Rama Yade

 

„Drepturile omului pe înţelesul copiilor de la 7 la 77 de ani”

 

Ed. Cartier, Chişinău, 2009

 

– Spune, tu ai fost cea care nu l-a însoţit pe Preşedinte în China?

– Da, tinere.

– Şi de ce nu te-a luat cu el?

– Ştii, problema nu constă în faptul dacă eşti sau nu eşti acolo, ci în ceea ce faci sau... nu faci acolo.

– Ce ai fi făcut dacă ai fi fost acolo?

– Nu cred că ne-ar fi lipsit subiectele de conversaţie. De pildă, drepturile omului!

– Care?

– Hmmm... cu ce să începem? Să luăm, de exemplu, cazul deţinuţilor politici: jurnaliştii, avocaţii, cei care se opun regimului nu pot spune ceea ce vor, mai ales să critice autorităţile, fără riscul de a fi închişi. Apoi, tibetanii: am convingerea că este de datoria noastră să susţinem dreptul lor la o identitate spirituală şi religioasă. Înainte de deschiderea Jocurilor Olimpice de la Beijing au manifestat în număr mare. Mulţi au fost arestaţi. Au fost chiar şi morţi.

– Şi ai fi vorbit despre toate astea dacă te-ai fi dus acolo?

– La modul ideal, da, cu toate că, dacă stau bine şi mă gândesc, nu mi-ar fi ajuns timpul...Aş fi pledat, în special, pentru eliberarea lui Hu Jia, bloggerul care a fost condamnat la trei ani şi jumătate de închisoare pentru că a lansat sloga­nul „China vrea drepturile omului nu JO”, cât şi pentru cea a avocatului orb, Chen Guangsheng, condamnat la patru ani de închisoare pentru că a denunţat avorturile şi sterilizările forţate. Le-am scris deja autorităţilor chineze despre acest caz. Însă ştiu că nu ar fi fost uşor să vorbesc despre aceste lucruri la Beijing.

– De ce?

– Pentru că este greu să le vorbeşti conducătorilor unor ţări despre lucruri care supără. În cele din urmă, am vorbit cu ambasadorul chinez în Franţa, pe care l-am invitat la o întrevedere la palatul Quai d’Orsay. Ei bine, mi-a explicat că „în ceea ce priveşte subiectul care mă preocupă”, adică drepturile omului, China făcuse deja progrese.

– Şi atunci ai lăsat-o baltă?

– În aceste condiţii trebuie să insişti. Mi-am permis deci să revin asupra „subiectului care mă preocupă”. Şi asta în detaliu.

– Preşedintele ţi-ar fi permis să faci acest lucru acolo în China?

– Cred că da, având în vedere încrederea pe care ne-o arătăm reciproc.

– În mod public?

– Mi-ar fi plăcut chiar doar pentru a putea spune că subiectul a fost atins. Însă, atunci când însoţeşti Preşedintele într-o vizită, numai el are dreptul să vorbească în mod public. Este o tradiţie veche, care nu datează de ieri, de azi, şi care nu are legătură doar cu mine, ci cu toţi ceilalţi miniştri care îl însoţesc. Într-o vizită prezidenţială, Preşedintele este singurul purtător de cuvânt al Franţei. Din acest motiv, fără îndoială că aş fi fost în măsură să amintesc despre chestiunile privind drepturile omului, dar în cadrul unor discuţii care nu aveau caracter public. E o regulă care trebuie respectată, însă îmi dau seama că este greu de explicat.

– De ce?

– Pentru că unele persoane spun că eu deţin ministerul dreptului la exprimare. Şi că rolul meu constă mai ales în a denunţa. Dacă nu o fac, ei consideră că nu îmi fac datoria şi că mi se interzice să vorbesc.

– Preşedintele ţi-a interzis vreodată până acum să vorbeşti?

– Nu.

– Atunci care este problema?

– Conducătorilor altor ţări nu le este pe plac să se vorbească despre ceea ce nu merge acasă la ei. Astfel că nu ne arată decât lucrurile care merg bine. Atunci când vizităm o ţară străină, suntem foarte bine primiţi: e o adevărată sărbătoare. Oa­menii ies în stradă ca să ne aplaude. Ţin în mână steagul Franţei. Râd, dansează. În palat se aude muzică şi se servesc mese somptuoase chiar şi atunci când o parte din populaţie moare de foame. Vor să arate francezilor că sunt bucuroşi să-i pri­mească. Mai ales regimurile autoritare ştiu foarte bine să fie primitoare. Democraţiile, supuse unor diverse forme de control din partea populaţiei, sunt mai prevăzătoare cu banii.

– Păi asta înseamnă ospitalitate!

– Se poate să fie şi aşa ceva.

– Sau sunt ca cei care se prefac a fi amabili pentru că vor ceva în schimb?

– Într-un fel. Cu cât eşti mai bine primit, cu atât, apoi, îţi vine mai greu să critici! Te flatează, îţi dau impresia că eşti o persoană importantă, care vine dintr-o ţară importantă, pe care ei o îndră­gesc. Deci, eşti obligat să fii corect cu ei. Mă rog, este adevărat că nu mergem într-o ţară pentru a-i insulta conducătorii; mai degrabă nu mergem. Ei, şi în plină festivitate nu este prea uşor să le spui că, totuşi, în ţara lor cei care se opun regimului sunt torturaţi sau jurnaliştii, care nu sunt de acord cu ei, închişi. În momentul respectiv trebuie să păstrezi un pic distanţa. În orice caz, eu încerc să fac acest lucru, chiar dacă am mereu impresia că eu sunt cea care... cum să spun... strică atmosfera.

– Ceea ce faci tu nu le place?

– Au fost miniştri care, fiind în fruntea unui regim în care libertatea nu prea arăta niciun semn de progres, îmi aruncau priviri tăioase atunci când le spuneam că aveam cunoştinţă de faptul că la ei drepturile omului nu sunt respectate şi că nu procedează bine în acest fel. Uneori, înainte chiar să fac sau să spun ceva, simt o anumită ostilitate în ceea ce mă priveşte, ca atunci, de pildă, când unii uită să mai precizeze faptul că sunt Secreta­rul de Stat pentru Drepturile Omului. Ceea ce te determină să crezi că simpla pronunţare a acestor cuvinte ridică deja o serie de probleme.

–        Te simţi diferită?

–        Deseori. În special atunci când suntem în vizită în astfel de ţări. Odată, pentru a protesta îm­potriva unor atitudini nepotrivite la adresa Franţei, nu am vrut să primesc o asociaţie a drepturilor omului, apropiată unei puteri nu foarte democra­tice. Ambasadorul acestei ţări evita să îmi strângă mâna. Câteodată am impresia că aş avea o boală contagioasă sau că aş avea ciumă şi trebuie să fiu ţinută la distanţă! Îmi asum însă această boală!

– Nu vor să ştie adevărul?

–              O, ei cunosc adevărul! Însă ar prefera să nu fie cunoscut şi victimele lor să nu aibă sprijin în afară. Pentru că prin aceasta ei prevăd un pericol pentru stabilitatea regimului lor. Există guverne care consideră că, cu cât oamenii au mai multe drepturi, cu atât ele se vor bucura de mai puţine. În mai multe rânduri, am vrut să merg în Birmania, o ţară din sud-estul Asiei, unde armata deţine puterea în dauna Ligii Naţionale pentru Democraţie. Este vorba de partidul unei femei admirabile, care a primit în 1991 Premiul Nobel pentru pace, Aung San Suu Kyi, şi care de altfel câştigase alegerile cu un an înainte, dar, de atunci, are domiciliul supravegheat. Şi evident că, înainte de a merge în această ţară, am cerut să o întâlnesc. Cei aflaţi la putere au refuzat.

–              Prezenţa ta acolo ar fi schimbat ceva?

– Ar fi putut cel puţin să-mi vorbească despre ea, despre starea sa de sănătate, despre situaţia politică, despre intenţiile ei. Şi cum erau ceva ani de când nu mai fusese ascultată cu adevărat, aş fi putut la rândul meu povesti celorlalţi despre aceste lucruri. Aş fi putut chiar contribui la intensifica­rea dialogului dintre ea şi autorităţile birmaneze. Însă, găsindu-mă în imposibilitatea de a o vedea, am preferat să nu merg în Birmania, pentru a nu da gir unei astfel de atitudini.

– Există totuşi şi unii care acceptă.

– Nu-ţi face iluzii! Toţi refuză pentru început! Declarând că sunt suverani.

– Suverani?

– Da, că nu este treaba noastră să ne ames­tecăm în ceea ce ei numesc afacerile interne ale statului. De exemplu, chinezii nu acceptă să ne exprimăm vreo opinie asupra crizei din Tibet, mai ales atunci când îl primim în vizită oficială pe dalai-lama, afirmând că nici nouă nu ne-ar plăcea ca ei să se intereseze de situaţia din Corsica.

– Ceea ce nu ar fi chiar fals...

–              Dar Corsica nu este Tibet: cunosc refugiaţi tibetani, însă, până în acest moment, nu am văzut niciun refugiat corsican.

–              Ţările mari sunt cele care se arată atât de dure?

– Toate sunt aşa, mai mult sau mai puţin. Secole de-a rândul, în special imperiile domi­nau restul lumii. Acum majoritatea ţărilor au devenit suverane. Din cele două sute de ţări care există în lume, două treimi abia dacă au împlinit vârsta de şaizeci de ani. Vor să se pro­tejeze şi să-şi apere frontierele. Ţin foarte mult la suveranitatea lor.

– Şi cum te descurci?

– Ei bine, insist!

– Şi merge?

– Depinde. Uneori protestează în mod discret la Élysée. Şi atunci trebuie să dau explicaţii, să arăt care sunt raţiunile iniţiativei mele. Apoi trebuie să reîncep discuţiile cu autorităţile acestor ţări, să negociez modalitatea în care această vizită va fi organizată. Discuţiile pot dura săptămâni întregi, ca atunci când am cerut să am o întâlnire, în Tunisia, cu membrii Ligii Tunisiene a Drepturilor Omului (LTDO), o asociaţie aflată în conflict cu regimul tunisian. A trebuit să explic de ce voiam să-i văd, ce urma să le spun, ce membri voi întâlni, în ce loc etc. Pe scurt, trebuia să le arăt că sunt bine intenţionată! În cele din urmă, am avut o întâlnire cu asociaţia, însă cerând în acelaşi timp ca aceasta să nu fie anunţată în mod public.

– De ce?

– Pentru a evita ca presiunile, care ar fi fost resimţite cu siguranţă înaintea acestei întâlniri, să împiedice în final întâlnirea propriu-zisă!

– Iar aceste asociaţii intră în joc?