Maria Paula Erizanu

Aceasta e prima mea revoluţie. Furaţi-mi-o

Ed. Cartier, 2010

(fragment)

 

Visez la o revoluţie.

21 iunie, 2008. E trecut de 12 noaptea. Văd mulţimea

care până acum a băut bere în scuarul Teatrului de

Operă și Balet. A ieșit în stradă. Alergând, goi și semigoi,

zei și semizei, poporul, mult, e fericit (în rusă)

că Rusia a câștigat. Campionatul European de Fotbal,

bronz – în lupta cu piraţii de pe mare, Olanda.

Și te simţi cotropit.

Și mă simt cotropită.

Poporul (care trebuie să fie al meu) aleargă (în rusă) cu

tricoloruri unde galbenul e alb (decolorat de soare?),

vulturul a devenit brusc bicefal (de la meci sau/și de la

băutură), iar boul a plecat la culcare. Și te gândești că

steagurile acestea nu s-au născut azi și aici și că trebuie

să se fi prăfuit ceva secole în ungherele apartamentelor

poporului.

Și îmi cumpăr popcorn și mă așez pe bordură și privesc

poporul. Film: doi tineri cu fulare de artiști, cu

pretenţii și fulare de români, cu aer victorios de fiu și

fiică, pupându-se până la paroxism sub steagul Uniunii

Europene, instalat în faţa Grădinii Publice Ștefan

Cel dar Sfânt de către Primarul Care a Studiat la Sorbona

și Atât.

Visez la o revoluţie.

Peste aproape un an, luni, 6 aprilie. Visez la o

revoluţie.

Mă pregătesc să alerg trei cercuri cu multe figuri inscriptibile.

Stadionul MAI. Stadionul Dinamo.

sms: Tinerii au declarat 6 aprilie zi de doliu naţional.

Tinerii organizează flashmob la ora 6 la monumentul

lui Ștefan Cel dar Sfânt. Lumânări.

Am alergat trei cercuri, e amiază, mă duc să o consolez

vreo zece minute pe prima mea învăţătoare, care a

plâns la primele alegeri câștigate de comuniști, când

eu eram în clasa a treia. Când am ţinut un moment de

reculegere împreună cu toată clasa, după rugăciunea

de dimineaţă. Doamna învăţătoare a spus că speră ca

patru ani să treacă repede.