Despre Ultimii eretici ai Imperiului

Despre Ultimii eretici ai Imperiului de Vasile ERNU

Paul Cernat / Observator cultural / Nr. 501, 18.11.2009

Cu Ultimii eretici ai imperiului, Vasile Ernu ridică, vizibil, mizele spectaculosului şi… ereticului Născut în U.R.S.S. (2006), dar le şi clarifică. „Ostalgia“ ironică a volumului de debut a fost interpretată de unii ca o apărare şi ilustrare a Imperiului sovietic defunct, nu ca o „luptă cu inerţia“ gîndirii. Lucrurile stăteau însă exact pe dos. Ulterior, implicarea fostului redactor al revistei Philosophy & Stuff în coordonarea proiectului colectiv Iluziile anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (2008) l-a aruncat în plin război politico-intelectual (boieri vs oieri ai minţii, intelectuali băsescieni vs antibăsescieni etc.). Dar Ernu e un intelectual critic independent şi liber, nu un căuzaş partizan. A-i lipi etichete de genul „stîngist“, „neomarxist“, „nostalgic al comunismului“ mi se pare – mai ales în urma lecturii Ultimilor eretici… – complet inadecvat. În realitate, „avocatul U.R.S.S.-ului“ este un deconstructor radical: nu numai al comunismului, ci al tuturor sistemelor dominante din ultimul secol. E, în plus, înzestrat cu un umor versatil şi cu un spirit critic ieşit din toate canoanele. Educat la şcoala literară a lui Dostoievski – Cehov – Ahmatova – Platonov – Şalamov – Ilf şi Petrov – Venedikt Erofeev, el combină liber, într-un simpatic cocktail Molotov al ideilor, Biblia cu Nietzsche, Marx, Heidegger, Agamben, Schmitt, Foucault şi gîndirea anarhistă.

O narativizare şi o dramatizare a unor idei-dinamită

Principala problemă a acestui volum greu clasabil va fi una de receptare. Atît lectura pur literară, cît şi cea pur ideologică sînt nerecomandabile, iar eventuala înfierare a ideilor cărţii de către fanii necondiţionaţi ai Raportului Tismăneanu sau susţinerea simetrică venită din partea anti-„boierilor minţii“ ar fi la fel de nepotrivite. Ultimii eretici… nu este nici manifest ideologic, nici ficţiune artistică. Receptarea abundentă – elogioasă pe ansamblu, dar nu lipsită de controverse –, a opului anterior venea, cu siguranţă, şi din caracterul său asumat nonfictiv, autobiografic. De astă dată însă, Ernu schimbă parşiv strategia, cu riscul de a-şi diminua drastic audienţa: avem de-a face cu o narativizare şi o dramatizare a unor idei-dinamită, în cadrul unui scenariu epistolar cu măşti: cine va încerca să impute exageraţiuni sau reducţionisme personajelor o va face pe proprie răspundere. Mai ales că bîrfele şi trimiterile ad personam lipsesc cu desăvîrşire: nu anumiţi indivizi sînt puşi aici în discuţie, ci comportamentele sociale şi ideile unor tipuri umane generice: de la, să zicem, profitorii comunismului pînă la beneficiarii consumismului sau ai anticomunismului.

Comentatorii au remarcat deja faptul că formula Ultimilor eretici… este una „clasică“, descinsă din romanul pedagogic de secol XVII (Scrisorile persane ale lui Montesquieu, Micromégas de Voltaire etc.), în vreme ce titlurile lungi şi ceremonioase ale capitolelor se înscriu în buna tradiţie a romanului european premodern („În care este vorba de…“). S-ar zice că însăşi această formulă „retro“ (rezultat al unei „nostalgii progresiste“) reprezintă o erezie în raport cu noile trenduri. (Non)ficţiunea străinului trimite, frapant, la Scrisori persane, cu deosebirea că filonul epic şi abundenţa de interlocutori din textul lui Montesquieu lasă locul, la basarabeanul nostru din Odessa, unei naraţiuni reduse la epură şi unui tandem „tradiţional“ de protagonişti: discipolul Vasili Andreievici, alter ego al lui Vasile Ernu, şi bătrînul său maestru A.I., numit, dostoievskian, „Marele Instigator“. Primul e un vechi anarhist, membru, în anii ’30, al unui complot împotriva lui Stalin, trimis în Gulag, eliberat şi ajuns în Occident pe post de critic al capitalismului. Celălalt – un om încă tînăr, născut într-o familie de neoprotestanţi moldoveni din U.R.S.S. şi descins la studii într-o Românie pe care o comentează acid. Celor doi actori principali li se adaugă, indirect, o sumă de personaje abstract-alegorice: Cinicul, Entuziastul, Estetul, Farmacistul. În mod derutant, aceşti noi Ilf şi Petrov schimbă între ei scrisori pe suport de hîrtie, deşi folosesc curent e-mai-lul sau messenger-ul… Ceea ce îi leagă, peste timp şi mode, este – pe lîngă umor – marginalitatea anarhică, eretică în raport cu orice Sistem dominant şi cu orice formă de falsificare a libertăţii interioare.

Rama narativă e sumară, bazată pe vechi convenţii de gen (epistolarul, manuscrisul recuperat), dar inteligent ticluită: stimulat de mesajul soţiei lui A.I., Vasily Andreievici străbate, într-un tren, maica Rusie în cîteva zile pentru a ajunge la căpătîiul maestrului său muribund. Nu-l mai prinde în viaţă, dar recuperează o ultimă scrisoare prin care Marele Instigator îi încredinţează arhiva epistolară, „manuscrisul corespondenţei lor din ultimii ani“: „Citindu-l, de cîteva ori, mi-am dat seama că acest volum este cartea ta, îţi aparţine în întregime, eu nefăcînd decît să scriu lucruri pe care le-am discutat, le-am auzit de la tine sau care m-au făcut să duc mai departe anumite gînduri ale tale. (…) Mai cred că e bine ca acest volum să apară mai întîi în propria ta ţară, în «noua ta Patrie», cum spui tu, unde poate avea mai mulţi sorţi de izbîndă. Şi te rog mult să-l traduci tu în româneşte pentru a-i păstra trăsăturile stilului tău“. În felul acesta sînt eliminate, dintr-un foc, orice posibile acuze privind uniformitatea stilistică.

O provocare a inteligenţei

Stilul direct şi maliţios, „dialectic“ şi paradoxal, combină, savant şi cu umor incisiv, ceremonialul tacticos al prozei ruse cu rafinamentul speculativ al gîndirii critice occidentale. Ernu testează, pas cu pas, potenţialul tuturor armelor de subversiune modernă fabricate de mintea umană: de la anarhism şi amorul liber predicat de Alexandra Kollontay la terorismul islamic, de la economia subterană şi strategiile lumii interlope la comunităţile religioase paralele în raport cu societatea dominantă, de la eliberarea „naturală“ prin alcool (reluată din Născut în U.R.S.S.) la cea „artificială“ prin droguri. Cei doi protagonişti îşi analizează lucid, à tour de rôle, propriile experienţe de viaţă şi le dezvoltă comparativ, cu o ironie conţinută: A.I. radiografiază nemilos fizionomia stalinismului şi capitalismului, „strategiile imperiale“ de manipulare şi reprimare din U.R.S.S. şi S.U.A. (PR-ul vs politrucul, presiunea creditului bancar vs teroarea ideologică, deportarea în Siberia vs expulzarea în Occident, politizarea vs comercializarea trupurilor moarte…), neevitînd locurile comune despre caracterul „religios“ al fiecărui sistem.

Iar Vasily Andreievici, copil al brejnevismului şi adolescent al perestroikăi, descins la studii în România – patria de adopţie, ce se cere a fi „învăţată“ –, denunţă deopotrivă zelul delator inspirat de „mitul“ copilului sovietic Pavlik Morozov şi turnătoria de masă din timpul comunismului românesc. Apreciază disidenţa pentru că a facilitat dialogul între două sisteme opuse, dar o denunţă drept „comunism pe dos“. În materie de scrieri ale Gulagului, V.A. nu-l creditează prea mult pe mesianicul Soljeniţîn (O zi din viaţa lui Ivan Denisovici i se pare inautentică – vezi episodul lingurii din lagăr… – şi cam „hrusciovistă“), fiind, în schimb, un admirator al izolatului Şalamov, cu ale sale Povestiri din Kolîma şi al lui Platonov (Cevengur e considerat cea mai profundă critică a utopiei totalitare). Fript cu mesianismul exclusivist al intelighenţiei ruse, el scrie cele mai drastice pagini despre establishmentul anticomunist din România actuală – sau, în termenii lui Adam Michnik, despre „anticomunismul postcomunist“: „Astăzi, în loc să interogăm, noi condamnăm şi denunţăm, în loc să vedem efectele vechii ideologii asupra societăţii actuale, noi construim o contraideologie: anticomunismul. E o ideologie ce nu presupune risc, ci doar profit. [...] Puterea financiar politică a înţeles foarte bine strategiile de poziţionare oportunistă a intelighenţiei şi a jucat cu ea această carte. Aşa că i-a oferit remunerări simbolice şi financiare, fiind, de fapt, foarte puţin interesată de adevăratele probleme ale culturii, educaţiei, cercetării etc., dovadă bugetele execrabile acordate acestor domenii“. În plus, nu ezită să vadă în comunism o „ultimă epocă de aur a creştinismului“ şi a sentimentelor sublime (iubirea, prietenia), devenite căi de salvare de sub dictatul ideologic. Înseamnă oare asta o reabilitare a vechiului regim? Nici vorbă: e doar o provocare a inteligenţei… Eretici inclusiv faţă de ateismul stîngist, V.A. şi A.I. nu ignoră, altminteri, „soluţia mistică a credinţei“ – dimpotrivă, o recuperează ingenios (vezi, între altele, episodul întîlnirii din tren cu un straniu călugăr rus, fost copil al Partidului şi beneficiar al capitalismului).

Unele speculaţii promiţătoare se desumflă prematur

Rezultatul final la care Ernu ajunge este mai degrabă minimal: împotriva capitalismului consumist şi hedonist, dominat de tirania moale a eficienţei mercantile, singura soluţie de rezistenţă e lupta de „partizani“ – şi de ariergardă – pentru salvarea sufletului individual. Nu confruntarea directă, violentă cu Adversarul constituie, aşadar, cea mai bună „lovitură“, ci eschiva şi replierea spre margini. Că autorul e un radical benign şi un anarh rezonabil se vede inclusiv din faptul că nu urmează calea soluţiilor violente antisistem, chiar dacă le înţelege motivaţiile: personajele sale nu propovăduiesc nici amorul liber made in Kollontay, nici terorismul şi violenţele de orice fel, nici activităţile antisociale. Admirator al omului singur, dispus să îşi asume toate riscurile, el nu vine, cum s-ar crede, dinspre Marx (denunţat, nu o dată, drept vetust), ci dinspre Ilf şi Petrov. Adevăraţii opozanţi antisovietici nu sînt, în viziunea sa, cei care s-au opus Sistemului, ci cei care s-au situat cu totul în afara regulilor de joc ale acestuia: speculanţii şi traficanţii (la noi: bişniţarii) de tip Ostap Bender, marii izolaţi sau sectele neoprotestante, cu modul lor paralel de viaţă la marginea societăţii… Ca să rezişti cu adevărat, trebuie să-ţi asumi pînă la capăt condiţia de perpetuu marginal: iată lecţia esenţială a cărţii. Ernu scrie pagini admirabile despre erezie şi condiţia periferică („Erezia este o formă radicală, minoritară, marginală de a critica ceva oficial şi majoritar. Este periferia credinţei, periferia Imperiului, oricare ar fi acel Imperiu“). Pe aceeaşi linie, el „comite“ şi cîteva reflecţii excelente despre romanul lui Bram Stoker şi figura vampirului – emblematică, în opinia sa, pentru condiţia românească. Devine însă de-a dreptul irezistibil cînd dizertează, amuzat, despre „tranziţia ca mahmureală“ şi cînd pune alături – într-un comparatism antropo-ideologic halucinant – constipaţia esticilor cînd ajung în Occident cu diareea occidentalilor ajunşi în „tualeturile“ ruseşti…

Două-trei capitole, naive sau prea diluate, puteau să lipsească fără mare pagubă: bunăoară, cel în care Vasily Andreievici se evocă, după 1990, în ipostază de „consultant în domeniul furtului, învăţîndu-i pe marii bandiţi ai vremii că furtul este munca cu nivelul cel mai mare de profit“. Există şi pagini în care cazuistica filozofică atinge un nivel prea ridicat de abstractizare pentru a „trece ecranul“ (de exemplu, capitolul XXV, cu consideraţiile sale despre valoare în capitalism). Unele speculaţii promiţătoare se dezumflă prematur (cele despre amorul liber, de pildă). Însă, pe ansamblu, cartea entuziasmează prin verva speculativă, umorul coroziv şi curajul intelectual cu care atacă aproape toate „marile teme“ ale unui secol ieşit din ţîţîni. Aflat la răspîntie de Imperii, de civilizaţii şi de tradiţii culturale, dar şi la frontiera a numeroase discipline (filozofie, antropologie, politologie, sociologie), Ernu riscă, aparent, totul în planul ideilor pentru a ateriza – confortabil – în plasa de siguranţă a literaturii, singura care-i conferă, de fapt, identitate. O literatură de idei situată în vechea tradiţie a maeştrilor gîndirii critice… Nu vă lăsaţi înşelaţi de aerul ei mucalit: protejat de alibiurile literare, Ernu pune în discuţie toate cele, într-o tentativă exemplară de a regăsi – dincolo de orice Imperii şi Sisteme – ultima ratio a libertăţii. Nota bene: a libertăţii ca erezie…

Ce este, totuşi, Vasile Ernu? Eseist? Prozator? Din toate cîte ceva, dar, înainte de orice, un gînditor inteligent, incomod şi personal, remarcabil prin amprenta stilistică şi prin poziţia spirituală. Ultimii eretici… e o carte, în felul ei, clasică, ale cărei deschideri vor „rodi“ tot mai mult odată cu trecerea timpului. Mai vorbim peste 20 de ani.

Eresii post-socialiste

Sorin Hadarca / decembrie 13, 2009 / http://madrizen.wordpress.com

Eresii post-socialiste (I)

Ce n-ai zice, dar lecturararea unui autor moldovean cu creionul în mână mi-a mângâiat mândria naţională. Lui Vasile Ernu, cu ai săi „Ultimii eretici ai Imperiului”, îi reuşeşte această faptă eroică. Pe bune. Multe idei demne de a fi notate. Cartea (sau să-i zic totuşi „roman”?) captivează din prima.
Voi recapitula câteva astfel de idei.

Complexul siberian al geografiei

În contextul integrării în noua Patrie, remarcă cum noi, moldovenii din RM, se pare că am fost de fost „deconectaţi” de România.

Tot ce e dincolo de Prut e „undeva în Siberia”, „la dracu-n praznic”. Chişinăul, care este doar la 100 km de hotarul românesc, e plasat în geografia mentalului colectiv în fundul Siberiei. În primii ani de studenţie, eram întrebat mereu dacă „la noi este frig”. De fiecare dată trebuia să explic că „frigul de dincolo” e o problemă de percepţie, de fantasme din mintea lor. (pag. 21)
„Complexul Siberia” al românilor de peste Prut este o chestie probată empiric. Soţia mea este în mod invariabil „rusoaică” la români în pofida faptului că e moldoveancă pur-sânge. Lucrul cel mai frapant, pe care l-aş adăuga aici, este că şi noi, moldovenii, am procedat la fel cu transnistrenii. Chiar dacă ne dăm bine seama că la e e „la ei e la fel de cald ca şi la noi”, i-am deconectat, i-am expulzat într-o Siberie imaginară, uitând să le cerem opinia.
Ochii care nu se văd, se uită.

Ideologia zeflemelii

Aplicabilă în egală măsură şi în Republica Moldova este ne-credinţa co-naţionalilor în valori. Ideologia e o mascotă (e nevoie de una, nu?), care ţine locul adevăratelor variabile ale Puterii: cumătrismul şi ţeapa.

Aşa cum n-a avut sfinţi în Evul Mediu şi nici ideologi în perioada comunistă, România nu va avea niciodată politicieni care să creadă într-o idee sau măcar să înţeleagă noţiuni ca „liberalism” sau „socialism”. Românii nu cred în nimic. (pag. 27)
Valabil şi în RM. Cu următoarea rectificare: Ştefan cel Mare mai e şi Sfânt! În tot cazul a fost un domintor cu ideologia bine pusă la punct, dovadă fiindu-i multitudinea de biserici şi mănăstiri ctitorite pe vremea domniei sale.

În concluzie, cred că băşcălia este ideologia ne-scrisă a românilor de pretutindeni. A nu crede în nimic. A lua totul în bătaie de joc („bataille du jeux” se zicea pe timpul studenţiei mele francofone). „El (sau ea) de-al cui e?” This is the question. M-a surpins că Vasile a trecut cu vederea acest detaliu de la care începe orice dispută politică în RM (valabil şi în România). Lasă, dom’le ideologia, ce-a căutat Geoană la Moscova? El de-al cui e?

Încă nu am evoluţionat. Suntem de-ai cuiva.

Banul şi discursul politic

O idee foarte intrigantă este cea precum că în URSS politicul a reuşit să subordoneze economicul. Cuvintele şi discursul politic au devenit adevărata monedă de schimb în sistemul socialist. Nu conta ce este raţional sau eficient (deci, aducător de profit), puritatea ideologică era regină. În capitalism, se pare că se dă tot cu banul:

Facturile, cardurile, împrumuturile, asigurările şi, mai ales, impozitele reprezintă forme prin care un astfel de stat interacţionează cu cetăţenii lui. Limba este de prisos, ea are un caracter pur estetic, funcţional şi comercial şi nimic mai mult. (pag. 77)

Şi cu Obama ce facem? mă grăbesc să-l chestionez pe Vasile Ernu. Indubitabil, limba e cea care a adus pasărea respectivă pe Olimpul politic (confirmat de Premiul Nobel, care i-a fost adjudecat nu fără scandal). Political correctness este ideologia curentă a Occidentului. Banii sunt relativi şi îşi pierd însuşirea simbolică atunci când bat tunurile lui political correctness. Acest aspect, conturează următoarele ipoteze:

α. Obama e un socialist, iar repunerea limbii în circulaţia valorică ţine de edificarea Noului socialism (capitalist); sau

β. Diferenţa e mai puţin aparentă. Nu ziceam noi anterior, că românii sunt cei care nu cred în nimic? Discursul politic socialist era de fapt adevărata monedă de schimb. Credinţa în ceea ce spui era de prisos. Era suficient să repeţi mantra oficială ca să-ţi dovedeşti loialitatea faţă de sistem. În acest sens, Obama e diferit; discursul politic al lui Obama e diferit, deoarece el chiar crede ceea ce spune.

Acceptând β suntem în perfect acord cu faptul că în socialism discursul politic a subordonat interesul economic, cu menţiunea că discursul în sine a căpătat o valoare de reprezentare al unui ceva şi a încetat să mai însemne ceea ce spune de fapt.

Foarte zen.

Şi totuşi, trebuie să admit că, deşi dihotomia limbă/ban este importantă pentru a capta spiritul socialismului, ea are şi anumte limite. Una din aceste limite este foamea. O confirmă Şalamov, citat de Ernu în mai multe rânduri. Foamea este un instinct puternic, care reduce la tăcere orice polemică.

Dacă foamea este pragul discursului, plafonul lui este falimentul economic. Cu descântece nu poţi genera o creştere economică sustenabilă, chiar dacă planul cincinal este bine pus la punct. Răspunsul socialist dat eficienţei capitaliste a fost un randament de alt soi: la cât de puţin se câştigă, oricând avem posibilitatea să lucrărm şi mai puţin. (Surpinzător, acest proverb s-a născut în Occident).

Aici tre să iau o pauză căci s-au cumulat suficiente idei pentru o singură postare.

Revin în cursul zilei.

Eresii post-socialiste (II)

În „Ultimii eretici ai Imperiului” Vasile Ernu face clară poziţia pe care o adoptă: a renunţa la socialism nu este acelaşi lucru cu a accepta necondiţionat capitalismul. „Un intelectual în raport cu Puterea are de ales între două atitudini: ori intelectual de curte, ori intelectual al exilului” spune la un moment dat personajul său. Respectiv, Ernu alege exilul, guerilla intelectuală împotriva capitalismului. În „luptă” el face uz de amuniţia noastră, a celor „născuţi în URSS” şi anume, capacitatea de a judeca lucrurile având experienţa ambelor sisteme, reuşindu-ne să fim în capitalism şi, totodată, în afara sa.

Un lucru nu-mi este clar. De ce forma epistolară, de ce un roman şi nu o culegere de eseuri? Ideile lui Ernu sunt suficient de bune pentru a fi semnate cu propriul său nume şi nu cu numele unor personaje ficţionale. Dar a ales această cale. Romanul (dacă e să-l acceptăm drept roman) varsă puţină lumină asupra personajelor. Acţiunea se desfăşoară doar în două instanţe – la începutul şi sfârşitul cărţii. Economia de date biografice mă determină să cred că adevăratele personaje sunt ideile. Ideile ca produs al unui tip de „intelighenţie” aflată pe calea dispariţiei. Aşa să fie oare?

Dar să reiau de unde m-am oprit.

Dolce vita sovietica

Între cele două limite despre care am scris în postarea precedentă – foametea şi falimentul economic există un spaţiu destul de vast unde homo sovieticus se simţea la sine acasă. Această stare de beatitudine a durat nu mai puţin 25 de ani, perioadă în care exista„siguranţa zilei de mâine”. Poate că cineva o va considera o chestie umflată, dar în cele din urmă, asta cred că a fost fişka URSS-ului. Lucrul acesta îl confirmă sondajul recent realizat de IPP: 48% din moldoveni regretă destrămarea URSS-ului, în timp ce 44% ar vota restaurarea Uniunii Sovietice, dacă acest lucru s-ar decide la un referendum organizat mâine.

…un alt element important al perioadei brejneviste era raportul cu lucrurile de strictă necesitate. Cetăţeanul sovietic intrase şi el în era consumului, aşa că începuseră să-i crească aşa-numitele „nevoi” cotidiene. Pentru el era foarte important că lucrurile de bază se găseau (votcă, pâine, salam, lapte, legume), iar pe cele pe care şi le dorea, dar nu le găsea, le achiziţiona cu un efort ceva mai mare, mai susţinut şi mai aventuros. Ei bine, efortul de a face rost de mărfurile „defiţit” făcea parte dintr-o anumită stare de care numai cetăţenii unor astfel de perioade şi ţări au avut parte. Puţine lucruri se compară cu bucuria de a face rost de un lucru pe care ţi-l doreai şi pe care puneai până la urmă mâna cu un efort care te scotea din uzura banală, din viaţa de zi cu zi. Starea de a şti că există acel lucru, pe care ţi-l doreşti, şi efortul de a-l găsi creau o stare de euforie care a contribuit la un soi de dolce vita sovietica. (pag. 174)
Ceea ce ne lipsea în URSS era „siguranţa zilei de ieri” nu a celei de mâine, dar asta e o altă poveste.

În schimb, această juisanţă de a pune mâna pe un „defiţit” îmi adunce aminte de fragmentul clasic din „O mie nouă sute optzeci şi patru” al lui Orwell, unde se descrie cum în Oceania, o serie de lucruri de primă necesitate – de exemplu lamele de ras, dispăreau pur şi simplu din vânzare. Apoi apăreau şi dispărea altceva. Aceste dispariţii misterioase sporeau coeziunea între oceanieni şi îi determinau să uite de chestiile cu adevărat importante: ce mai conta o mişelie a Partidului dacă în joc era „o lamă de ras”!?

Acum mă întreb dacă „defiţitul” era o eroare de sistem sau o chestiune planificată intenţionat de Politbiuro? Din propria copilărie îmi aduc aminte cum mergeam cu maşina în provincie fiindcă în universamurile de acolo se mai putea găsi marfă (cristal, săpun bulgăresc), de care la Bălţi nici nu ajungea în vânzare. Şefii de depozite erau oamenii cu cel mai înalt statut social şi „prieteni” râvniţi. Spre deosebire de ingineri sau profesori.

Noi, vampirii

M-au amuzat enorm fragmentele despre vampirii din Transilvania. Analiza este impecabilă. Contele Dracula a devenit un personaj cu priză la public, deoarece a exprimat cel mai bine angoasa imperialilor occidentali – cea de a-şi pierde identitatea. Noi, esticii, eram (şi suntem!) o populaţie de frontieră – fiinţe barbare, care încearcă să se poarte civilizat, însă ascunde un element heterogen. La lumina zilei se pare că nu există nici un pericol, dar cine ştie ce necazuri putem aduce noaptea. În afara riscului de a fi „muşcat”, occidentalul se teme că identitatea sa culturală va fi afectată în mod ireversibil de contactul cu noi, vampirii. Cu alte cuvinte, el se teme că se va transforma în ceea ce suntem noi.

Am regretat că Vasile a abandonat prea devreme această mină de aur. Nu numai frica de a-şi pierde identitatea i-a caracterizat pe occidentali, ci şi fascinaţia pentru viaţa veşnică pe care ne-o atribuie nouă. În Est şi în Balcani nu noţiunea de progres nu se găseşte la ea acasă; al nostru Ion este acelaşi de la Burebista încoace. Cred că ceea ce vedea occidentalul luând legătura cu noi era acel „le bon sauvage” atemporal, care trezea în sec. XIX un amestec de admiraţie şi repulsie.

O altă temă bună de explorat este cariera ascendentă şi transformarea lui Dracula către finele secolului XX. „La naiba cu Occidentul” pare să fie verdictul lui Francis Ford Coppola, „să vină Celălalt, căci e mai simpatic decât noi”.

Terorismul

Sunt de acord cu Vasile atunci când zice că „terorismul trebuie citit în primul rând ca pe o formă de comunicare”. În mod clar un sms sau un e-mail transmis lui Obama (între câteva mii de mesaje concurente) nu va capta atenţia cu aceeiaşi eficienţă cu care o va face expolozia unei bombe într-un supermarket din Tel-Aviv.

De când stăpânii răspund sclavilor la fax şi e-mail? Apoi, nici un post de televiziune nu dă citire unei scrisori în care se face o oarecare cerere politică, culturală, ori religioasă. Mass-media actuală lucrează cu un alt instrumentar, cu vizualul, cu spectacolul, şi atunci, pentru ca un mesaj să fie preluat, el trebuie codificat şi transmis pe limba acelei maşinării mediatice. Ştim bine că mediul este mesajul, iar mesajul capătă forma mijloacelor de comunicare în media actuală. Cu cât e mai şocant şi mai spectaculos, cu atât mesajul tău este preluat mai uşor şi devine mai eficient. (pag. 191)

Şi totuşi, aş evita să-i romantizez pe terorişti actuali asemănându-i cu teroriştii ruşi din sec. XIX. Vechii terorişti aveau decenţa de a-i ataca direct pe stăpâni, în timp ce teroriştii actuali, ştiind că stăpânii sunt inabordabili se răfuiesc cu jucăriile lor, adică cu noi.

Aflându-mă la Madrid pe 11 martie 2004 (Atocha), nu aveam cum să trec cu vederea acest subiect sensibil. E drept „cruciada împotriva terorismului” declanşată de Bush şi preluată fără scrupule de Putin nu avea alt scop decât cel de a legitimiza nişte acţiuni imperialiste, dar asta nu-i face pe terorişti mai simpatici. Cazuri când lupta pentru o „cauză dreaptă” realizată prin mijloace teroriste se opreşte odată ce obiectivul este atins, sunt extrem de rare (IRA ar fi unul din ele). În schimb frecvente sunt cazurile când lupta continuă în pofida ţintei atinse din simplul motiv că organizaţiile teroriste îşi au propriile sale „sisteme totale”.

***

Nu mi-am pus scopul să deschid toate sertarele din volumul respectiv. Cu siguranţă că vei descoperi şi alte „comori”, însă ţin să subliniez un lucru: volumul lui Vasile Ernu invită la un gen de polemică de care nu am avut parte timp de 20 de ani. În „mahmureala tranziţiei” am evitat să abordăm subiecte la care nu ne pricepeam. Făceam ochii mari la lecţiile Occidentului; ştergeam insistent din memorie trauma Imperiului Sovietic. Am ajuns un fel de fifty-fifty care nu mai ştie ce vrea – restabilirea URSS-ului sau integrarea europeană. Oricine, numai „big brother” să-l cheme.

În speranţa că nu e prea târziu „să lămurim lucrurile”, îţi recomand fără rezerve această carte.