Vitalie SPRÎNCEANĂ

Povestiri plate despre o lume rotundă

Citesc bestsellerul internațional „The World is Flat” al lui Thomas Friedman, unul dintre editorialiştii „de la The New York Times. Cartea a făcut mare vâlvă pentru că a introdus un fel de metaforă-umbrelă – „lumea a devenit plată” - pentru o groază de fenomene şi procese legate de globalizare şi de revoluția informațională, creând astfel iluzia unei cunoaşteri. E scrisă tipic americăneşte: cu istorioare ilustrative, melanj de observații personale şi discuții cu activişti sau  şefi de corporații, exotism şi succes stories care o fac credibilă  – un soi de jurnalism viu dispărut la noi de când cu criza economică şi cea de conştiință care leagă jurnaliştii de fotolii şi de patrulaterul strategic (cu latura de cel mult 200 m) Preşedinție-Parlament-Guvern-Primărie (de Chişinău, nu Chişcăreni).

Friedman încearcă să convingă că lumea a devenit dintr-o dată netedă, că timpul s-a comprimat, că spațiul aproape nici nu mai contează, că „agenții platitudinii” (nu am o traducere mai bună la flattener): căderea Zidului Berlinez, apariția Netscape, invenția SMTP, HTML şi a comunicației calculator-calculator, fără intervenție umană, open source, outsourcing, offshoring, lanțul de aprovizionare (tip Wal-Mart), insourcing, informare şi tehnologii „steroid” (telefoane mobile) au reuşit să construiască un fel de chip plan şi uniform al planetei, în care fiecare punct e conectat în timp real cu oricare alt punct şi e posibil ca zece şefi de firmă din zece locuri diferite ale lumii (să zicem SUA, Franța, Marea Britanie, India, China, Angola, Brazilia, Australia, Indonezia şl Africa de Sud), să se adune virtual într-o sală virtuală (ecrane, fibră optică şi restul) şi să facă şedințe „virtuale” în timp real... capitolele sunt, fiecare, un „Uau! Minunat! Frumos! Fantastic!” şi tot aşa în acelaşi duh....

Ceea ce autorul nu vede (sau nu vrea să vadă), în spatele acestei retorici  neoliberale triumfaliste despre victoriile fără număr ale tehnologiei digitale şi ale globalizării, este faptul că, între aceşti şefi de corporații, digitalizați, globalizați, deteritorializați şi denaționalizați, pe de o parte, şi angajații sau concetățenii lor, pe de altă parte, distanțele (un eufemism pentru „inegalități”) culturale, sociale şi mai ales economice au rămas cel puțin aceleaşi, ba  chiar, pe alocuri,  au şi crescut.