PRIMII MEI BLUGI

Ed. Art, Bucureşti, 2009

Semnează: Cătălin Avramescu, Corina Bernic, Mircea Cărtărescu, Marius Chivu, Alexandru Dabija, Silviu Dancu, Şerban Foarţă, Augustin Ioan, Cristi Luca, Cosmin Manolache, Virgil Mihaiu, Ioana Nicolaie, Costi Rogozanu, Alex. Leo Şerban, Mihaela Timuş, Călin Torsan, Alexandru Vakulovski, Constantin Vică

Hai să-i alegem şi lui mucea o pereche de blugi!

 Omul negru

   Au venit ceaurăii, îşi spun sătenii unul altuia şi ascultă atent.

Într-adevăr, dinspre deal se aud cântece, ţipete şi sunetul metalului sub nicovală. Vin cu multe căruţe şi se instalează la marginea satului. Sătenii n-au nici o treabă cu ei, doar atunci când au nevoie de vreun instrument din metal trag o fugă până la şatră şi de fiecare dată se întorc cu ceea ce căutau.

            Dar ei sunt spaima copiilor. De fiecare dată când vreun copil face o boacănă, i se spune clar: te vom da la ţigani! Astfel, copiii nu se apropie de dealul ţiganilor, le e frică să nu fie furaţi şi, în general, sunt mai cuminţi când ţiganii sunt prin preajmă, ca nu cumva părinţii să se răzgândească şi să-i dea totuşi la ţigani. Şi pe copiii ţiganilor îi văd întotdeauna cupuţa goală… aşa va trebui să umble şi ei… e ruşinos şi stânjenitor…

             Ţiganii apar întotdeauna pe neaşteptate. E linişte şi, dintr-odată, începe hărmălaia: cântece, certuri. Şi mult foc. Pentru că ei sunt fierbinţi ca focul şi întotdeauna fac ruguri lângă corturi. Pe ruguri pun ceaune imense, în care fac mâncare ca să ajungă la toată şatra.

             De data asta, ţiganii nu au stat mult pe dealul de la marginea satului. Cu o lună înainte de a dispărea cu totul ca şatră, bătrâna vrăjitoare le-a spus că sub cămaşa roşie creşte puroiul. Puroiul ce îi poate distruge. Nu vor fi anihilaţi de foc, de ape sau de săbii. Pericolul e în inima de ţigan plină de puroi acoperită cu mătase roşie…

            A treia zi de când erau instalaţi pe deal, de şatră s-a apropiat o maşină. Ţiganii erau miraţi. Până atunci autorităţile nu-i băgau în seamă, nu-i onorau cu vizite. Spre surprinderea lor, din maşină a ieşit unul de-al lor. Adică un ţigan dat afară din şatră câţiva ani înainte. Unii s-au bucurat, pentru că întotdeauna e bine când un suflet rătăcit se întoarce acasă, chiar dacă pentru ţigani acasă e întotdeauna pe drum. Dar majoritatea au presimţit răul, lovitura de cuţit dată în inimă din interior.

             —Fraţilor, s-a terminat cu drumurile voastre. Nu mai e nevoie să fugiţi de burghejii împuţiţi. Puterea sovietică a avut grijă să-i şteargă de pe faţa pământului ca să nu mai existe frică, teroare, robie pe meleagurile patriei. Căutaţi-vă un loc

 unde să rămâneţi pentru totdeauna. Patria vă apără, aşa că şi voi trebuie să slujiţi patria aşa cum se cuvine, ca toţi cetăţenii sovietici… Altfel, veţi fi consideraţi elemente bolnave, duşmănoase, parazitare, degradante şi rămase de pe timpurile apuse… Hotărâţi-vă unde veţi rămâne, şi mai departe statul sovietic va avea grijă de voi.

             Fără să-i salute, ţiganul a intrat înapoi în maşină şi a plecat. Sătenii au putut observa cum pentru prima oară s-au stins rugurile ţiganilor, fără ca ei să plece.

 Mama se uita spre deal mirată şi nu înţelegea. Ceaurăii nu mai băteau fierul. Nu mai cântau. Nu se mai certau. Nu mai râdeau zgomotos. Şatra era acolo, dar îngropată pe deal într-olinişte de mormânt.

             A doua zi dimineaţa, când s-a trezit, mama a văzut că pe deal nu mai era nici urmă de ţigan. Cu timpul, a început să uite de frica de ei. Pentru că ţiganii n-au mai revenit în copilăria ei cu şatra pe deal. Ţiganii n-au mai revenit în copilăria nimănui.

            Iar sperietoarea cu datul la ţigani a devenit ceva foarte abstract, ireal, ca sperietoarea cu Omul Negru.

Vara 78, Ştefănică

 Ştefănică trăia chiar la capătul străzii noastre. Era căsătorit cu o ţigancă grecoaică – Dochiţa. Toată viaţa cânta la trompetă. Cânta împreună cu fiii lui. Deşi era Uniunea Sovietică, ei n-au lucrat niciodată în colhoz. Ei erau primii care se plimbau peste tot, numai acasă să nu stea. Apoi şi moldovenii le-au luat exemplul.

            Ştefănică a murit din cauza plămânilor. Suflase prea mult în trompete şi tromboane… Iar când nu sufla, trăgea tutun. Cântau tare frumos şi am vorbit cu el să cânte la cumătria ta. Eu vorbisem să vină doi, dar mă-ta a zis: ce să faceţi doi? Mă-ta hâtră s-a amestecat… Aşa că au venit patru: două trompete, o harmoşcă şi o vioară. Când cântau, se auzea în tot satul, foarte frumos. Scripca tremura… Am făcut un cort aşa cum a fost la bade-to… Tu erai miteluţ şi te-a luat nănaşu-to de mâini şi jucai pe masă. Toţi râdeau şi se uitau la tine. Cineva a zis să nu se mai uite, că o să te deoache. A fost o cumătrie ca o nuntă, se duceau dimineaţa, şi unii s-au culcat pe jos lângă garaj. Era soarele sus când s-a terminat cumătria.

             La alte cumătrii, se cânta doar cu harmoşca, dar la tine a fost ceva ieşit din comun. Ţiganii au cântat foarte bine, dar nu s-au înţeles cu banii. Eu le-am dat mai mult decât au cerut. Ei beau numai rachiu, aşa că au plecat beţi turtă.

 —Domnul Alexei, hai să batem palma! mi-a zis Ştefănică.

 —Dar ai zis înainte mai puţin, bade Ştefănică!

 —Dar nevasta a vrut mai mulţi! Să fie mai frumos!

             Din cauza ei, s-au bătut ţiganii! Le-am dat mai mult, dar oricum nu s-au înţeles între ei. Au cântat băieţii, dar lângă garaj şi-au dat cu instrumentele în cap.

 A doua zi,au venit la pohmili şi au cântat. Bătuţi, zgâriaţi…

 Ştefănică s-a dus, dar grecoaica mai trăieşte şi face comerţ. Trage cărţile şi ghiceşte… Ce te uiţi la mine, mucea, hai, toarnă un pahar de vin. Noroc!

 Vârvara

 Era mititel, de câteva luni. Trei-patru luni. Eu luam lapte de la o femeie, chiochea Frăsânica, Chica îi ziceau ei. Când începea să vorbească, eu strigam: chiochea Frăsânica, iar el zicea: chiocheachica, chiocheachica… după mine zicea. Avea un câine foarte mare, care sărea la poartă, şi el s-a speriat, cum se vede…s-a speriat… şi a început să plângă. Plângea o noapte, două nopţi, trei nopţi… deja nu mai ştiam ce să fac cu el. Şi vecina Aniuta s-a sculat noaptea că a auzit şi zice: tu, ia şi du-l la baba ceea, la Vârvara.

             Şi era noapte, şi, când m-am dus, a ieşit fiica ei – Natalica –, că ea era deja foarte bătrână. I-am zis:

 —Te rog, chia Vârvara, fă-i ceva, uite, plânge şi plânge şi plânge, nu ştiu ce să-i fac…

             Iar ea, bătrână, de-abia a coborât, parcă era din poveşti…ştii? Cum se zice: Baba Iaga din poveşti… bătrână încovoiată, cu toată faţa plină de riduri… S-a dus şi a adus într-o căniţă ceva… A făcut nişte buruieni, nu ştiu ce a făcut, a bolmojit, a bolmojit şi a zis:

 —Dă-i să bea.

 Iar eu i-am zis:

 —Bea şi mata.

 Că mă temeam.

 Ea s-a uitat urât la mine:

 —N-o să-i fie nimic copilului, o să-i treacă.

 Şi tot aşa vorbea frumos:

 —Ai venit să mă rogi? Ascultă-mă!

 Pe urmă mi-a spus:

 —Dă-l încoace!

 Şi mi-a cerut o cămaşă de-a lui,neîmbrăcată. I-a făcut ceva cămăşii, a pus-o la el sub cap… Baba căsca şi sufla. Apoi mi-a spus să pun copilul pe pat. A topit cositor şi l-a turnat într-un lighean cu apă chiar lângă capul copilului. Apa ceea era deja descântată:

 —Ehehei… vai de mine… el e speriat de câine! şi mi-a dat un câine din cositor, ce a ieşit din apă.

 A mai plâns pe drum cât am mers spre casă, apoi a adormit şi a dormit mult, toată noaptea. A doua zi, băiatul meu: gu-gu-gu, gu-gu-gu… iaca cum. Şi n-a mai plâns.

 Era o ţigăncuşă paşnică… pe tare mulţi i-a ajutat. Dar a murit foarte greu, la foarte mulţi ani. Cred că avea deja 100 de ani şi nu putea muri. Toţi spuneau că nu putea muri din cauză că a descântat… că,atunci când descânţi, ai de-a face cu acela, ducă-se pe pustii… păi, ce era de făcut dacă altceva nu ajuta? Unica dată am fost eu la dânsa, atunci cu Mihai. Dar le ajuta pe femei cu descântece, le făcea să aibă copii, le făcea tot felul de descântece…

Cintavong Cin

 Studentul din Laos, Cintavong Cin, se trezi buimac în nişte boscheţi din apropierea unei pieţe agricole din Odesa. Îl durea tot. Şi-a atins cu mâinile faţa. Îl ustura foarte tare. Faţa îi era plină de sânge închegat amestecat cu sânge proaspăt. Îşi privi corpul. Era plin de vânătăi şi de umflături. În locul rinichilor,simţea două pietre sparte. Abia acum şi-a dat seama că e dezbrăcat, doar în chiloţi şi ciorapi.

 Durerea ca durerea, dar Cin se dezmeticea şi începea să înţeleagă că e pierdut, că i-au furat tot. Actele, banii, hainele, bagajele. Şi e singur, gol, fără nici un act, fără nici un ban, în nişte boscheţi din Uniunea Sovietică.

 —Budulai!

 Cintavong Cin se uită în jur şi văzu câţiva copii ce arătau cu degetul spre el şi mureau de râs. Cin nu ştia ce e cu Budulai, dar îşi dădu seama că nu e prea bine şi ar trebui să fugă, dar cum să fugă prin oraş doar în chiloţi?

 Copiii râdeau şi se apropiau de el tot mai tare:

 —Vstavai, Budulai!!!

 Budulai era personajul principal al unui serial sovietic despre ţigani. Budulai era jucat de Volontir, un actor moldovean de la Bălţi. În film, când trebuia să cânte ţigăneşte, Budulai cânta doar în română. Astfel că moldovenii au început să fie porecliţi ţigani. Sau, şi mai rău, jignirea maximă: români. Când un rus voia să jignească tare un moldovean, era destul să-i zică român. Cuvântul român aduna în el toate răutăţile şi viciile lumii. Cum să te mai numeşti român când ai fost înjurat cu acest cuvânt? Oricum, Cin nu ştia toate astea, dar, oricum, Budulai din gura copiilor nu-i suna a laudă. Dar copiii au tăcut, şi Cintavong Cin îşi miji ochii umflaţi şi văzu o femeie frumoasă care alunga copiii. Femeia s-a apropiat de el, i-a atins faţa.

 —Doare?

 Cin nu înţelegea.

 —Aşteaptă-mă.

 Femeia se ridică şi plecă. Cin a rămas în boscheţi. Oricum, nu avea de ales. Ce să facă? Unde să meargă? Şi cum să meargă în halul ăsta? Ceva îi spunea însă că femeia se va întoarce. Şi Maria s-a întors. A adus un prosop umed, i-a şters rănile, apoi l-a ajutat să se îmbrace cu o cămaşă pe care i-a adus-o şi nişte pantaloni. L-a ajutat să se ridice şi l-a dus la bazar, acolo unde vindea. Seara l-a dus la autobuz. Au mers împreună la Antoneşti, unde l-a tratat până şi-a revenit. Cintavong Cin a învăţat încetul cu încetul limba, a început să ajute pe lângă casă. Maria a văzut că e un om harnic şi de treabă. Iar Cintavong Cin s-a îndrăgostit de cea care l-a salvat.

 Aşa că s-au căsătorit şi au trăit şi trăiesc fericiţi înconjuraţi de mulţi puradei, combinaţie ciudată laoso-ţigănească.

Zina

Zina s-a trezit foarte devreme. Băiatul încă dormea. Noaptea, împreună cu cei cinci fraţi a fost la fete şi s-au întors doar dimineaţa. În jumătate de oră, a aranjat genţile pe care a hotărât să le ia, apoi s-a dus la Vasilică şi l-a scuturat de umăr:

 —Hai, scoală, iubire, e timpul.

 Băiatul mârâi prin somn:

 —Mmm… încă un pic, te rog…

 —Hai, gata, ţi-am zis să te culci mai devreme.

 Băiatul se ridică pe marginea patului. Avea ochii roşii şi privirea pierdută undeva departe. S-a spălat rapid şi a cărat genţile în maşină. Din mers a băut o cană mare de cvas, a pornit maşina şi îşi aştepta mama.

 —Parcă te grăbeai?! îi spuse el mamei când ea apăru cu încă o geantă.

 —N-o face pe hâtrul, am ales aurul.

 Au ieşit în linişte din Olăneşti, apoi au mers câţiva kilometri şi au cotit spre Antoneşti. Soarele de-abia răsărea. Era roşu, ca un ceaun cu jăratic. Vasilică încă dormea, iar Zina se gândea la preţuri. Primii antoneni ieşeau din case şi adăpau vitele, dădeau de mâncare la animale. Zina era o ţigancă de vreo 40–50 de ani, îmbrăcată frumos, frumos şi cu gust, ţigăneşte. Se mândrea că în toată viaţa ei nu a lucrat nici o zi la colhoz, nici o zi la stat. I-au urmat exemplul şi băieţii, şi fetele ei. Dar nu murea de foame; din contră, de când se ştia, îşi băga banii într-un lucru, apoi îl vindea mai scump în altă parte, şi tot aşa la nesfârşit. Acum avea produse de bani mulţi, şi asta îi dădea un sentiment senin de linişte şi de entuziasm.

 Deja când îi vedeau maşina, antonenii alergau repede în drum s-o cheme în casă, să vadă ce mai are. Şi Zina avea multe lucruri. Avea nişte genţi minunate, parcă fără fund. Din ele ieşeau barişe, şaluri, rochii, ciorapi, adidaşi, costume, pantaloni, cămăşi, tricouri, bijuterii de aur şi de argint, electrocasnice…

             Maşina era bâcsită şi de ţoluri, şi de covoare. Dacă te rodea curiozitatea, cu siguranţă găseai ceva nu doar bun, ci chiar necesar în geanta Zinei. Dacă voiai să-ţi afli viitorul, nici o problemă, Zina îţi putea trage cărţile…

             Într-o oră în Antoneşti, Zina transformă o geantă mare într-o gentuţă de ruble. Umplu şi maşina de raţe şi de pui, pe care îi primi în loc de bani de la o femeie. Altă femeie, când văzu puii, se bucură, târgui cu Zina şi îi luă. Totul mergea ca pe roate.

             Vasilică o luă pe lângă iaz şi intră pe strada Florilor. Chiar la începutul străzii, Zina văzu într-o curte o femeie subţirică.

 —Hazeaica! Bună ziua!

 —Bună ziua!

 —Aveţi nevoie de ţoale, covoare, bijuterii?

             Femeia se gândi un pic; între timp, de după una dintre uşile casei apăru un cap de bărbat:

 —Intră.

             Zina intră, urmată de Vasilică, cu două genţi mari. Bărbatul îi pofti în casă, unde Zina îşi desfăcu genţile pline de minunăţii.

             Mama şi-a luat o rochie neagră. Tata – un pulover verde. Pentru frate-meu, care deja era la facultate, au luat primii lui blugi. Mama deja voia s-o conducă pe Zina la maşină. Atunci am apărut eu. Foarte supărat. Pentru că şi eu, deşi eram printr-a cincea, voiam blugi. Ştiind că altfel o să fac scandal, părinţii i-au zis Zinei:

 —Hai să-i alegem şi lui mucea o pereche de blugi!

             Dar toţi blugii erau prea mari. Până la urmă, am luat cea mai mică pereche, mult prea mari pentru mine. Dar nu conta, erau blugi, de care aveau foarte puţini în Antoneşti. Primii blugi. Înainte de asta, câţiva aveau blugi Malvina, turceşti cred.

 Şi ai mei, şi ai fratelui erau făcuţi de o firmă tot cu M, dar nu Malvina. Aveau un material gros, cu o croială neghioabă. Dar era cel mai frumos cadou. Nu conta că trebuia să-i strâng cu cureaua ca să nu-mi pice. Totul se prăbuşea, iar eu mă simţeam liber în acei blugi. Blugii care mi-au fost întotdeauna mari, pentru că nu am crescut destul ca să fie pe mărimea mea.

             Când deja se uzaseră, i-am tăiat şi mi-am făcut pantaloni scurţi din ei. Cred că şi acum sunt pe undeva pe-acasă. Rupţi şi urâţi. De parcă ar conta…

 Ţiganca Zina mi-a adus senzaţia de libertate. La câteva zile după vizita ei, au dispărut rublele. Au apărut cupoanele. Şi s-au declarat independenţa şi suveranitatea Republicii Moldova.

             Da, ştiu… Era doar o senzaţie, nimic real. Nimic pe bune. Dar vrei să retrăieşti acea senzaţie. Dacă nu eşti liber, măcar să te amăgeşti câteva clipe. Zina a murit.

             Mama spune că şi pe lumea cealaltă se munceşte. O fostă elevă de-a lui tata, acum profesoară, l-a visat pe coridorul şcolii. Îi explica de ce e mai uşor să faci lecţii cu metode pedagogice noi. Tata predă şi le spune copiilor şi bătrânilor poveşti,

 Vârvara… nu mai ghiceşte… pentru că totul e deja ghicit… Zina sporeşte comunicarea dintre suflete vizitându-i şi mimând comerţul, pentru că acolo nu mai există comerţ.

             Ştefănică cu gaşca lui îi cântă tatălui. Repetă pentru un botez. Când blugii mei vor dispărea cu totul de aici. Şi vor ajunge acolo.