Roger-Pol Droit

„Etica pe înţelesul tuturor”

Ed. Cartier, Chişinău, 2009

 

Aventurile unui cuvânt

– Nostim cuvânt, „etică”! De unde vine?

– Din grecescul èthos. Dar nu e deloc uşor să redai ceea ce însemna èthos pentru grecii din An­tichitate, deoarece este imposibil să găsim măcar un cuvânt din vocabularul nostru actual care să traducă acest termen. De fapt, el avea mai multe semnificaţii, pentru care noi nu dispunem de un echivalent global, deoarece modul lor de gândire era diferit de al nostru.

Ethos înseamnă, în primul rând, „habitatul”, mai precis maniera în care o specie animală „locuieşte pe pământ”. Care ar fi, aşadar, èthosul pentru păsări? Să zboare, să cânte, să ciugulească, să-şi facă cuiburi, să facă ouă, să circule prin aer dintr-o regiune sau de pe un continent pe altul. În zilele noastre, există, în acest sens, o disciplină ştiinţifică numită „ethologie”, care studiază comportamentele animalelor în mediul lor natural. Această disciplină este cu mult diferită de etică, dar denumirea sa provine de la acelaşi cuvânt, èthos.

Aceasta nu e tot! Deoarece èthos, în limba greacă, poate însemna şi „caracterul” unei persoane, felul în care aceasta „locuieşte pe pământ”, în funcţie de dispoziţiile sale naturale. Èthos de-semnează totodată „moravurile”, maniera de a te comporta într-o societate dată, într-o epocă dată. În acest caz, vorbim, deci, despre felul în care trăiesc oamenii, despre obiceiurile cărora li se subordonează, despre tipurile de reguli pe care le urmează şi legi după care se guvernează.

Precum vezi, ceea ce se află în spatele fiecărei folosiri a termenului èthos este sensul general de „comportament”. Şi poţi constata că alocarea sensurilor nu este aceeaşi ca şi în cazul nostru, căci noi nu stabilim o legătură între legile unei societăţi, caracterul indivizilor şi felul de a fi al animalelor. Termenul din greaca veche acoperă un domeniu diferit faţă de ceea ce a devenit el astăzi, un domeniu mai vast şi mai divers.

– E drept că nu prea seamănă cu obiceiurile noastre!

– Şi totuşi, mai avem de călătorit spre a urmări aventurile acestui cuvânt până în zilele noastre. Am vorbit de èthos, dar încă nu şi de èthikè, din care provine direct „etică”. Ethikè este adjectivul format din èthos. Literalmente, l-am putea traduce prin „comportamental”. Noţiunea apare la filosoful Aristotel, el fiind primul care va fi folosit expresia „èthikè thèôria” (ceea ce s-ar traduce, cuvânt cu cuvânt, prin „contemplare comportamentală”), spre a defini cunoaşterea „referitoare la modul de a te comporta”.

Iată prima definiţie posibilă, şi fără îndoială cea mai bună, a ceea ce este „etica” pentru greci: o formă de cunoaştere privitoare la comportamente. Dar vei vedea imediat că există o distincţie importantă ce trebuie făcută între două atitudini, două maniere de a privi comportamentele.

Pe de o parte, putem să ne rezumăm doar la a descrie, la a prezenta felul în care se comportă oamenii dintr-o anumită regiune, un anumit popor sau trib, ceea ce face că noi nu vom căuta să-i judecăm, să ştim dacă ceea ce fac este bine sau rău, nici dacă este mai rău sau mai bine faţă de ceea ce fac vecinii lor. Ne vom mulţumi doar să prezentăm cum se comportă ei.

– Da, e mult mai obiectiv!

– Nu aş fi prea sigur de asta. În orice caz, este o manieră pur descriptivă. De altfel, aşa se şi procedează atunci când se observă o specie animală. Nimeni nu va afirma despre peşti că este „rău” faptul că respiră prin branhii sau că mamiferele procedează „mai bine” respirând prin plă­mâni. Nu facem altceva decât să descriem felul lor de a fi.

Dar, în observarea comportamentelor, mai este posibilă şi o a doua atitudine, care constă în încercarea de a te comporta cât mai bine cu putinţă. Ea încearcă determinarea comportamente­lor „bune”, pe care le vom căuta şi vom face tot posibilul să le urmăm, şi a celor „rele”, cele pe care va trebui să le evităm, să le înlăturăm sau să le combatem. Aici se va pune problema judecăţi­lor normative, care enunţă ce e bine şi ce e rău. Trebuie, atunci, să încercăm să aflăm în funcţie de ce unele comportamente sunt mai bune, iar altele mai puţin bune. Este vorba, deci, de a lansa judecăţi morale asupra comportamentelor, de a le discerne pe cele care sunt purtătoare de valori pozitive de cele care, dimpotrivă, sunt imorale sau antimorale, care comportă pericole sau valori distructive.

– Tu vorbeşti despre judecăţi morale, de bine şi de rău, de valori etc. Etica, în cele din urmă, e totuna cu morala?

– Această întrebare a provocat deja multiple dezbateri! Problema este că e la fel de corect să spui „Da, sunt acelaşi lucru” şi „Nu, sunt diferite”.

– Şi cum putem ieşi din încurcătura aceasta?

– Foarte simplu, deoarece aceşti doi termeni nu sunt identici, respectiv diferiţi la acelaşi nivel.

Să începem cu nivelul la care se confundă. Tocmai am afirmat că grecii din Antichitate se foloseau de termenul „etică” spre a desemna ceea ce se referă la comportamentele unei colectivităţi sau ale unui individ, ceea ce este legat de moravurile bune sau rele ale oamenilor la un moment dat. Romanii, la rândul lor, au făcut acelaşi lucru în limba lor, în latină. Spre a traduce èthikè în latină, Cicero a pornit de la echivalentul latin pentru èthos, adică mos, moravuri, la plural mores. Pentru a exprima „ceva care se referă la moravuri”, el a inventat termenul moralia, ceea ce ar însemna „coordonatele morale”, cuvânt construit după modelul lui èthikè.

Astfel, „morală” în latină este acelaşi lucru cu èthikè în greacă. Sunt două cuvinte întru to­tul asemenea, chiar dacă sunt construite plecând de la rădăcini diferite. „Morală” este traducerea exactă, în latina clasică, a ceea ce grecii numeau „etică”. Pornind de la această temelie identică, s-au constituit o serie de domenii asemănătoare: „etica” şi „morala” se preocupă, fără deosebire, de valori, şi în primul rând de bine şi de rău, re­flectează în mod identic asupra temeiurilor deo­sebirilor dintre acestea, se întreabă în acelaşi fel cum să discerni între ele şi cum să aplici regulile fundamentale. Aceste demersuri se desfăşoară în paralel, fie într-o limbă, fie în cealaltă.

– Atunci, de unde provine diferenţa?

– Mai sunt şi astăzi gânditori care afirmă că nu există, de fapt, o distincţie veritabilă între etică şi morală. În ceea ce mă priveşte, consider, efectiv, că nu există o diferenţă profundă şi radi­cală între cele două noţiuni. Şi totuşi, o deosebire treptată s-a stabilit între contextele de folosire a celor doi termeni.

În epoca modernă, s-a considerat deseori că termenul de „morală” putea fi rezervat acelui tip de norme şi valori moştenite din trecut şi din tradiţie sau din sfera religiei. „Morala” s-a spe­cializat, mai mult sau mai puţin, în sensul a „ceea ce este transmis”, asemeni unui cod de comportamente şi judecăţi deja constituit, mai mult sau mai puţin bătut în cuie. În acest sens, acceptăm sau refuzăm morala propriei familii sau a mediului de viaţă, urmăm preceptele ce o caracterizează sau, dimpotrivă, le încălcăm. Morala pare să constituie un ansamblu fix şi desăvârşit de norme şi reguli.

Astăzi, din contra, termenul de „etică” se foloseşte mai degrabă în domeniile în care nor­mele şi regulile de comportare trebuie construite, inventate, concepute prin intermediul unei reflecţii, în general colectivă. De exemplu, progresul tehnicilor medicale determină, în epoca actuală, apariţia unor situaţii complet necunoscute generaţiilor anterioare. A devenit posibilă practicarea fecundaţiei in vitro, precum şi ca o femeie să fie însărcinată cu pruncul alteia – ceea ce numim mamă purtătoare – şi să-l restituie după momentul naşterii.

Confruntaţi cu aceste situaţii inedite, ne întrebăm dacă aceste practici ar trebui autorizate sau interzise, dacă ele sunt bune sau rele şi în ce circumstanţe, pentru ce persoane anume, cu ce condiţii. Aici trebuie elaborate reguli, ele trebuie modelate, ţinând cont de mai multe puncte de vedere, trebuie eventual găsită o cale de compro­mis. Această muncă este rezervată, în vocabularul contemporan, eticii.

Mai pe scurt, dacă vrem să distingem cei doi termeni, „morala” ar fi specifică normelor moştenite, iar „etica” ar ţine de normele în construcţie. „Morala” ar desemna în principal valorile existente şi transmise, iar „etica” s-ar ocupa de efortul de elaborare sau ajustare a acestora, în funcţie de mutaţiile în curs.

– Aceasta este, deci, singura diferenţă?

– Nu, cu siguranţă nu. Ar mai trebui adăugat la aceste deosebiri şi faptul că termenul „morală” a fost deseori înţeles, în ultima vreme, de o manieră peiorativă: „Doar n-o să-mi faci acuma morală!” Se presupune, implicit, că „morala” ar comporta un discurs plictisitor, represiv, depăşit, penibil de auzit şi totodată inutil, fiind lipsit de efecte. „Morala” pare să fi devenit un termen greoi, ce evocă admonestări şi constrângeri, ce trâmbiţează precepte aparent rigide şi prăfuite. Preferăm deci să-l lăsăm deoparte.

Iată de ce s-a hotărât uneori să se revină la termenul antic, care, în mod paradoxal, pare mai nou. Astfel, s-a vorbit despre „etică” în loc să se vorbească despre morală. Ca şi cum s-ar fi spus: „Sper că n-o să-mi faci morală, e plictisitor. În schimb, dacă ai să-mi vorbeşti despre etică, o să fie mult mai interesant.” Nu e altceva decât o diversiune, o schimbare de cuvinte, nu şi de puncte de vedere, asta dacă admitem că cei doi termeni denotă acelaşi tip de reflecţie.

– Dar, după părerea ta, există o diferenţă între cei doi termeni sau nu?

– Multă vreme, nu a existat, practic, niciuna. Apoi, precum am spus, termenul „etică” a început să fie folosit spre a vorbi despre ceea ce trebuie inventat în domeniul moral. Etica a devenit numele moralei în curs de facere, în curs de cercetare, mai ales în legătură cu subiectele noi. Iar aceste cazuri noi nu se limitează doar la domeniul medical, la care am făcut deja referire. Căsătoriile între homosexuali, protecţia minorilor pe Internet, libera difuzare a pornografiei, legalizarea drogurilor uşoare şi o întreagă gamă de alte subiecte din sfera socialului nu întrunesc o unanimitate de păreri, dezbaterea fiind astfel deschisă, iar opiniile împărţite.

Cu toate acestea, trebuie luat în considerare un lucru: toate aceste discuţii, care sunt din ce în ce mai numeroase şi care se vor înmulţi mai departe în viitor, sunt legate de faptul că vremurile noastre nu mai sunt guvernate de o morală dominantă, capabilă să arbitreze totul. Dimpotrivă, ceea ce domină, de cele mai multe ori, este îndoiala asupra regulilor de urmat, perplexitatea faţă de principiile de aplicat.

– Unde vrei să ajungi?

– Imaginează-ţi o societate complet dominată de o religie unică. Aceasta proclamă singură ceea ce este de făcut. Tradiţia sa dictează modul de a te comporta şi valorile de urmat. În această situaţie, nu mai rămâne loc de reflecţie. Desigur, ne putem întreba cum să aplicăm regula într-un anumit caz dificil, dar, în ansamblu, nu trebuie decât s-o urmăm: soluţia există, independentă de orice cugetare. Adevărul este deja enunţat, deja prezent, deja cunoscut. Nu trebuie nici elaborat, nici construit.

În societăţile contemporane, dezvoltate, situaţia nu mai este aceeaşi. Axiomele morale sunt mai rare, deoarece există mereu mai multe unghiuri din care putem privi chestiunile morale. Răspunsurile nu mai sunt unice. Ne confruntăm cu un pluralism de criterii ale moralităţii, cu un fel de pluricentrism, de structură-arhipelag, care dă seama despre o pulverizare a valorilor şi a me­todelor de a aprecia ceea ce este bine şi rău.

În faţa acestei multitudini de morale, reflecţia şi cercetarea etică devin imperios mai active. Ele se dovedesc chiar indispensabile, în măsura în care, într-o societate în curs de globalizare, se pune problema intermedierii coabitării mai multor sisteme de valori, care, mai demult, se ignorau şi aveau prea puţine ocazii de a se confrunta în cotidian. Nu mai trăim guvernaţi de o morală singulară, capabilă să domine şi să controleze totul. Dimpotrivă, de acum înainte, ne confruntăm cu mai multe puncte de vedere, cu mai multe nuclee de judecată. Provocarea actuală constă în a le face să se întâlnească, în a căuta un echilibru între ele, în a propune soluţii care să poată suscita un consens sau măcar un acord acceptabil pentru toate părţile implicate. În acest sens, am putea afirma că noul scop al eticii este, într-o oarecare măsură, acela de a organiza convieţuirea diferi­telor morale.

– Pentru a atinge acest ţel, trebuie, evident, să le cunoaştem, bănuiesc?

– Absolut. Oricum, trebuie înţelese cel puţin principalele atitudini care organizează peisajul. Or, mai e cale lungă până acolo.