Prima mea dezamăgire în dragoste

Ed. Art, Bucureşti, 2009

“Prima mea dezamăgire în dragoste” pleacă pe urmele a 17 poveşti amoroase întâmplate sau imaginate de unii dintre cei mai vizibili scriitori, arhitecţi, artişti filosofi, jurnalişti şi traducători români.Autori: Marius Chivu, Silviu Dancu, Şerban Foarţă, Bogdan Ghiu, Adela Greceanu, Mugur Grosu, Augustin Ioan, Luminiţa Marcu, Mitoş Micleuşanu, Ada Milea, Matei Pleşu, Antoaneta Ralian, Johnny Răducanu, Cecilia Ştefănescu, Iulian Tănase, Stelian Ţurlea, Constantin Vică

Mugur Grosu

Tortul

Stăteam în cameră cu Starla, mâncam un tort şi vorbeam despre moarte. Era atât de întuneric în cameră, încât lucrurile se confundau unele cu altele. Puteam, la fel de bine, să cred că stăteam în cameră cu moartea, vorbeam despre tort şi mâncam din Starla. Dar asta e, mai degrabă expresia structurii mele morbide, care a prins glas de cum am început să avem probleme cu lumina. La început, am crezut că e doar o iluzie, pereţii căpătaseră o culoare oranj şi culoarea continua să pălească. Mi-am zis că, fireşte, senzaţia era provocată de sentimentele mele pentru Starla, care căpătase o aură stranie a cărei căldură îmi mângâia fruntea. Era prima oară când ne întâlneam doar noi doi, lumina de pe scara blocului s-a stins chiar când suna la uşă, iar când intră, surpriza mă copleşi. Credeam că sunt împreună, mereu soseau şi plecau împreună şi, din cauza asta, eram într-o uşoară încurcă tură, nu se comportau ca un cuplu, nu aduceau vorba despre asta, făceam eforturi să mă adresez în aşa fel încât, dacă erau un cuplu, să vadă că găsesc asta firesc, iar, dacă nu erau, să sune ca o chestie de la gazdă la oaspeţi: evitam o abordare individuală, preferam formulări de genul „nu vi se pare că…“, „aţi reflectat vreodată la…“ şi aşa mai departe.

            Era cam obositor pentru că nu mă mai concentram asupra discuţiilor, epuizându-mă în delicateţea frazelor. Nici ei nu  mă prea ajutau, stăteau pe canapea, cu palmele-n poale şi mă priveau; uneori clătinau din cap sau răspundeau monosilabic, aproape că vorbeam numai eu. Când începuseră să mă viziteze, credeam că era vorba de timiditate şi încercam să-i relaxez cu tot felul de povestioare. Apoi mi-am spus că, de fapt, erau atât de tăcuţi pentru că istorioarele mele îi captivau şi le plăcea să mă asculte. Aşa că vorbeam aproape tot timpul.

Doar spre finalul serii, când scoteam tortul, se făcea linişte pe deplin. Mâncam tăcuţi cele trei felioare şi, cum terminam, se ridicau, îşi luau rămas-bun şi plecau. Era aşa, un soi de tradiţie, ei aduceau tortul, eu povesteam, apoi tăiam cele trei felioare pe care le mestecam în linişte, şi cu asta se încheia seara.

            La început, îmi pregăteam cu grijă întâlnirea, îmi periam hainele, lustruiam cuţitaşul de tort, netezeam canapeaua şi stabileam ce istorioare le voi mai spune în seara aia. Încercam să ghicesc ce anume le va stârni buna-dispoziţie şi rememoram serile anterioare. Cred că aşa am descoperit preferin ţa mea pentru Starla. De câte ori mă pregăteam pentru întâlnire, vedeam tot mai vie expresia sa din seara trecută, în timp ce chipul lui Martin se estompa, îşi pierdea trăsăturile într-un oval întunecat din memorie. Începusem să-mi construiesc povestirile doar pentru Starla, căutam noi scheme narative doar pentru o licărire mai specială în ochii săi, născoceam istorioare tot mai fantastice şi eram din ce în ce mai nesigur de mine. Nervozitatea mea crescu şi mai mult la gândul că Martin ar fi putut să observe schimbarea. Atunci am început să mă concentrez mai mult la ţinuta frazelor şi, ca să nu-mi trădez preferinţa secretă, încercam să-mi reţin chiar şi înclinaţia corpului, fixând, cu privirea, o linie mediană între cei doi. Din cauza asta, întâlnirile deveniseră, fără să-mi dau seama, chinuitoare.

            Când m-am văzut singur cu Starla, am trăit, simultan, sentimentele de fericire supremă şi de angoasă: sigur Martin mă incomoda cu figura sa plată, inexpresivă, dar absenţa lui mă luase pe nepregătite. Am bâiguit doar prostii, impersonal şi distant, ocolindu-i privirea, ca şi cum Martin ar fi fost lângă noi ori ca şi cum n-ar fi venit niciodată acolo. Cred că lumina deja pălise când veni ora tortului, dar nu băgasem de seamă. Era un moment delicat, pentru că Martin era cel care aducea tortul, iar acum nu venise. Am deschis frigiderul cu un aer firesc şi-am scos tortul început în seara trecută. Am adus, din greşeală, tot trei farfurii. Mi s-a părut atunci că Starla are ochii mai umezi decât de obicei, dar nici o mişcare nu mi-a trădat stânjenirea. Am pus a treia farfurioară în dreptul lui Martin, am scos cuţitul şi, chiar când am început să tai prima felie, am simţit o uşoară înţepătură în inimă. De tradiţia noastră comună ţinea şi faptul că tortul pe care îl aduceau era mereu de acelaşi tip, o roată mare, de frişcă şi ciocolată, ornată cu un soi de bomboane colorate aşezate în cerc. Era prima oară când tăiam un tort început şi, din cauza asta, am ezitat uşor, gândindu-mă în care parte să înfig cuţitul. Înainte făceam gestul ăsta la întâmplare, aveam un cerc pe care trebuia să-l ciobesc. Şi chiar în clipa în care m-am decis, am simţit înţepătura aia în inimă: felia care urma avea deasupra o bomboană albastră şi, nu ştiu de ce, am regretat imediat ce-am tăiat-o şi-am pus-o în farfurie. Urmau iar o bomboană albastră, apoi trei portocalii, trei verzi, trei galbene, trei violete şi aşa mai departe. În partea cealaltă a tăieturii, urma o bomboană roşie. M-am jucat cu cuţitul în locul acela gol, când la stânga, când la dreapta, făcând pe spiritualul: „albastru? roşu? care să fie?“. De data asta, am tăiat felia cu bomboana roşie, apoi, maimuţărind un dezastru, am început să strig: „o să murim! am greşit! tortul va exploda, să fugim!“ Starla n-a scos un sunet, mă fixa cu ochii săi lăcrimoşi, fără să clipească, fără să respire, şi, nu ştiu de ce, mi-am ferit privirea. Am apucat farfurioara şi-am început să mănânc. De cum am dus linguriţa la gură, m-am trezit vorbind, ceea ce nu se mai întâmplase. Pentru prima oară de când ne întâlneam, vorbeam direct, fără nici un efort, îmi auzeam glasul fluturând în penumbra camerei şi mă miram eu însumi de ce spuneam. Vorbeam despre Martin şi mă încălzeam pe măsură ce-mi ascultam gândurile: descopeream, povestind, ce mult ţinusem la el, eram convins că murise şi, înviorat la gândul că Starla mă asculta, îi povesteam că moartea nu e decât un transfer dintr-un organism în altul: „Imaginează-ţi că fiecare dintre noi e o bomboană pe un tort uriaş care este lumea. Din când în când, un zeu se apleacă spre noi şi taie câte-o felie micuţă, să-şi îndulcească sufletul. Fără să ştie, Martin era la margine. Când lama a coborât, l-a luat şi pe el, l-a pus în farfurioară şi, după câteva clipe, s-a dus în burta blândului zeu. Imaginează-ţi, Starla, călătoria abia atunci începe!“ Mă încălzisem atât de mult, încât povestea mea căpăta carne, devenea vie, cuvintele se materializau şi luminau încăperea ca nişte fluturi de fosfor. Abia când am tăcut, am simţit întunericul. Am ridicat ochii şi am văzut, dureros de clar, filamentul becului, o linie galbenă, zdrenţuită, sub burta tavanului. Am bâjbâit cu mâinile pe lângă pereţi, am ajuns la comutator şi, când l-am atins, lumina a tresărit ca şi cum era vie, o undă galbenă a spălat tavanul, a coborât până în mijlocul încăperii, unde a încremenit şi-a început să pălească. Am smucit de câteva ori comutatorul şi fenomenul s-a repetat, însă de fiecare dată unda gălbuie era tot mai slabă şi cobora din ce în ce mai puţin. În cele din urmă, am renunţat, m-am întins pe covor şi-am început să vorbesc, fixând filamentul acela, care abia se mai desena pe tavan. Nu ştiu de ce, eram convins că Starla e încă acolo, că s-a întins pe canapea şi ascultă, cu ochii închişi, aşa că vorbeam, cu voce întretăiată, vorbeam întruna, despre mine, despre sentimentele mele, despre dragoste şi trădare, despre moarte şi singurătate. Îmi aduceam aminte cum veniseră prima oară la mine, cum mă făcuseră, cu viclenie, să mă îndrăgostesc, cum jucam seară de seară ruleta aceea, fără să ştiu că, la fiecare felie pe care-o tăiam, cineva, dincolo de pereţii aceia, murea din cauza mea. Apoi mâna mea hotărâse că-i rândul lui Martin să plece, bomboana albastră, prima bomboană albastră, şi nici el nu ştia, el, care aducea tortul, nu ştia că-i venise rândul. Şi, pe când mă gândeam la Starla, pe când încercam să mă conving, cu o duioşie amară, că e încă acolo şi că mă ascultă, am simţit o arsură puternică în stomac, şi ceva, ca un fulger, m-a străbătut pe dinăuntru: Martin şi Starla erau acolo, în mine. Şi făceau dragoste. Am stat nemişcat, în beznă, până au adormit. Apoi m-am târât spre baie şi am băut două pahare cu apă.