sară...

 

- Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

- N-aş pune bombe, dar un personaj al meu a făcut-o.

 

- Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

- Jurnalismul îl fac cu plăcere. Fericit aş fi dacă aş putea toată ziua să scriu şi să citesc fără să fiu nevoit să am un job.

 

- Ce sentimente/stări te enervează?

- Blazarea, lipsa de chef, cinismul de cîrciumă. Cred că atunci cînd faci efortul să vorbeşti, să te vezi cu nişte oameni, trebuie să faci şi efortul să nu distrugi tot.

 

- O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

- Nu am cu ce să mă laud. Sînt un biet mic-burghez. Mi-ar plăcea să le pot spune: am fost dintotdeauna un tip OK, n-am făcut nici un căcat, să nu faceţi nici voi. Adică exact ce-mi spun ai mei. Dacă reuşesc asta şi în continuare înseamnă că dinastia Rogozanu n-a fost compromisă, haha.

 

- Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

- Da, aş accepta, aş face o manea mişto. Ce tot aveţi cu manelele. E o tîmpenie toată snobăreala asta antimanele – e, cred, cel mai viu gen de la noi. Decît rock tîmpit holograf-iris mai bine manele! Ca scriitor, n-aş accepta multe. Unul dintre ele: n-aş scrie doar ca să mă aflu în treabă.

 

- Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

- Nu vreau premii, vreau public, vreau să fiu citit de oameni mişto. Juriile care dau premii nu sînt, în general, mişto – dimpotrivă. La noi trebuie să te înscrii ca să participi. Eu nu mă înscriu nicăieri niciodată, deci nu sînt în pericolul să primesc ceva:).

 

- Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

- Am citit de la 8 ani fără oprire şi mi-am dorit să trăiesc din scris.

 

(10 noiembrie, 2009)