100 mari sportivi

(traducere de Mihail Vakulovski,

în curs de apariţie la Ed. Ideea Europeană, Bucureşti)

 

 

Diego Maradona

 (născut în 1960)

 Cea mai evidentă latură a carierei lui Diego Maradona a fost neconcordanţa ei orbitoare. Pe terenul de fotbal, fiind mereu în centrul acţiunilor, era atât de îndemânatic şi de neoprit, încât adversarii lui nicicum n-au putut să-l oprească, să-l prindă şi să-i scoată pielea; dar în afara terenurilor de fotbal, aflându-se mereu în centrul neînţelegerilor, el n-a reuşit niciodată să-şi păstreze pielea neatinsă. Toate nemulţumirile prin care trece Maradona curg una din alta.

Viaţa acestui copil al cartierelor din Buenos Aires certat cu disciplina totdeauna a avut acelaşi curs. Presărată de cele mai neaşteptate senzaţii, greu chiar şi de imaginat, viaţa lui fiind ca o hartă a unei călători turistice, compusă mai degrabă nu dintr-un atlas al reuşitelor, ci din suma ieşirilor în urma cărora intrările la secţiile de poliţie se împletesc cu apariţiile în titlurile articolelor din ziarele de sport. 

Punctul de început a acestei hărţi e Villa Florida din Argentina, plăcută auzului, dar foarte dură pentru viaţă, o localitate de la marginea capitalei Argentinei. O legendă locală susţine că micuţul Diegito la trei ani a primit o minge de la tatăl său şi, începând din acea clipă, acest obiect s-a transformat într-o parte a corpului său de care nu se despărţea niciodată, de parcă pe ei îi unea un anume cordon ombilical; băieţelul alerga toată ziua după minge, iar noaptea băga mingea în pat, lângă el, nedorind să se despartă de prietenul credincios. Perechea de nedespărţit organiza reprezentări în pauzele meciurilor de fotbal, pe ecranele televizoarelor, când Diegito distra publicul jonglând mingea sa cu capul, cu umerii, cu pieptul, cu genunchii, cu gleznele, cu călcâiele, cu orice parte a corpului unde se ducea mingea, fără a o lăsa să cadă pe pământ în tot timpul reprezentaţiei. Când cele două echipe se întorceau pe teren după pauză, mulţimea îşi exprima încântarea faţă de măiestria fantastică a lui Diegito şi a mingii lui, strigând: „Rămâi pe teren! Rămâi!”.

La vârsta de nouă ani acest copil minune vrăjitor a ajuns la „Los Cebollitas” - Cepele, vestita echipă de fotbal pentru copii. Jucând în tricoul cu numărul 10, pe care-l purta extraordinarul Pele şi care, prin tradiţie, îi revenea celui mai eficient jucător al echipei, Diegito făcea cu mingea absolut tot ce dorea. „El nu se oprea deloc, jonglând mingea”, a spus cineva care l-a văzut pe Maradona în acea primă zi când a fugit pe terenul de fotbal cu numărul zece pe spate. „El a devenit un fenomen imediat după naşterea sa”.   

Cinci ani şi 140 de victorii la rând aşa a jucat Diegito, spectatorii oftau şi exclamau de uimire la fiecare dribling al său, la fiecare cursă, şi nu erau puţine deloc. Unul dintre primii lui admiratori îşi aminteşte: „Oamenii care nu se interesau deloc de fotbal veneau să se uite la el ca la un spectacol de teatru, ca la o reprezentare de circ, ca la Operă”.

La paisprezece ani a abandonat şcoala ca să dedice tot timpul său fotbalului; la cincisprezece ani el a semnat primul său contract de profesionist, devenind jucător al echipei de fotbal „Argentinos Juniors”,  iar la şaisprezece ani a jucat primul său meci ca profesionist. Fanii lui s-au adunat pe micuţul teren al echipei „Argentinos Juniors” ca să-l susţină şi să se minuneze de preferatul lor, strigând într-un glas: „Îl vedeţi, uitaţi-vă la el! Iată-l pe Maradona şi baletul său!”.

Elegant şi semnificativ, acest senior tânăr cu un corp puternic de tanc trecea prin rândul apărătorilor cu o uşurinţă uimitoare, driblându-i şi zăpăcindu-i cu mişcări foarte scurte, hipnotice şi aproape insesizabile, ca apoi, când adversarii încercau să înţeleagă ce li s-a întâmplat şi cum putea să li se întâmple aşa ceva, el se mişca în ritm de tangou spre poartă, sau, jonglând  mingea cu genunchii sau cu orice altă parte a corpului necesară pentru aşa ceva, chiar şi de patru sau cinci ori, din fugă, în viteză, trecea de orice grup de fundaşi, apropiindu-şi corpul de pământ astfel că nimeni să nu-i poată lua mingea. Iar după asta, simţind adierea golului în aer, el înţepa mingea undeva la jumătatea pasului, şi încă „nu cu piciorul ăla”, cu care te-ai putea gândi că ar putea lovi mingea, iar apărătorii din spatele lui continuau să nu-şi revină, încă stând ca nişte stâlpi.

Stilul său de joc cerea foarte multe calităţi de la fundaşii adverşi, în primul rând improvizaţie, crescută de la aceleaşi rădăcini ca şi arta pe care o stăpânea atât de bine Maradona. Aşa lămurea în legătură cu aceasta Cesar Luis Menotti, fostul antrenor al echipei Argentinei de fotbal: "El a crescut într-o familie săracă şi a reuşit într-un mod miraculos să aducă cu sine în fotbal acea ingeniozitate necesară unui băieţel de cartier pentru supravieţuire".

Dar cu toată imaginaţia şi puterea de invenţie specifică, Maradona n-a reuşit, totuşi, să rămână în lotul echipei naţionale a Argentinei după ultima selecţie făcută de Cesar Luis Menotti pentru Campionatul Mondial din 1978, crezând că adolescentul de şaptesprezece ani încă e prea verde pentru echipa alb-albastră. "Eu i-am spus că el va deveni celebru, un jucător de fotbal cu adevărat extraordinar, îşi amintea antrenorul Cesar Luis Menotti. Dar lovitura a fost mult prea puternică pentru adolescentul Maradona. El plângea în hohote, ca un copil mic".

Neavând posibilitatea să-şi arate măiestria şi măreţia în Campionatul Mondial din anul 1978, Maradona a fost nevoit să aştepte anul viitor. Căci în acest an Maradona s-a deplasat cu echipa de tineret a Argentinei (echipa de până la 21 de ani) în Japonia, unde a câştigat Campionatul Mondial, tot atunci fiind numit cel mai bun fotbalist al Americii de Sud. Devenind în sfârşit membru cu drepturi depline în echipa naţională a ţării sale, Maradona a condus-o pe Argentina într-un turneu triumfal prin Europa.

Lumea fotbalistică europeană vedea arareori un fotbalist atât de tehnic precum acest tânăr lat în spete cu piept puternic şi masiv, cu sprâncene negre şi bine desenate pe faţa lui, orice mişcare a căruia fiind vrednică de filmat pentru posteritate. Adversarii în zădar prindeau aerul, amatorii de fotbal din tribune şi din faţa televizoarelor oftau cu uimire, urmărind acele jonglerii şi şmecherii aproape invizibile, pe care Maradona le făcea cu mingea. Chiar şi presa englezească, de obicei greu de uimit, a sărit încântată şi mirată să laude acest talent apărut la orizont, iar Sandy Times i-a dedicat lui Maradona o pagină întreagă într-un număr special: "Aproximativ o dată la douăzeci de ani pe lume apare un fotbalist genial, se spunea în revistă. Ultimul a fost Pele, extraordinarul jucător brazilian. Acum a apărut un alt jucător genial - argentinianul Diego Maradona".

Şi noul Pele, mai exact Diego Maradona, noul rege al fotbalului, s-a întors în ţara sa, Argentina. Iar din urma lui au venit imediat, din toată lumea, nenumărate oferte. Dar în Argentina, ţara unde fotbalul e o adevărată şi generală religie, zvonurile despre vânzarea lui Maradona în afara ţării au fost întâmpinate de o mare nemulţumire populară, care începeau cu un refuz categoric ("Maradona nu e de vânzare") şi continuau cu afirmaţii spirituale ("Diego e asemănător cu un înger, pe care Dumnezeu l-a trimis pe pământ pentru ca el să fericească fotbalul argentinian"). Cu toate acestea, Diego Maradona a preferat un câştig propriu şi concret unui rol de prooroc şi a semnat degrabă un contract de şase ani cu echipa spaniolă Barcelona pentru o sumă extraordinară de 12 milioane de dolari. A urmat o reacţie imediată. Trezindu-se în faţa unei perspective de neimaginat până atunci, să-l piardă pe cel care le aducea cele mai mari bucurii, fiind ca un adevărat tezaur naţional, amatorii de fotbal din Argentina au răspuns cu lacrimi dureroase de neputinţă, iar Asociaţia de Fotbal din Argentina a declarat că Diego Maradona va primi permisiunea de a evolua pentru noua sa echipă doar după încheierea Campionatul Mondial din 1982.

Ironia sorţii - finala Campionatul Mondial din anul 1982 avea loc în Barcelona. Se aştepta ca Maradona să ducă echipa Argentinei la al doilea titlu de campioni mondiali, dar, scos din ţâţâni de apărarea strânsă a fundaşilor din echipele adverse şi de nenumăratele faulturi, Maradona a avut evoluţii nesatisfăcătoare şi echipa Argentinei a fost scoasă din luptă chiar din turul doi. Presa locală, atentă la jucătorul care urma să evolueze pentru echipa de bază a oraşului lor, a făcut mişto de evoluţiile lui Maradona, una dintre reviste poreclindu-l batjocoritor "Mini-Donna", adică "Doamna Mică".

Începea ura bilaterală de doi ani dintre Barcelona şi Maradona. Cu toată foamea imensă de victorii, - iar Diego Maradona a adus echipei noroc şi victorii, chiar din primul an din care a jucat pentru Barcelona aducând echipei pentru care juca titlul naţional şi marcând douăzeci şi două de goluri în treizeci şi şase de meciuri, - cetăţenii oraşului au înţeles repede că acest străin impulsiv cu părul negru nu poate să fie luat de ce comandaseră ei. Băiatul obraznic absolut necomunicativ nicicum nu putea să se potrivească cu înaltele norme etice şi morale pe care le impunea şi le respecta Barcelona. Cel mai tare a nemulţumit publicul din Barcelona participarea lui Maradona într-o ceartă care a avut loc în timpul unui meci la care participa, ca spectator, în tribune, şi regele Huan Carlos, dar şi nemulţumirile lui faţă de aproape orice, inclusiv faţă de felul cum au fost însemnate liniile terenului de fotbal. Nemulţumirile sale faţă de totul, în general. Şi peste doi ani conducerea echipei a fost nevoită să ridice mâinile în sus, iar apoi s-a spălat pe mâini, descotorosindu-se de Diego Maradona, vânzându-i contractul pentru 10, 8 milioane de dolari echipei italiene Napoli. Napoli nu fusese campioană optzeci de ani - dar asta s-a întâmplat înainte de apariţia lui Diego Maradona, care a transformat o echipă de rataţi, o echipă veşnic lipsită de noroc, o echipă din una din cele mai sărace regiuni ale Italiei, într-o echipă care a câştigat de cinci ori campionatul Italiei, dar şi cupe europene. Venirea lui la Napoli a ajutat economiei locale să-şi revină, în primul rând beneficiind totalizatorul oficial, ceea ce-a adus câştiguri absolut tuturor - şi stăpânilor businessului, şi acelora care se foloseau de serviciile lor. Managerul general al lui Napoli a declarat în legătură cu preţul dat pe Maradona: "Apariţia lui Diego Maradona a adus clubului douăzeci de milioane de dolari".

Dar Diego Maradona încă trebuia să-şi demonstreze valoarea jucând pentru ţara sa natală la Campionatul Mondial din 1986. Iar pe colosalul teren Aztecs din oraşul Mexic talentele sale n-au avut nici graniţe, nici limite: aici el alerga înainte după minge ca un cerb însetat care fuge spre izvor; aici el dădea pase incredibile, direct pe fruntea coechiperilor; şi pe tot terenul demonstra driblingurile sale neverosimile, ţopăind pe lângă fundaşii adverşi cu o lejeritate ieşită din comun, cu toată opoziţia şi strădania lor.

Victoria a fost de partea Argentinei, câştigând a doua oară în opt ani Campionatul Mondial, dar laurii au căzut pe umerii lui Diego Maradona, care a marcat cinci goluri în şase meciuri şi care a fost considerat "cel mai valoros" jucător al turneului, deci şi cel mai bun jucător din lumea întreagă.

Dar, devenind cel mai popular sportiv din lume, el a rămas şi cel mai contradictoriu, transformând admiraţia tuturor, câştigată datorită magiilor din teren, într-o respingere la fel de generală, după ieşirile sale din afara terenului de fotbal! Fiecare acţiune de-a sa era analizată şi rumegată de presă în toate felurile, pe toate părţile, inclusiv consumul de cocaină şi beţiile crâncene. Alungat din fotbal de conducătorii sportului pentru "contravenţii serioase", se părea că Diego Maradona şi-a încheiat cariera fotbalistică şi că unicele mulţumiri în acea vreme puteau să-i vină din partea unor băuturi specifice.

Însă viaţa e plină de ironie, şi asta se adevereşte mai ales când e vorba de Diego Maradona. Când el se afla în oraşul spaniol Sevilla, încercând insistent să se întoarcă pe teren, trupul său înmuindu-se, iar cariera apropiindu-i-se clar de sfârşit, echipa Argentinei, după treizeci şi trei de victorii la rând fără el, câştigând inclusiv Campionatul Americii Latine, a suferit o înfrângere ruşinoasă cu scorul 0 : 5 în faţa Columbiei, înfrângere care a pus sub semnul întrebării participarea echipei Argentinei la Campionatul Mondial din 1994.

În ciuda tuturor celor întâmplate în afara terenului de fotbal, amatorii de fotbal din Argentina au rămas credincioşi faţă de idolul lor şi până în ziua de azi Diego Maradona este idolatrizat în ţara sa. Cu atât mai mult că deja a început să marcheze primele sale goluri şi Maradona-junior, astfel continuând viaţa familiei sale celebre în cel mai popular sport din lume - fotbalul.