OKAKURA Kakuzô
Cartea ceaiului
Ed. Cartier
Ceaiul a început ca doctorie și a ajuns cu vremea o bău-tură. În China el a pătruns prin al optulea se col în hotarele poeziei, ca una din desfătările de lume. În secolul al cincisprezecelea, Japonia l-a ridicat până la o religie a estetismu-lui – ceismul. Ceismul e un cult întemeiat pe închinarea la frumos în mijlocul întâmplărilor de rând ale vieţii de toate zilele. El vorbește de neprihănire și armonie, de taina iubirii între oameni, de romantismul ordinii sociale. El e, în fiinţa lui, o credinţă a nedesăvârșirii, precum e și o gingașă încercare de împlinire a ceva cu putinţă în lucrul acesta cu neputinţă căruia îi zicem viaţă.
Filosofia ceaiului nu e numai estetică, în înţelesul obișnuit al cuvântului, căci vădește, în legătură cu morala și religia, întregul nostru punct de vedere faţă de om și de Fire. Ea e igienă, pentru că silește la curăţenie; e gospodărie, pentru că arată cum tihna se găsește mai curând în simplicitate decât în încărcat și costisitor; ea e geometria moralei, întrucât hotărnicește simţul nostru de măsură faţă de univers. Ea înfăţișează duhul adevărat al democraţiei răsăritene, făcând din toţi credincioșii săi aristocraţi de gust.
Îndelunga îndepărtare de lume a Japoniei, așa de folositoare adâncirii în sine, a fost nespus de prielnică dezvoltării ceismului. Căminul și obiceiurile noastre, îmbrăcămintea și bucătăria, porţelanul, lacul, pictura – literatura însăși – toate s-au supus înrâuririi lui. Nicio cercetare a culturii japoneze n-ar putea să-l nesocotească. (…) Cei ce nu pot să simtă în ei micimea lucrurilor mari sunt făcuţi să treacă cu vederea măreţia micilor lucruri în ceilalţi. Apuseanul de rând, în ieftina-i încântare de sine, nu va vedea în ceremonia ceaiului decât încă o pildă de cele o mie și una de năzbâtii care alcătuiesc în ochii lui ciudăţenia și copilăria Răsăritului. El era deprins să privească Japonia ca un colţ de barbarie, pe când ea se deda blândelor arte ale păcii; și-i zice civilizată de când a început măcelul în masă pe câmpurile de luptă ale Manciuriei. Multă vâlvă a stârnit acum în urmă codul samurailor – arta morţii, care face pe ostașii noștri să aducă veseli jertfa de sine; dar s-a dat numai puţină luare-aminte ceismului, care întrupează așa de mult din arta de la noi a vieţii. Bucuroși am vrea să rămânem barbari dacă dreptul nostru la civilizaţie ar fi să se zidească pe groaznica slavă a războiului. Bucuroși am aștepta zilele în care se va arăta cuvenitul respect artei și idealurilor noastre.
