Filosofia vinului

de Massimo Donà

Traducere din limba italiană de Cristian Cercel

 

Socrate şi Platon

 

          Ne aflăm în Atena, la pragul dintre secolele V şi IV î.Cr., perioada în care a trăit Socrate. Filosoful se află la masă la Agaton, un literat, un om frumos, şi cu această ocazie Socrate însuşi a simţit nevoia să se facă frumos (Platon, Banchetul, 174 d şi b); alţi convivi, printre care Aristodem, Eriximah, Phaidros, s-au reunit la masă şi au ales ca subiect de conversaţie dragostea, Eros.

          Abia ce a conchis Socrate, reluând cuvintele lui Diotima, că forma cea mai înaltă a dragostei este contemplarea frumuseţii absolute (Banchetul, 211 d), că la poartă bate şi apare Alcibiade, „beat mort şi strigând cât îl ţinea gura «Unde e Agaton? Unde e Agaton?» şi cerând să fie dus negreşit la Agaton“ (Ibidem, 212 d).

          În beţia sa, Alcibiade apare totuşi conştient de sine şi de realitate, astfel încât cuvintele sale ne relevă natura raportului lui Socrate cu vinul atunci când, după ce a cerut să i se toarne şi lui Socrate, afirmă: „Cu Socrate e altă socoteală, domnilor, cu el n-o să-mi meargă. Cât îi dai să bea, atâta bea, dar de îmbătat nu se îmbată niciodată“ (Ibidem, 214 a).

          Iată deci un prim element pentru definirea raportului dintre filosofia lui Socrate şi influenţa vinului. Datorăm asta, aşa cum datorăm o mare parte din ceea ce a ajuns la noi din gândirea lui, Socrate, care, cum se ştie, nu a lăsat nimic scris în urma sa, celui mai celebru dintre elevii săi, Platon, care, în dialogul intitulat Banchetul, pare că vrea să unească în mod explicit binomul filosofie–vin.

          Socrate – care, precum am văzut, avea sarcina extrem de inovatoare şi tulburătoare pentru mulţi dintre contemporanii săi de a se poziţiona ca filosof, nu ca unul ce ştie, ci ca unul ce, ştiind că nu ştie, îşi trăieşte filosofia ca pe o căutare permanentă – nu e mai puţin inovator şi tulburător în raportul său cu vinul: poate să bea cât vrea, dat fiind că nu-şi va pierde niciodată controlul de sine, nu va depăşi niciodată limitele acelei juste măsuri în care se poate spune că suntem liberi şi conştienţi.

          Totuşi, în timp ce un alt elev al lui Socrate, Xenofon, în al său Banchet, îl prezintă pe filosof ca fiind atent să marcheze limitele adecvate ale băuturii – pentru că, aşa cum plantele prea mult udate de ploaie nu pot să crească drepte, şi oamenii, dacă beau în exces, se clatină şi aiurează –, Socrate al lui Platon nu se supune nici unui imperativ şi nu se conformează nici unei limite.

          Nu pentru că nu s-ar interesa de pierderea libertăţii şi a conştiinţei din cauza vinului, ci pentru că există în el ceva care depăşeşte nevoia limitelor, ca şi cum raportul privilegiat dintre adevărul care izvorăşte din vin şi adevărul în căutarea căruia el se află fără contenire i-ar permite să îi suporte doar influenţa benefică, eliberatoare.

          Nu întâmplător, tot prin intermediul lui Alcibiade, Platon aminteşte că toate spusele lui Socrate au pus în joc adevăruri la care nu s-ar fi putut ajunge dacă vinul nu ar fi avut un caracter natural de exprimare a adevărului.

           „Când aveam tot ce ne trebuia, nimeni nu ştia să se bucure mai mult de toate, şi mai ales de băutură. Nu umbla după ea cu tot dinadinsul, dar, când era silit să bea, era mai tare decât noi toţi“; însă, cu toate acestea, insistă Alcibiade, „nimeni nu l-a văzut vreodată pe Socrate beat“ (Banchetul, 220 a).

          Aceasta este o primă noutate (novitas) fundamentală a cuplului filosofie-vin din Antichitate. Vinul nu produce în mod necesar o stare de euforie care să conducă la inevitabila pierdere de sine, la acea particulară stare de beţie care pare să facă posibilă uniunea cu obiectul ultim al căutării.

          Chiar şi băut fără măsură, vinul nu duce neapărat la necumpătare, putând să lase luciditatea intactă. Totuşi, acest lucru pare adevărat doar în cazul lui Socrate: este unul dintre aspectele caracterului său excepţional, ale capacităţii sale de a îndeplini lucruri absolut extra-ordinare.

          Aşadar, raportul său unic cu vinul devine în sine simbol al unicităţii persoanei şi filosofiei sale, unicitate care se exprimă în natura dublă a discursurilor sale. Ascultate din afară, acestea pot să pară ridicole, dar, dacă, aşa cum tot Alcibiade remarcă, „le desfaci învelişul şi pătrunzi în adâncul lor, începi prin a-ţi da seama că vorbele lui sunt pline de un tâlc pe care doar ele îl au. Şi, dacă stărui mai mult, că sunt mai zeieşti decât oricare altele, având în miezul lor nenumărate înfăţişări ale vredniciei omeneşti şi năzuind să cuprindă în înţelesul lor cât mai mult cu putinţă. Sau, mai bine zis, să cuprindă în ele tot ce trebuie să aibă în vedere acela care vrea să devină un om desăvârşit.“(Banchetul, 222 a).

          Cu alte cuvinte, în Socrate se regăseşte o ambivalenţă substanţială: filosoful reuşeşte să apară într-un fel şi să fie în alt fel.

          Începusem prin a aminti că băutura dragă lui Dionisos poate fi privită drept metaforă a acelei ambiguităţi care exprimă în modul cel mai profund sensul adevărului. Socrate devine el însuşi expresie a acestei ambiguităţi.

          Cu el începe o adevărată „epocă nouă“ a adevărului: se profilează ideea unui adevăr care nu se găseşte în principal în aparenţa a tot ceea ce apare; dimpotrivă, a unui adevăr ce trebuie căutat, dat fiind că îi place să se ascundă în spatele unei aparenţe necesarmente înşelătoare. Ca şi cum, dacă s-ar arăta într-un mod prea evident, ar risca să se corupă, să fie în mod radical prost înţeleasă.

          Un singur filosof anticipase această idee platonico-socratică: Heraclit, care considera că adevărului îi place să se ascundă: un concept cu totul nou pentru epoca în care a fost prima oară formulat şi de o modernitate care i-a permis să parcurgă tot traseul filosofiei până la Heidegger.

          Prin urmare, Socrate nu putea să nu fie martor la o radicală răsturnare de perspectivă; nu putea să nu apară ca fiind altul decât era. Chiar şi în raportul său cu băutura: aparent un beţiv, în realitate imun la efectele pe care băutura în exces le-ar provoca în orice fiinţă umană.

          La sfârşitul banchetului, când toţi sunt iremediabil beţi, filosoful, în continuare stăpân pe sine ca întotdeauna, subliniind pentru ultima oară caracterul excepţional al omului Socrate în paralel cu caracterul excepţional al filosofiei sale, îi trimite pe ceilalţi la culcare şi se duce la Liceu unde, după ce s-a îmbăiat, „şi-a petrecut ziua ca pe oricare altă zi“ (Banchetul, 223 d).

          „Divinul“ Socrate – aşa era numit de adepţii săi – se sustrage de la legea cauză-efect. Aşa cum, prin cuvânt, în acel dialog continuu care reprezintă modul său de a face filosofie, îl surprinde pe ascultător, tot la fel, în persoana sa, zădărniceşte legile naturale, ferindu-se de consecinţele obişnuite ale băutului în exces.

          Nu se îmbată, nu-şi pierde judecata, nu-şi iese din ale lui. Dimpotrivă, acel sine care pune întrebări şi se îndoieşte şi îi interoghează pe ceilalţi pare să fie întărit de efectele băutului. Socrate pare convins că starea de ebrietate, la care de obicei se adaugă cea mai radicală imposibilitate de a fi cu adevărat noi înşine, oferă mai degrabă posibilitatea unei manifestări mai autentice a ceea ce suntem cu adevărat. Prin urmare, în vin se regăseşte adevărul, chiar şi adevărul propriului eu.

          Iată-l aşadar demascându-l pe Alcibiade: „Alcibiade, s-ar zice că n-ai băut nimic! Altfel, cum ai fi izbutit să-ţi ascunzi adevăratul gând, învăluindu-l şi răsucindu-l în vorbe atât de meşteşugite şi aşezându-l, ca pe ceva spus aşa, în treacăt, la sfârşitul cuvântării tale“ (Banchetul, 222 c).

          Iar dacă poate să o facă e pentru că ştie să vadă în starea de ebrietate condiţia cea mai adecvată pentru construirea unei abile strategii perfect raţionale; şi pentru că reuşeşte să surprindă adevărul beţiei, demascând ceea ce i-a apărut probabil ca fiind o idee cu adevărat vulgară asupra acesteia.

          Dat fiind că sublinierea e de prisos – caracterul excepţional al lui a nu fi niciodată beat al lui Socrate trebuie considerat nu un simplu omagiu adus unei extraordinare capacităţi de „a ţine la băutură“ (dacă e permis să folosim o expresie atât de mundană când vorbim de filosofie), ci o metaforă a unui alt caracter excepţional: cel de a fi ştiut să spună, primul dintre toţi, că beţia nu este un delir care provoacă distrugerea stării conştiente, ci mai degrabă adevărata condiţie de posibilitate pentru o exprimare mai sinceră a celor mai profunde convingeri ale noastre.

          Prin intermediul cuvintelor lui Socrate (sau mai degrabă ale lui Platon, care le atribuie maestrului său), în descrierea unui mod bine determinat de a trăi şi de a concepe experienţa băutului, surprindem o strategie precisă a adevărului în deplinătatea funcţionării sale.

          Dar adevărul conjurat aici este un adevăr căruia îi place să se transfigureze. Care trăieşte pe de-a-ntregul în propriile sale măşti. Care se ascunde sub vălul delirului, al pierderii lucidităţii. Care se travesteşte în discurs hoinar şi fără sens şi, tocmai din această cauză, se poate manifesta în mod liber şi complet, reuşind să evite cenzura şi corecturile.

          Prin urmare, acesta este adevărul pe care Socrate îl dezvăluie, pe care îl descoperă şi a cărui expresie liberă şi deplină o revendică pentru sine. Nu s-ar putea spune că îi urmează strategiile, chiar dacă le cunoaşte la perfecţie, ci mai degrabă că, oriunde se ascunde un astfel de adevăr, încercând să treacă neobservat, el ştie să-l descopere, smulgându-i masca. De aceea nu îl poate legitima, dar îl descoperă lăsându-i jocul la vedere, devenind martorul său fără pudoare, graţie efectelor eliberatoare ale nectarului divin.

          Pentru că şi Socrate, la fel ca Alcibiade, este cu adevărat beat. Dar filosoful care se îndoieşte, filosoful neştiutor (cel care ştie că nu ştie), nu încearcă să se ascundă: denunţul ascunderii a ceea ce este „adevărat“ nu poate să rămână camuflat.

          În acest sens, Socrate nu e niciodată beat: nu ascunde veridicitatea cuvintelor pronunţate sub efectul vinului; nu se deghizează în beţiv pentru ca ceilalţi să poată râde de adevărurile sale. Dimpotrivă, în beţia sa, face explicită şi cognoscibilă o strategie precisă a acelui adevăr ascuns care se deghizează în cuvânt nechibzuit, de care subiectul care vorbeşte nu poate fi considerat responsabil.

          Astfel, el loveşte mortal în carnea religiozităţii mitice (şi nu întâmplător una dintre acuzele care i-au fost aduse a fost cea a ireligiozităţii sale, a ofensei aduse religiei tradiţionale ateniene), sădind îndoiala într-o lume pe deplin convinsă că divinul, adevărul, sunt dimensiuni „diferite“ de cea umană, prea umană,

a discursului „raţional“, propriu conştiinţei.

          Acelei lumi Socrate îi spunea că lucrurile puteau să nu fie aşa de simple, că putea fi vorba de mai mult decât de depăşirea pragului conştiinţei.

          Îi oferea acelei lumi un adevăr surprins în actul însuşi al constituirii sale.

          Plecând de la cuvintele sale, devenise posibilă identificarea diferitelor stratageme ale adevărului, recunoaşterea lor ca atare de fiecare dată când aceeaşi structură duală era reprodusă, în care ceea ce apare, ceea ce e manifest, trimite mereu, în mod imperios, la un dincolo, trimite dincolo de sine însuşi. Pentru a găsi o operaţie analogă, va trebui să aşteptăm modernitatea târzie, odată cu elanul psihanalizei freudiene.

          Recunoscând inconştientului o funcţie precisă, care acţionează şi operează dincolo de dovezile reconfortante ale conştiinţei, aceasta ajunge să afirme că toate actele psihice sunt inconştiente.

          În concluzie, Freud ca Socrate? Comparaţia ar putea părea riscantă, nu însă de nesusţinut.

          Dar, pentru a nu deschide subiecte care necesită o prea mare îndepărtare de tema principală a raportării lui Socrate la perechea adevăr–vin aşa cum transpare ea din paginile platonice, trebuie să subliniem încă o dată modul în care filosoful se dovedeşte capabil să recunoască în cuvintele lui Alcibiade expresia unui adevăr care se manifestă drept un „altul“ faţă de ceea ce e. Adevăr care, din această cauză, este destinat uitării, obscurităţii, fiind contrapus limitelor precise ale unei raţiuni care nu poate să nu fie resimţită ca insuficientă, fiind pur şi simplu imagine, aparenţă, a adevărului.

          Aici Socrate legitimează motivele esenţiale la care făcea trimitere marele poet Alceu, în secolul VII î.Cr: „Hai să bem! S-aşteptăm lămpile, vrei? Ziua-i de-un deget. / Cupe-adânci să-mi cobori! Îndată! Şi felurit încrustate. / Fiul lui Zeus şi-al Semelei omului vinul i-au dat / Amarul să-şi uite. Toarnă: de două ori vin şi / Apă o parte. Până la gură. Şi-o cupă s-alunge pe alta.“

          Uitarea, căreia îi este sortit adevărul ce se manifestă ca un altul, este darul nectarului lui Dionisos, „fiul lui Zeus şi-al Semelei“. Vinul începe astfel să fie conceput drept imbold pentru un raţionament „adevărat“, care are obligaţia de a se prezenta sub forma unei alterări inevitabile. Alterare provocată de beţie, desigur, dar înţeleasă în adevăratul sens al termenului: raţionamentul „adevărat“, declanşat de vin, instituie o „altă“ dimensiune a discursului. O dimensiune în care raţionamentul este dictat de delirul maniacal, de delirul dionisiac (de parcă zeii ar vorbi nemijlocit), în care cuvântul, logos-ul, eliberat de frânele inhibitorii ale raţiunii, nu poate exprima decât limbajul zeilor: limbaj necunoscut, uitat, căzut în uitare, care este totuşi limbajul pe care raţiunea îl vorbeşte întotdeauna, chiar dacă în formele „substitutive“ proprii, şi care poate fi înţeles atâta timp cât adevăratele coduri de descifrare.

          Acolo unde conştiinţa individuală vrea să se exprime pe ea însăşi, un „alt“ adevăr ia de fapt cuvântul, un adevăr care nu aparţine nici unui individ, dar care se poate manifesta, care poate fi ascultat doar în limbajul determinat al unuia ori al altuia.

          Nu întâmplător, tot Alcibiade e cel care, în individualitatea sa, vorbeşte, chiar şi într-o stare de beţie. „Raţiunea“ sa trebuie refuzată, dar nu lasă spaţiu unui alt subiect care să vorbească.

          Ca să rezumăm: acea stare de beţie, văzută de unii ca o condiţie în care te situezi în afara raţiunii, în care de fapt nu mai eşti tu însuţi, dar în care devii cu adevărat capabil de orice, ar trebui citită mai degrabă într-un alt mod. Ar trebui văzută ca starea în care, în absenţa acţiunii frânelor inhibitorii – care (cum ar spune Freud) impun „posibilului“ limite şi graniţe precise, în numele unui principiu al realităţii, care, dacă nu este urmat, ar face destul de dificilă orice formă de convieţuire civilă – îţi vine spontan să te arăţi fără mască, să scoţi la lumină ceea ce e de obicei trimis în uitarea unei „refulări“ complet de nemărturisit, făcând ca propriul caracter să se arate drept ceea ce este cu adevărat.

          Nu întâmplător Platon, încă din Republica, legase vinul de religie, descriind o societate sănătoasă în care bărbaţi şi femei „se vor ospăta, laolaltă cu copiii lor, vor bea vin, purtând cununi şi cântând imnuri zeilor“ (372 b)38, iar în Legile propune ca băutura să fie considerată şi filtru al curajului, analizând beţia ca atare şi atitudinea pe care trebuie să o avem faţă de ea. La Platon, nu este vorba de ponegrirea sau lăudarea beţiei – aşa cum se întâmplă adeseori, fără a discuta „cum trebuie“ –, ci de înţelegerea naturii acesteia.

          Elevul lui Socrate vede în starea de beţie o foarte utilă piatră de încercare. Observând comportamentul beţivilor, poţi înţelege dacă sunt capabili să nu se lase doborâţi de efectele dezlănţuite de băutură sau dacă accentuarea defectelor lor (expunerea lor „reală“) reuşeşte să ne arate chipul adevărat al fiecăruia.

          Dacă, din nou, băutura lui Dionisos poate să scoată la lumină acel adevăr căruia îi place să se ascundă.