Gabriela MÂNCU – Număr scame (Ed. Vinea)

Gabriela MÂNCU

Număr scame

(Ed. Vinea)

m&m

***

am gura strânsă de sete
o mână pe coapsă
aici nu se întâmplă decât liniştea

altora tăcerile le par ciudate
în noi nu văd decât mixtură de zâmbete palide
carne pentru care
niciun sacrificiu nu e destul

răscolesc nimicul în vârfurile unghiilor
în colţul gurii ascund sângele mic
oftatul se face cântec de leagăn

***

promisiunile sunt sentinţele oricărui inceput

aş fi spus

dar nu am spus nimic

***

m. e prost câteodată

începe să creadă că dacă eşti a nimănui

eşti a tuturor

depresii la modă

într-o inepţie universală

oamenii se cred fericiţi

îşi întind la ferestre în văzul tuturor

rufăraia colorată

zâmbetele hepatice

îsi pun tapet pe buze fericirea

vorbesc despre ea

cu un fel de emfază bine temperată

care îi face credibili

o afişează ca pe un însemn social

făcând din ea

victorie de scos ochii

celor singuri

celor trişti

poate ar trebui să mă dau câţiva paşi înapoi
de la depărtare copiii par inocenţi
şi lacul ăsta curat

de la depărtare pare linişte în mine

coffee maniac

încă o cafea amară

4 a.m.
ţigară după ţigară
şase etaje pline cu suflete îmi atârnă sub tălpi
şi caut

ceva care să merite

se tot trântesc uşi în mine
unii intră alţii ies
toţi se îndrăgostesc atât de uşor

nimeni nu rămâne să iubească

scurtcircuit

când intru seara în casă
nu mă aşteaptă decât bezna din hol
(nişte cabluri au făcut scurt)
şi pisica de care
mă împiedic până în uşa bucătăriei
de câteva ori

trântesc teancul de facturi pe birou
îmi aud tocurile în gol
&
am un sentiment pe care
trebuie că îl simt
oamenii mari când ajung la casa lor

punct

când plâng
mă simt ca un punct
&
chiar dacă uneori
prind rădăcini în oameni
şi lor le pasă în general
asta nu e mare lucru

toţi pleacă
spre locul lor
până la urmă
&
mă gândesc seara
întinsă pe pat
că doar lucrurile mici fac totul
să conteze

împarţi o ţigară

faci o pauză

simt cum se nasc nişte bestii în mine

unii le spun sentimente

alţii dragoste

eu le simt ca primele lovituri ale unui embrion

oamenii se rostogolesc în moarte
la fel de simplu cum
azi-noapte s-a rostogolit în dimineaţa asta

bărbaţii nu plătesc pentru sex
ci ca să plece acasă

vreau o poveste

o poveste

despre două braţe
dar

cine în ziua de azi îşi mai mănâncă
timpul şi nervii
aşa
cum mi-aş dori s-o faceţi voi?!

voi nu ştiţi

decât

gabisa net wt: 1.56m, 42 kg, ochi superbi

după un coşmar

mă simt mai singură decât

de obicei

îmi trag ceraceaful peste cap

să nu mi se audă frica

casa asta e o gramadă de vechituri

şi nimic nu-mi pare mai teribil decât praful

parcă prind rădăcini aici sau poate

doar îmi place să-mi bat singură cuie în tălpi

cuie pe care

le simt cum ruginesc în mine

dacă plec

nu mai cred

nici în trecut

nici în viitor

la urma urmei suntem atât de puţin aici

şi apoi suntem în altă parte

25 give piss and me a chance

plec la balamuc
nu ştiu dacă în vizită sau dacă rămân
plec să minunez nebunii cu piciorul meu mic
cu mintea mai curbată ca a lor
o să fac terapie prin tăcere
a dracu’ de terapie

să ţopăie în voie gândurile prin mine toată ziua

plec să întreb nebunii cum de nu se plictisesc niciodată

să aştepte

o să desenez copaci fără rădăcini şi frunze
un simandicos

o să tragă concluzii relevante

cum că aş vrea să-l cert pe tata
că am pus duminici la rând flori pe mormânt
în loc să punem vorbe bune între noi
sau cum vreau să mă fac ghicitoare când voi fi mare

într-un spital de nebuni

sinuciderea e singurul cuvânt interzis

mi-e ruşine
de venele murdare care

m-au adus înapoi

aş fi vrut
să fie mai mult ca ale sarei

să le întind ca pe guma de mestecat
de la gardul grădiniţei
până la primul
fir de nisip pe care
l-am călcat în picioare amândoi

ca o autostradă pe care
aterizează ozn-uri

încăpem amândoi
într-o minte fluidă din care
adevărul fricos
picurat cu pipeta
se scurge-n
cuvinte cu picioare şi coaie
pe uşă
afară din noi

număr scame

de unică folosinţă

stau uneori pe stradă
claxoane isterice
asfalt topit
pe tocul pantofului meu
&
privirile atâtor oameni
se lipesc de mine
ca boldurile

un necunoscut m-ar putea lua de braţ
mi-ar putea zice
hei, s-a deschis A
hai să mergem
am bea câteva beri
ne-am fâţâi printre oameni
dar mâinile lui
n-ar trece prin mine
mâinile lui murdare
slinoase

lipsite de sens
ca nişte diagrame fără mulţimi

oamenii murdăresc
ditrug tot ce ating
am un soi de milă pentru
existenţa lor din conserve
un fel de penicilină
în inimă

oamenilor le place
să zgârie
să lase urme
să-şi cresteze iniţialele

mă joc de prea mult timp
de-a femeia
sunt
mică
încovoiată
speriată

cusături

m-am născut fără capacitatea de a înghiţi
mestecam

totul mi se oprea în gât

când am mai crescut
şi am trecut la mâncare solidă
inelul esofagian atrofiat
mă strângea şi vomam tot

trebuiau să mă opereze
să-mi facă o cicatrice de la gât până-ntre sâni
mama s-a speriat când a auzit
că ar trebui să trăiesc cu douăzeci de centimetri

de urâţenie pe mine

până la urmă au găsit altceva
mult mai rezonabil:
de cinci ori pe săptămână

îmi băgau câte o sondă pe gât
din zi în zi mai groasă

încercau să lărgească inelul
mă adormeau

iar când mă trezeam aveam un fier în gură
şi sonda roşie şi lungă îndesată pe gât

vomam întruna

mama îmi citea fram cuore
şi celelalte căcaturi

mă ducea la cumpărături în obor
îmi lua discuri cu poveşti şi o prăjitură la cofetăria de la parter

m-au rezolvat până la urmă
la pomana mamei am reuşit să înghit tot

pe atunci puteam să fac lucrurile mult mai bine

simplu

am un sentiment de frustrare ca atunci când
nu reuşesc să termin un solitaire
ştiu cât de simplu ar fi fost
şi mă simt idioată

fără să vreau îmi ţopăie prin creier
posibile răspunsuri la toate
de ce’uile irelevante

&

chiar dacă răsăritul ăsta pare numai al tău
respir dimineaţa rece ca şi cum
mă umplu de tine şi îmi aeriseşti
creierul îmbâcsit de tutun
şi de gânduri

sick love

mi-am aruncat rochiţa galbenă-n carouri

pe scaunu-ăla vechi
a scârţâit puţin ca şi cum ar fi gemut de plăcere
îmbrac singurătatea ta
parcă ar fi ultimul lucru care
îmi poate ţine de cald
când îmi ştergi lacrima cu-aceleaşi degete
pe care tocmai le-ai scos din vreuna

sens unic

după duş miros a watermelon şi asta mă face
să mă simt şi mai singură
un fel de stradă cu sens unic

citesc eticheta ca un jurnal intim
ACEST PRODUS NU ESTE UN ALIMENT

lipsa ta în sine
a devenit o prezenţă

just trippin’

sunt trează de pe la 4

aş vrea să adorm pentru un timp
ca şi cum aş muri

am luat câteva somnifere
şi am topit puţin h într-o ţigară

zac în pat
şi-mi flegmez tavanul alb
cu tot felul de gânduri ciudate pe care
le uit imediat

e un trip mişto doar
mă enervează cât de repede sar ideile din mine
şi nu apuc să-mi termin decât una
obsesivă
mi-e dor de sara de mă cac pe mine
şi
mă mai enervează când
mă uit noaptea pe geam şi nu văd decât
reclama roşie şi stupidă de la vodafone

număr scame

*** (when a smile happens)

sunt uneori dimineţi ca asta
când mă uit pe geam
şi zâmbesc tâmp
ca şi cum dincolo de parcul din faţa blocului
ar fi marea

sunt uneori dimineţi ca asta
când încerc să-mi înţeleg singurătatea
uneori reuşesc
dar de multe ori adorm

până la urmă poate fericirea este
ca atunci când te pişi pe tine
toţi o văd
dar numai tu o simţi

*** (fancied)

de câteva nopţi
mă încăpăţânez într-un bărbat
ai cărui paşi să nu mă plimbe
prea departe de casă
unul care să ştie exact
câţi nasturi să-mi deschidă
să fiu suficient de mult
a lui
să rămân puţin
şi a mea

*** (colţuri)

de la un timp cresc tot mai multe colţuri
în mine
parcă aş avea mai multe coate
înghiontesc incomod
toţi oamenii care
încearcă să mă ţină în braţe

mă scufund

sunt într-un gol

pierd prea mult

nu pot scăpa de ură

creşte ca un muşchi peste tot corpul

o scot la plimbare

mă urăsc pentru că descopăr cea mai fragilă parte a mea

nu o bănuiam până acum

aştept să scap dintr-o altă încercuire

la dracu nu se mai termină

în loc de cap ai televizorul unde

rulează filmele greţoase ale celorlalţi

gândurile nu mai sunt împotrivă ci pentru

vreau să fiu pentru tine

o intrare continuă

o să mă tragi de limbă

până se va face autostradă între noi

îmi place să mă electrocutezi

este mai mult decât o beţie

cum am reuşi să ne continuăm unul pe altul în lipsă

în lipsa unui drog mai devastator

nu mai spun nimic

prizez înfometată liniştea

ne-am rănit prea mult cu propriile nereuşite

ieşirea din încercuire este aproape

nu o văd dar

urlă la mine

încerci să pătrunzi fără definiţii

ştiu că niciodată

n-o să-ţi desfaci carnea cu unghiile sau

cu vreun obiect ascuţit

ca în orice prăbuşire ai da totul

pentru doza de supravieţuire

încerci să fii
aici şi nu mai departe de acel stâlp de ciment

la aceste ferestre de blocuri ies chiar oameni de carne

dereglările au devenit mai puternice decât mine

vine tiptil
gândul unei dispariţii rapide cu filmări în rostogolire
cu capul în jos - o pozitie preferată

m-am învăţat aşa
îmi vin cuvintele mai repede

urc sonorul - te prind

le poţi rula la orele tale preferate

dacă ţi-as trece corpul printr-o masină de tocat aş obţine

o carne mai ascultătoare

ai ştii cum să păşeşti în şotron fără să cazi

fata bună s-a sinucis fără să-mi lase

nici măcar o scrisoare de adio acum când

devierile sunt singurele de luat în seamă

pe picioarele cui merg?

îmi creşte siguranţa

ca o pojghiţă în spatele căreia

respir sacadat

eşti atât de rupt de realitate încât eu par un monstru

lucrurile frumoase dorm şi ele

monstrul se mişcă greu

descoperim prea târziu ceea ce ne-ar folosi

începem întâi detonările

apoi

strângem rămăşiţele

am fost întotdeauna lângă calea ferată

am privit trenurile de marfă cărând

scânduri şi blocuri de marmură şi seminţe de brad

de multe ori dincolo era un drum de noapte pe care

îl priveam uimită

stau lângă calea ferată

frica este alături

mi se lipeşte de toate degetele

buricul tău luceşte

îţi rănesc umerii

apoi ai vorbit despre peşti

despre cum îi despici cu lama cuţitului

şi degetele ţi se năclăiesc în organele scoase

îţi hrănesc pielea

devine mai de privit

iar

câteva clipe înainte să moară

peştii respiră printr-un alt plămân

le-am văzut ochii înainte să moară

o disperare mută

parcă mi-ar fi copii

ia-ţi privirea de la peşti

din ochii peştilor

nu pot pleca acum mi se sfărâmă în ridicare oasele

oasele peştilor omorâţi

nu pot înota dincolo de apa din garsonieră

o să te îneci

vreau să te îneci

ai palmele pline de sânge

văd în reluare mişcările tale