Alexandru Vakulovski

Tunelul lui Esinencu

 

 

Deşi a împlinit 70 de ani, scriitorul Nicolae Esinencu se pare că întinereşte. I-am auzit pe mai mulţi spunându-i asta. Iar citindu-i ultimul roman, Vin chinezii!, am văzut că acelaşi lucru se poate spune şi despre literatura lui.

 Citind Vin chinezii! ai impresia că Esinencu e lângă tine şi-ţi povesteşte. Romanul e de o oralitate uimitoare, plin de viaţă. Şi în doar 141 de pagini îţi lasă o groază de lucruri la care ai să te gândeşti după lectură. Timpul de după lectură e mult mai mare decât cel al lecturării. Cred că e o chestie ce ţine de cărţile valoroase.

 Romanul are două planuri, la fel de importante. Unul e foarte apropiat de realitate, de volumele de memorialistică. Iar dacă Esinencu nu are ce-şi aminti… Îl găsim aici şi pe Ion Druţă (într-o situaţie stupidă) – mascat în personajul Cruţă (şi totuşi, la un moment dat, scapă şi un Druţă). Matei, în aceeaşi situaţie, e mascat în personajul Mutei.

Personajul principal al romanului merge la Moscova unde trebuie să fie confirmat ca secretar al Uniunii Scriitorilor. El încearcă să afle cum şi de ce s-a sinucis Pavel Boţu, dar e avertizat să nu mai întrebe, altfel l-ar putea urma.

 De la Moscova se cam rupe firul cu realitatea, ca la un moment dat să reapară iar în Moldova, legat de alegerile prezidenţiale. De pe „teren”, personajul principal, foarte asemănător cu adevăratul Esinencu, e luat şi trimis în România, de unde trebuie să aducă o geantă de bani pentru campanie.

 Esinencu reuşeşte prin câteva cuvinte să ne arate relaţiile românilor cu basarabenii:

„Intră, domnule.”

„Îmi cer scuze, caut un veceu.”, le spun.

„Du-te, mă, în pizda mă-tii!”

„Intră, domnule.”

 Celălalt fir narativ al romanului se desfăşoară sub Moscova, într-un tunel din care nimeni nu ştie cum să iasă. Unde nimeni nu comunică, nu vrea să intre în vreo relaţie cu ceilalţi. Din acel tunel nu se poate ieşi şi totuşi toţi caută ieşirea.

 Tunelul secret şi din care nu se poate ieşi e creat pentru eventualitatea unui război cu chinezii. Vedem aici scene parcă desprinse din Eugene Ionesco. Un tânăr care în fiecare zi vrea să-şi arunce mama din tren. Oameni care îşi fură lucrurile, nu pentru că şi le doresc, ci din obişnuinţă şi pentru a fi furate şi de la ei…

 Personajul principal se miră cât de inumani sunt oamenii în tunel, dar şi el la rândul lui se trezeşte având aceleaşi reacţii ca şi ei.

 Ambele planuri sunt pline de poezie. Iar unele fragmente sunt nişte poeme veritabile:

„Vizavi de ieşire.

Trebuie să fie undeva prin metroul ăsta o gaură, o crăpătură, o fantă prin care să mă uit şi să văd deodată cum curge lin în subteran albastrul nesfârşit al cerului.”

 Fragmentul acesta mai apare şi în altă variantă:

„Vizavi de ieşire.

Trebuie să fie undeva o gaură, o crăpătură, o fantă prin care să mă uit şi să văd deodată cum curge lin în subteran albastrul nesfârşit al cerului.”

 Citind romanul, îţi dai seama că fiecare din noi are cel puţin un tunel. Şi fiecare dintre noi visează să mai vadă vreodată cerul.

 Şi grafica romanului e interesantă, potrivită. Se pare că e gândită chiar de Nicolae Esinencu. Pe copertă apare umbra unui om uitându-se în zare. După fiecare fragment e aceeaşi imagine cu acest om. Doar că din ce în ce mai slabă. Ca la sfârşit omul să fie aproape transparent. E ca un fel de contopire a omului cu cerul, ceea ce visează personajul romanului îngropat în tunel.

 La sfârşitul romanului un tunel se surpă şi apare o ieşire. Dacă sunteţi curioşi, nu aveţi decât să citiţi romanul. Are doar 141 de pagini şi se citeşte dintr-o răsuflare.

 Mie nu-mi rămâne decât să-l felicit pe Nicolae Esinencu pentru acest roman. Şi îl invidiez mult pentru măiestria şi vivacitatea transmisă de Vin chinezii!

 Nicolae Esinencu, Vin chinezii, Ed. Magna-Princeps, Chişinău, 2009

Foto a.vklvsk: Nicolae Esinencu la 70 de ani