Mihail VAKULOVSK

odada

(Ed. Vinea, Bucureşti, 2009, Ediţia a II-a)

poem pentru iubita mea

 ce frumoasă este iubita ta au zis florile de cîmp şi din pădure

ce frumoasă este iubita ta a zis roşul soare

ce frumoasă este iubita ta a zis cerul albastru

ce frumoasă este iubita ta au zis apele

ce frumoasă! a zis maşina de scris

ce frumoasă este iubita mea!

iubita mea a scăpat de florile

de pe cîmp din păduri şi din pieţele din oraşe

iubita mea a scăpat de ochii soarelui

iubita mea a scăpat de gura cerului

iubita mea a scăpat de apele sărate şi dulci

iubita mea a scăpat de literele maşinii de scris

                               de vîntul ce rîde ca o fecioară

                               a venit la mine

şi mi-a adus această poezie

din timpuri trecute

atunci florile soarele cerul vîntul apele maşina de scris

au întrebat-o dacă-i place această poezie

şi eu am întrebat-o dacă-i place poezia

iubita mea doar a zis că vrea să fie cu mine

era dimineaţă era seară trenul pleca şi-mi lua şi iubita

era seară şi i-am spus asta iubitei mele

ţi-am scris

              asta 

şi tu citeşti

 


* * *

 orişice titlu

de poezie

e o formalitate

pentru poliţişti

aş vrea

să mă întîlnesc

cu tine

ca după

despărţire

să mor

de ciudă

că nici măcar

nu-ţi cunosc

numele

 

 

iubita de zăpadă

 

erai toată doar rochie de mireasă

atît de albă că tot atît de albă

ai rămas şi-n continuare ar fi zis Florin Iaru

dacă măcar c-un ochi te zărea

atît de imaculată încît îmi venea

să-ţi înfig un morcov în centrul feţei

un morcov de-asupra gurii tale de cărbune

şi-un fular roşu aprins să-ţi leg

la gîtul tău mai alb decît culoarea albă

mai alb decît acest cuvînt alb – alb

(„Exageraţiuni, dom’le!/Exageraţiuni!” - Traian T. Coşovei)

erai atît de abstractă mireasa mea

încît verbul a fi la prezent e erai presurat cu

fulgi de nea fulgi de nea

din cel mai înalt vîrf de munte culeşi

 

 

poemul cu titlul la mijloc

 

să te desparţi deodată de toate femeile care te iubesc

de toate femeile pe care le iubeşti

să le priveşti în ochi

să constaţi mirat că atunci lacrimile lor sînt la fel

să te desparţi voluntar de toate femeile deodată

să rezişti

să-i zici HO! nesăţioasei porniri de a te întoarce

să-ţi aminteşti că singurătatea ta nu-i egalul singurătăţii

să ieşi în stradă să-i tragi un şut cutiei de conserve

să vrei mult de tot să-ţi închei o dată (odată) poemul

cu punct. Punct. şi să scrii virgulă,

Virgulă,

să nu înţelegi nici tu de ce,

să scrii după ea titlul poemului ce-ar merita să stea între

două coperte mai singur decît gaura ciorapului din

nemuritor în păpuşoi   virgulă, la ce bun,

să-ţi aminteşti că a mai scris cineva un poem

cu titlul din mijlocul acestui poem să-ţi aminteşti

c-ai mai scris un „poem cu titlul la mijloc”

să realizezi că nu mai ai cui zice iubito

şi că atunci cînd aveai îi ziceai mai des în scris decît oral

iubito

să înţelegi că eul poetic acum şi aici e chiar eul tău

cel mai eu

să ridici cutia boţită murdară îngheţată s-o apropii

de ochii tăi de buzele tale să-i şopteşti iubito

să strigi iubito! să hohoteşti iubito!

să plîngi iubito! să urli iubito!

iubito! în noaptea asta-mpărătească

 

 

JIMI + ROXANA a murit JIMI + ELENA = liubov

 

„să-mi bag pula, astăzi pentru prima oară am părăsit o femeie”

mi-a zis ieri Jimi

„era bună?”

„era prietena mea”

„dacă vrei, Jimi, putem să mai luăm o vodcă”

alaltăieri, în drum spre Club A, s-a întîmplat.

o întîmplare care s-a întîmplat cu adevărat întîmplător.

apoi, cînd m-am întors „acasă”, am găsit

o scrisoare care începea cu „Mi,

TU EŞTI PLICTISIT” şi se încheia cu

„Sînt o penibilă - o paranteză stănesciană -

Nu te mai deranjez, PA!” + un „P.S.”

„ştii ce-mi place cel mai mult la ea?

nu mi-a zis niciodată Nu mai bea, Jimi!

îmi pare rău de Roxana

dar prea mă potrivesc cu Elena”

a zis Jimi şi-a umplut iarăşi paharele

(între timp mai venise şi Doru şi Viorel)

- iar afară...

afară era o noapte atît de frumoasă!

ca-n Ionel Teodoreanu ziua.

şi mirosul de flori de corcoduşe

invadase camera

prin plasa albastră de ţînţari.

plasă-albastră, plasă-albastră,

era bine, era primăvară,

era ieri.

 

 

poemul tău – tău

 

ultimul tramvai la care ai ajuns la ţanc

 

primul tramvai pe care l-ai aşteptat doar vreo două minute.

între ele – poemul tău,

             poemul tău personal.

 

 

 

***

 

 

am scăpat

 maşina şi

 tramvaiul

 am pierdut

 troleibuzul

 trenul

 s-a dus

 fără noi.

 acum

 acum unde

 ne-am mai grăbi?


 

***

 

acest fum de ţigară

 ca părul femeii roşcate

 a lui Guillaume Apollinaire

 cînd fugea în jurul

 stadionului naţional

 n-ai insistat să te îmbrac în mătăsuri

 ca femeia lui Maiakovski

 şi nici în fum de ţigară

 nu te-am îmbrăcat

 eram cu tine

 lîngă stadionul naţional

 făceam cercuri

 ce-aveau să ne lege

 inevitabil

 mai tîrziu

 ca şi curcubeul

 care

 uite

 s-a încîlcit

 în pletele tale