Un Cristian

 

Morţii Mă’tii

 

 

VI. Grozăveşti sms

 

12 aprilie, 17:32

Cine dracu-mi eşti?

 

Am 29 de ani şi stau în Grozăveşti, într-un cămin model, în care:

 

-         NU S-E FUMEAZĂ;

-         NU S-E COMERCIALIZEAZĂ ŞI CONSUMĂ STUPEFIANTE ŞI ORICE FEL DE NARCOTICE;

-         NU S-E CONSUMĂ ALCOOL, ÂNGHEŢATĂ ŞI NU S-E GĂTEŞTE PE HOLURI;

-         NU S-E INTRĂ DECÂT ÎN BAZA DE BULETIN DE IDENTITATE

 

Nici nu te mai miri că în viitor (se aude): ACCESUL LA ETAJELE SUPERIOARE SE FACE DOAR CU ÂNCĂLŢĂMINTE CU TOCURI PLATE

 

Plus un afiş uriaş:

PLATA PE NOEMBRIE până la ora cinşpe

 

 lipit la avizier, după ce, pe uşa de la intrare poţi citi pe un fluturaş:

 

Stimaţi studenţi şi vizitatori,

Vă rugăm cu insistenţă să păstraţi curăţenia în toalete. Aruncaţi hârtia igienică folosită exclusiv în vasul de WC, iar alte obiecte (absorbante, sticle, plastic) în coşul de gunoi pentru a evita înfundarea toaletelor. Trăim în mileniul III şi este inadmisibil să transformăm toaletele în focare de infecţie.

Pe înţelesul vostru: nu vă mai căcaţi pe lângă.

Se deschide campionatul de ţintire a suprafeţei apei.

Vă mulţumim şi suntem cu ochii pe voi.

 

 

22 aprilie, 17:06

ştii să mergi pe bicicletă? dar să te dai pe role? ai schiat? patinezi? cânţi la vreun instrument? ai voce? spune-mi ceva. ai căzut din leagăn? (Simona Popescu e nebunatică, se dădea cu leagănul peste cap... br, pişpirica)  Ai tras vreodată semnalul de alarmă? călătoreşti fără bilet de autobus? ai vise care se repetă? porecle? îţi place mâncarea de gutui? Câte animale de casă? porţi sutien? ce colecţionezi? Aştept mesajele tale ca pe o pâine caldă. Mi-e foame, hrăneşte-mă şi înmulţeşte-le!

 

Dacă vine razia şi-o să ajung iarăşi pe străzi? Dacă ultima pereche de blugi se va rupe, ca toate celelalte, între picioare, dacă tocmai când mă voi prezenta la nu ştiu ce interviu o să-mi ghiorăie maţele, dac-am să rămân singur şi nimic şi nimeni?

De-o săptămână visez că-mi scot mobilul, îl pun pe silenţios şi-ncep să vorbesc singur prin mulţime. Nelimitat.

 

Ciudată treaba asta. Locuieşti cu tot felul de loseri, terminaţi care ştii că se pişă-n chiuvetă sau în ghivece, idioţi cu aere de savanţi, marea majoritate retards (altfel nu-mi explic mizeria budei umplute cu căcat până la silă totală), cu loc cumpărat pe şestache, dar cu handsfree şi net la discreţie, manele şi tone de bagaje, ei, locuieşti cu marea asta învăluită-n căcat, treci pe lîngă ei, le baţi în calorifer să dea pornachele mai încet după o oră a  nopţii şi brusc, la nu ştiu ce întâlnire accidentală, printr-o gară oarecare, te-mbrăţişezi, îi strângi la piept, deşi nu mai aveţi alte subiecte comune decât vecinul de la 328, care momea porumbei şi-i închidea în cameră, le sucea gâtul după ce se dădeau derutaţi cu capul de pereţi. Faci miştouri, râzi pe bune de spaimele speciale, când pe la 3 dimineaţa auzeai pumnii şi cuţitele beţivilor întorşi din Azteca, un bar unde se proiectau pe ecran meciurile României, rugându-te cu faţa-n pernă să nu-i vină vreunuia ideea să arunce dracului cu cataroaie în geamurile uriaşe, ca nişte solzi de sticlă ai peştelui cămin care vă-nghiţise cam cinci sute deodată. Cum era posibil aşa ceva? Cum să bei o bere în amintirea vremurilor de altădată cu unu’ pe care-l suspectai că stă noaptea să se furişeze la bude, poate-poate prinde o pizdulice la căcăstoare cocoţat pe ziduri? Ce-i în capul ăla de nucă uscată? Ai uitat de muntele de gunoaie de sub ferestre? În căminul de vizavi crescuse până la etajul 1. Îţi dai seama ce se vedea de la parter printre gratiile geamurilor? Cum să dai tu mâna cu labagiul de Geani după ce-ţi spusese Cosmin că l-a prins cu pantalonii-n vine, golindu-şi bărbăţia în paharul în care mesteca ness? Măcar să fi-nchis uşa.

 

23 aprilie, 03:34

 vai de mine, dar e îngrozitor, nu mai vine nici un mesaj. poţi să-ţi imaginezi aşa ceva?

 

 

26 aprilie, 19:36

m-ai dat gata. uite că m-am şi blocat. bâzâie nişte mobile prin preajma. o tanţă mircuieşte de zor şi ţipă la altă zlătăreaţă... ce lume! la tine cum e? cum de reuseşti să mă ţii în priză? ce-mi faci? CINE EŞTI? CE EŞTI? CUM EŞTI? dar, mai ales, de ce eşti aşa departe?

27 aprilie, 20:12

prea agitat ca să pot răspunde imediat. mă foiesc pe scaunul ăsta, nu ştiu cum să-l fac să stea mai bine, era să şi cad: "Tanţo, îi dau lu' ăsta nr. tău de telefon?" "Da, fă, Lola!" Cam asta se-aude prin camera plină de fum de la net. aeriseşte-mă!

11 mai, 21:08

 te înşeli. Sunt un om obişnuit. Leneş, comod şi fricos. Cu vise, glorii, păcate statistice. Lin şi mărunt mi se toc ficatul, ochii, tot ce ţine de urme şi linii şi forme. Adorm în fiecare seară la tâmple cu tălpile tale ca un happy end. Mă uit la ceas. Număr secundele cum ţi-aş număra degetele picioarelor. Când ajung pe la şaizeci, sforăi. În rest, nimic neobişnuit.

 

11 mai, 21:33

Pe cuvântul meu de onoare, în două zile am vrut să-mi umflu inima/ ca pe o minge de baschet (Cosmin Ciotloş)

 

12:45  

O să-mi ascund stiloul în sexul tău. Să te scriu pe dinăuntru. Coli albe, zâmbetul tău nenăscut. Am un roman ca un falus de hârtie, să-ţi răvăşească tot creierul, nu mă uita.

Am răbdare, am răbdare. Am răbdare. Am răbdare, am răbdare, am, am, am… nu vezi că am? e atît de bine. MMCP. Cum să nu am răbdare?

 

 

11 mai, 15:43

m-am aşezat pe bordură. Mă uit la cer. Te privesc.

 

De când s-au spart camerele-alea la parter, doi bodyguarzi mândri sparg seminţe pe bancă şi asigură paza privind cu atenţie cine intră şi cine iese:

 

Nebuno care eşti, ochelaristo, ce ţi-aş mai trage la căcăcios! Nebunelor, futăcioaselor, ce v-aş rupe chizda!

Taci, dracu, poate ne zboară aştia de-aici!

 

Niscai ţugurlani adunaţi prin faţă mustăcesc, îşi dau coate. Aer studenţesc, o nouă generaţie de câini îşi face veacul prin păduricea dintre şosea şi cămine, ce mai, viaţă!

 

Ia, zi, ţuşcă, cât e o pedală aici în Grozăveşti? Ne faci şi nouă rost de-o capră la noapte?

Mamă, ce nătărăi! Păi să fi avut eu creierul lor, una nu scăpa netăvălită! Uită-te şi tu ce feţe au! Crezi că la alea nu le place? Uite-o, uite-o ce dă din cur, zici că se rupe de la şolduri. Pitulice, pis-pis-pis. Na, s-a dus, ducă-se pentru altu’. Ce-aş fi perpelit-o, frate, se buşea-n ea fratele tău, îţi dai seama ce mă freca asta?

Cine, mă, calu’ ăla?

Draci-laci, i-aş da o bătaie la bucile goale, să tremure ca piftia. Nu tu, molia dracu’!

Uite cum se uită, să-mi bag pula-n dracu’!

Are drăgan de mine, nebuna, parc-ar vrea să i-l dau pe nebun. Da’ e urâtanie, frate. Nişte ţâţoaie pe ea, împănată, fir-ai a dracu să fii de lătură! Ce ţopăie, ştie că vorbim despre ea.

Opa, fii atent ce vine. La patruzeci de beţe se ţine bine.

Purie, frate, asta e în vizită, hai să ne băgăm. Talpă mică, bot rotund, vrăjeală de-asta opărită, hai, fă, să ţi-l bag pe nebun. Măcar capu’. N-o lăsăm aşa. Ptiu, nu mai poate fratele tău, de când ne-au adus ăştia la cămine nu mai pot, fac ca trenu’. Şi-astea se joacă cu curu’ gol pe lângă pula sculată.

Nu-mi spui nimic nou. Le-aş fute până se usucă pizda-n ele de vagaboandele dreacului.

 

Băieţii ăştia doi, mari în lung şi-n lat ne păzesc de hoţi, asigură ordinea şi paza, au salariu mai mare decât pensia mamei după 42 de ani de muncă prin spitale şi policlinici.

 

 

Ciudată camera-n care stai. Lucrurile-s cam aceleaşi de doi ani. Nimeni nu mai băga în seamă pe nimeni. Viaţa în cămin e ca la cort, unii dintre voi ştiu asta. Dar pentru ceilalţi, care aţi venit aici şi-o să vreţi să credeţi că doar mănânc căcat, am o veste nu tocmai ok. Asta e realitatea, oricât ar părea de teatrală. După şapte ani de stat în congelatorul ăsta de emoţii, ţi se ia de orice. Nu te mai sperie nimic. NIMIC.

În lipsa ta cine ştie cine îşi şterge mocheta cu periuţa ta de dinţi, pe care apoi o spală vârând-o în apa din closet? De unde să ştii ce mai bagi în gură în canalul ăsta? Te saluţi cu tot felul de papagali care ştii că-ţi mănâncă din sacoşă când pleci în oraş, gigei cu aere de giggolo, marea majoritate folkişti la filosofie (îi chinuie rău talentul pe la două-trei dimineaţa, cântă fals şi zdrăngăn aceleaşi phoenixuri de drumeţie), cu coşuri în barbă, dar cu repertoriu şi prezervative la purtător, sute de cd-uri şi filme piratate, da, locuieşti într-o groapă de gunoi comună, îi saluţi, le spui să nu mai borască pe clanţe şi să nu mai facă glume proaste, scriindu-i amărâtului de la 325 numărul de mobil cu ruj prin budele fetelor... Ai citit preţul corect al fetiţelor la ziar? Da, uite, aia mică de la 2, ce cuminte era ea în anul I, cum se ducea la facultate şi nota tot pe colile alea, le îndosaria, le capsa, le... înţelegeţi voi, şi-acum ia-o de unde nu-i, că şi-o trage cu toţi arabii şi africanii! N-am nimic cu ei, să mă ferească Dumnezeu, oameni sunt, două mâini, două picioare, mă rog, ea zice că trei, dar asta e doar o părere, vă jur. Fapt divers, constatare, adică tocilara de la 221 a ajuns cea mai penală curvă din complex. Ce se-ntâmplă, fraţilor? Spuneţi-mi şi mie, să mă dumiresc. Stau ca tot omul în pat, cu o carte în mână, vreau să nu mor dobitoc, şi nu pot. Când nu merge maşina de spălat, se joacă counterstrike, când nu se joacă counter, vine trupa de şoc de la Teologie să lălăie cântece patriotice. Cică să socializăm. Ce e de vorbit? Despre filmuleţele cu şobolanii căminului de pe Realitatea? Ce să discuţi cu dobitocul care pune de cincizeci de ori, ei exagerez, dar 40 tot erau, aceeaşi melodie. De ce n-asculţi, frate, la căşti, separat, pentru tine? Tre’ s-audă tot palierul? Ai uitat de vecinul de la doi care dădea muzica până la refuz, că până şi gândacii înţepeneau de zgomot sub chiuveta spartă? Bă, să fiu al naibii!

 

 

31 mai, 21:41

 NU. şi băieţelul se ridică de pe scaun şi o privi fără teamă: ei şi ce dacă sunt ciufulit?  Se uitau unul la altul: Auzi, tu mă cunoşti de undeva?... Ce să fac eu cu inima ta, fetiţo?

Mă duc în parc. Scriu din mers.

Joi sau  vineri. Sunt pe o bancă la botanică. Mă uit cum se urcă omizile pe blugi.

 

17:05

 "Morţii Mă-tii!", povestea morţilor mei, testamentul unui copil, care nu înţelege de ce trebuie să rămână "aici", un strigăt de disperare şi, poate, şcolăreşte spus,  bildungsroman. E totul pentru  mine cel de-acum: de la revanşă la reconstituire, de la argument de supravieţuire la colac de salvare. FLEGMĂ, VOMĂ, SPERMĂ şi CÂNTEC DE LEAGĂN. Ca un drum plin de gropi, fecale, petice şi mortăciuni. Într-o ordine oarecare. Sau nu.

 

Putem vorbi de un testament, aşa cum putem vorbi de o scrisoare deschisă. Sau un interviu, auzi, dacă e un interviu? Ce-ar fi să fie un interviu? Aşa, ca un interviu cu tine. Ia  spune-mi, concret, aşa, ce vrei tu de fapt?

 

Dacă ar fi sã rezum totul într-o frază, asta ar veni din muzică. „Story of my life: Misery” urlau cei de la Altar, o trupă românescă foarte în vogã pe la mijlocul anilor ’90, în albumul lor Respect din 1995. Hardcore, cu ceva industrial şi puţin trash, ca să delimitãm muzical povestea. Sonorităţi dure, agresive, la limita suportabilului. Cum ar reieşi din traducere: suferinţă, chin, mizerie.

O schemă de joc de domino. Solo domino, jocul cu un singur jucător. Nu ştii schema? E un joc clasic, îmi vine greu să cred că nu-l ştii. Dezvoltă abilitatea de combinaţie. Se-ntorc cărţile cu faţa-n jos, se-aleg 5 pe faţă, una dintre ele stând la baza liniei. Se aşează cărţile la unul dintre capete ale liniei. Dacă intră toate 4, se extrag alte 4 din rezervã. Important e să se adauge cât mai multe cărţi posibile. De fiecare dată sunt alese un număr egal de cărţi cu cele aşezate în linie. E regula jocului. Când toate sunt aşezate, ai câştigat. Dacă rămân pe dinafară, pierzi. Poţi pierde înainte să foloseşti rezerva. Acesta e jocul. Patru cuvinte/expresii cheie ale jocului cãrţii noastre ar fi: Ridicat de ia însuşi, Căcatul albastru, Morţii Mă-tii, Biblioteca de poezie. Cu baza Opel. Apoi, se merge înainte. Underground, Necrologul, Plantaţia, Citizen Kane, Metallica, Litere şi tot aşa. Simplu, ca bună ziua.

O carte tristă. Neagră. Desfăşurată ca un sul de hârtie. Neigienizată, cu umbra fricii în spate. Un film necenzurat, când mut, când supărător de zgomotos. Derulat cu încetinitorul şi cu aspectul unui documentar. O viaţă, o poveste. Un om, o javră de om. Din spatele uşilor de cavou ale cărţii, un jucãtor înrăit murmură printre dinţi: „Nu te supãra, frate!”. Şi jocul de-a piticotul se mută spre zona heroes. O joacă virtualã cu elemente, pare-se, foarte vii, naturale, trăite. Bruscă şi personalizată, ca un strănut. Didactic, nu? Vezi c-ai muşcat!

 

Prolog roman…. Text lipsă parţial

15 :23

Aici se dezlănţuie norii

 

Coperta? Un căcat cu ochelari sau liliacul lui Van Gogh sau crucea din Buzău, aia cu ridicat de ia însuşi. Cu sau fără cd?

 

 

Degeaba încerci să te scoţi. O să devii de-al lor, o fiară, un sclav, un alienat plătit cu ziua să-ntreţină iluzia gloriei comune. Cauţi un rost, oligofrenule, un ban, o minimă rezistenţă? Schimbă naibii registrul, plictiseşti. Re sol, la re la si-si-si. Nu, nu ştie  rockeraşul care cântă-n fiecare seară aceleaşi piese la chitara lui dezacordată ce e aici. Tu nu cânţi, n-ai talent pentru asta. Se-nfundă-n pana mea şandramaua. Nu te înţeleg, Cristiane!

 

Uneori mă-ntreb dacă urletele celor de deasupra, care se cordesc numai după trei dimineaţa, sunt aprobate de nea Caisă Doru, ăsta e numele lui din acte, administrator de cămin, un beţiv anemic care pute-a tutun de la capătul de şaizeci de metri ai culoarului (l-ai numărat), fratele şefului de şantier ce înalţă de opt-nouă ani un fel de bloc făr' de sfârşit în Grozăveşti.

De şapte ani am văzut multe-n peisaj. Practic, toate mi se trag de-aici, din complexul ăsta plin de cîini şi de şobolani.

           Stau cu un masterand la teologie. Prin 2004. Giani din Plopeni. Singurul Opel din parcare. Stau e un fel de-a spune. Plec duminica după-amiază şi mă-ntorc vineri seara. De patru luni. 436 de avize, 42 de localităţi, 28 de moteluri, hoteluri, case de vacanţă, 214 cărţi de vizită păstrate. Cam la două săptămâni îl găsesc pe frac-su, mai rar pe amândoi. Atunci îşi fac drum la BCU să tocească manualul de Teologie Dogmatică şi apar în jur de şase, când mă car prin cluburi. Revin pe la patru-cinci dimineaţa, să opresc calcu’ şi să le strâng de pe patul meu filmuleţele downloadate de pe freeporn.com. Fac site-uri porno şi asta le cauzează numai probleme. Nu prea mai ies cu fete în oraş. Mă bag în pat şi-ncerc s-adorm până pleacă ei la slujbă. Fac practică la bisericuţa Buna Vestire din fosta mahala Grozăveşti căreia îi scriu monografia („Istoria începe cu anul 1805, când a fost zidită pentru întâia oară din osteneala protopopului Niculae Trăznea, a măcelarului Sterie Kirovici, a lui Marin Diaconu Trăznea şi a altor creştini din zonă ş.a.m.d.”) Sâmbăta e ziua liberă. Camera îmi aparţine până la 5. Asta a fost şi convenţia, nu-mi pasă cine doarme acolo restul zilelor. Din întreg palierul am tangenţe doar cu două persoane. Tatiana, o fostă olimpică naţională la franceză, vânzătoare la o agenţie de pariuri sportive în Regie şi Papi (nu-i ştiu decât porecla). Am fost vecini în căminul A, acum doi ani. Lucra la xerox la chioşcul de la parter, cînd eu trăgeam poze la rizograf pentru Vişinescu. Rizograful e un fel de xerox, mult mai performant, cu matriţă. Ne salutăm din inerţie, poate ne lega fără să ne dăm seama jobul comun. Da’ e bine să ai un salut asigurat. Nu se ştie niciodată. Azi, de pildă, mi-a bătut un zdrahon la uşă, mai s-o scoată din balamale. Intră omu’ până s-apuc să-mi pun papucii.

            Unde-i Iordache?

Iordache fiind?

Ăla care stă aici. Nu stă aici? Nu-i 327? (detest vânturatul uşii)

Ba e camera 327, dar Iordache nu ştiu cine e.

Tu cine eşti, că nu te-am mai văzut pe-aici?

Eu stau aici.

Şi Iordache unde-i?

Nu ştiu.

Pleacă. Aţipesc. Buf în uşă. Unii oameni nu mă surprind, orice ar face. Devin previzibili de la un punct. Ştii ce urmează să spună, înţelegi că n-au nimic concret de adăugat. Ţi-e milă. Din ce în ce mai mult. De ei, se subînţelege.

Bă, Iordache, deschide-n pula mea uşa!

Iordache nu-i aici.

Tot tu eşti, n-ai plecat?

Adică ştie şi ăsta că dispar cu lunile?

Am mai dormit aici, n-ai un pat liber?

I-arăt salteaua. Se-aşează.

69? Ce caştoc, să mi-o dai şi mie!

E cartea unui prieten.

Are poze?

E roman.

A, gata, ştiu, pizdeţ carte. Mi-a zis Dorina c-a văzut-o-n Carrefour.

Intră Papi.

E careva acasă? Băi, Căcat, să-ţi trăiască familia, unde-i Iordache?

Nu ştiu, bulangiule, nici băiatu’ ăsta nu ştie, nu-i aşa?

Ah, salut.

Salut.

Vă ştiţi?

Da.

De-ai noştri, deci. Eu sunt Traian. Poţi să-mi spui Căcat.

Cristi.

Vii cu noi diseară la trei trei şapte? Rămâne blonda singură.

Ce, mă, pleacă Hustler acasă?

Îhî. Vezi că e pe bani. Labă - viteză, labă - rezistenţă. S-o încălzim niţel. Ce-i mai place s-arbitreze sloboz cald!

Lasă, bă, poate nu ştie băiatu’!

N-ai zis că e tovarăş de-al tău? Ce, bă, nu eşti la teologie?

Nu. (Parcă-s într-un film. )

Nu, fără cioace?

Hai, bă, Căcat, hai la o bere, lasă omu’. Ne-ntoarcem mai încolo.

Nu, acum serios, nu eşti, bă, la teologie?

Nu.

Ies.

Închid uşa. Sus. Jos.

O dată.

De două ori.

Deschid uşa.

Nu mai citesc. O pernă, să mi-o pun pe ochi! Acum!

Mă-ntorc cu faţa la perete şi-abia atunci descopăr posterul cu Savatie Baştovoi lipit cu leocoplast roz sub rafturile suspendate. Giani sau frac-su lu’ Giani. Sau Iordache.

Da? Ce căcat! Cine-i?

Hustler!

Ce pula mea mai vrea şi asta? Auzisem de la Sandra că scria poveşti la o revistă pentru adulţi, Sex 2000 plus, ceva de genul.

Salut, eu sunt Tatiana. Tatiana Savu. Hustler.

un cristian, îmi pare rău, nu fumez.

Asta e o replică idioată. Trebuie s-o schimb. Nu e prima dată când zic asta. Ce naiba, încearcă să fii mai atent!

Ai un chibrit?

Nu fumez. E o tâmpenie, mi-am zis, dacă nu fumezi, nu înseamnă neapărat că n-ai putea avea chibrit la tine, sau un foc acolo, o brichetă măcar. În eventualitatea că iese o treabă, o sfârâială.

 

Cândva credeam ca proful de geografie că: ”Toate femeile sunt curve, nu toate ajung.” Un frustrat sexual. La 23 de ani, Tatiana e genul de cuminţică, permis la biblioteci, ochelari. N-ai zice că studiază sperma la microscop şi inventează poveşti la o revistă pentru bărbaţi. De unde şi porecla. Dezavantaj înălţimea. Singură la părinţi. Procuror şi stomatoloagă. Garsonieră-n Berceni, dar stă la cămin, a făcut schimb cu una din cămin şi stă cu blonda. De când a bătut-o anul trecut un aurolac în lift, bate sex shoppurile. Ea m-a dus prima oară în congelatorul ăla de emoţii. Am convenit să ne-o mai tragem trei luni, fast love, şi să ne vedem de vieţile noastre. Fără ataşamente şi amintiri. Mă gândesc la mălaiul ei de vrăbiuţă ca la un fast food. Intri, consumi, ştii că te îndoapă cu chimicale, că nu e tocmai sănătos ce se-ntâmplă (hai să ne-njurăm! Şi să-mi bag pula-n dracu’, după o repriză de înjuratea, face ca trenu’), doar c-o faci acum, să nu regreţi mai târziu că s-a dus. Vorb-aia, toate lucrurile la timpul lor. Mai bine mai târziu decât prea târziu. Din puţul gândirii e scoasă asta! Se mai şi laudă. Şi nu pot spune că pentru o fostă olimpică la română-n liceu, a doua la admitere la ASE Management, n-ar avea sensibilitate ok: sunt fericită cu tine. Mă simt ca o veveriţă la adăpostul sufletului tău trunchi. în stejarul tău am găsit liniştea şi neliniştea fericirii – bilet pe frigider după ultima noapte începută cu Citizen Kane. Pe verso,  de două nopţi visez aparate de zbor. Am visat un munte abrupt cu brazi kilometrici  (ai visat vreodată că te sui într-un lift, preferabil de-acasă, urci-urci până dai în bâlbâială de frică?), pe la jumătatea lui era parcat (cum adică parcat?) printre frunze (hello, frunze?) un avion Tarom. Ce înseamnă oare? Am căutat Tarom în cartea de vise şi nothing. Înseamnă, baby-baby, c-o să cauţi singurică, poate găseşti măcar Air France. À Dieu, little doll, snob & stuff , goddam’ (etc.)

 

La 11 ani visam lista de-njurături pe care orice puşti o învăţa între blocuri şi îmi era teamă (repetam în lift dimineaţa) ca nu cumva să uit "Tatăl nostru", la fel de obligatoriu acasă, cum era Tricolorul la şcoală. Am iubit, am făcut foamea ca mulţi alţii, mi-am dus inconştient morţii la groapă cu aceeaşi spaimă comună până la urmă, căutând să fac şi eu ceva, ca atunci când am scris necrologul tatălui meu, ca să nu fiu în plus. Şi acum – iată - m-am hotărât să elimin din mine aceste personaje, câte vor fi fost. Ca un excrement amânat cu obstinaţie.

 

În timpul ăsta ce-o să faci? Gândeşte-te bine. Te poţi angaja ca magazioner pe la vreun depozit sau poţi juca la pariuri. Nu mai mult de un meci pe zi. Pui 500 şi te scoţi la cotă de 1,5. Bani de mâncare, un chilot pe săptămână din Carrefour. Nu joci la risc. Meciuri clare. Sume mici, miză constantă. Să iasă. Tre să fii prost să nu câştigi la pariuri. Peste măsură de prost. Ce-o fi aşa de greu să nimereşti zilnic un meci din sutele de pe liste? O săptămână joci italieni, una spanioli, alta nemţi, olandezi, turci, apoi vin meciurile inter-ţări. Plus tenis, volei, handbal, hochei, e loc. Nu la grămadă. Nu mai mult de unul. Hai, trei pe un buletin! La siguranţă. Şi să n-alergi după bani, c-ajungi ca ogarii după coada de iepure. Uşurel. 100 dai zilnic pe haleală la cantină, ai şase perechi de şosete, trei de blugi, bocanci, ghete, pantofi de toamnă şi de vară, papuci, sandale, pastă de dinţi, două periuţe, spray, unşpe tricouri, două geci, cămăşi, ceas, mobil cu 50 de dolari la activ, laptopul lui Aly, 40 de blankuri, tragi filme câte vrei pe dvd-uri, abonament la BCU, ce-ţi mai trebuie? 30 de milioane deoparte pentru şase luni de viaţă. E rău? De-abia trece furtuna şi se liniştesc apele. De-abia uiţi de povestea asta şi redevii om. Îţi ies din cap bâzdâcii cu literatura şi te-apuci de ceva normal. Alo, alo, ce faci? Lasă google-search-ul? Ce te interesează dacă a mai apărut ceva despre Morţii Mă-tii? Ai spus că termini cu tot după ce predai manuscrisul. L-ai predat, te-ai simţit bine. Ţi-aminteşti? Parcă te-ntorceai de la budă, aşa erai de liniştit. Ai făcut, te-ai şters, te-ai spălat pe mâini, gata. Ce-ţi mai bese mintea? Ce mai vrei? L-au publicat. Ce te mai doare? N-ai zis că imediat ce pui punct te laşi de mofturile literare? N-ai jurat că dacă-l publică nu te duci să-l cumperi, te-ascunzi naibii şi te-angajezi ca tot omul? Ai vrut vacanţă, ţi-ai luat-o. Ai vrut să scapi, te-ai scos. La ce-ţi mai trebuie scandal? La ce te mai întorci în locul unde-ai scuipat? Vrei să te caute iarăşi acasă să te ia la-ntrebări poliţia, fiscul, editura? O cauţi cu lumânarea! Mai bine pune-te pe fotoliu şi dă naibii drumul la radio. Fă ceva constructiv. Învaţă să te stăpâneşti. Tre să devii un om matur, să ai o slujbă, să-ţi întemeiezi o familie. N-auzi?

 

Al doilea sezon CARTE. Începe şcoala, alergătura continuă.

Mă benoclez la un album. Fotografii color cu mama. Îmbrăţişaţi pe patul mortuar din sufragerie. Cerga roşie, insuportabil de groasă, tabloul cu barca în asfinţit, o ordinărie, şi nişte icoane peste Biblia cumpărată din Tg Mureş. Două perne. O privesc fix. Plânge pe sub ochelari la aparat, cu Tasse pe post de pozar. Cârja mea dreaptă strânge o mână de om. Ştiu ce gândeşte. De zece ani suspină pentru că nu vede ceva concret. Vrea să mă ştie aşezat, la casa mea, trecut pe la starea civilă, cu ceva perechi de pantaloni, pantofi şi alte nimicuri în duplicat. Să scoată un om din mine. De nouă luni strânge bani pentru un computer. De ce, mami? Am 29 de ani fără o săptămână şi nici o certitudine. Bag mâna în portofel, număr banii. Cum vin, pleacă. Supravieţuiesc. În spatele tuturor poveştilor, căci toate sunt poveşti care să m-adoarmă, să-mi prelungească visul şi să-mi întârzie trezirea, da, muiştilor, în spatele lor pică asul meu ca o ultimă carte bleagă, balegă puturoasă. Moartă? Mortul care mi-a mai rămas. N-am s-o joc, am s-o schimb, vă promit, să mor io!

Mă îmbrac deseori în negru, se pare că-mi stă bine în doliu. Am visat mereu să am forţa cuvintelor, să pot face orice numai "din cuvinte". Am probat treaba asta la înmormântarea tatălui, scriindu-i ca un nebun necrologul. Zece ore după ceas de stat în faţa hârtiei. Fără căcănării, fake-uri. Nu rock symphonic, doar Bach. Tăieturi, reveniri, ştersături şi puhoi de lacrimi. Patetic. Când, după prima frază ditamai preotul a izbucnit în plâns, m-a bufnit râsul în biserică. Mi-am dat seama cât e de prost. Îl fac praf nişte cuvinte. Pe tine de ce nu te-ar face? Te crezi mai breaz, nu, serios acuma. De ce-ai fi altfel decât fraierii ăia care-au luat-o ca pe un semn al disperării şi au început ca la un semn să se smiorcăie? Le dădusem verde şi nu puteam să nu zâmbesc de treaba asta. Mă făceam că asist la slujbă, dar, de fapt, experimentam acolo. Cuvintele scrise păreau puternice şi descurcăreţe, iar popa n-a fost în stare să citească până la capăt, i-au căzut foile din mână şi bocea de-a binelea. Atunci am observat cum îşi lasă a doua pleoapă. Mama mi-a confirmat treaba asta acasă, ziua următoare, când mi-a spus că la punerea capacului, moment la care am refuzat să particip, avea ambii ochi perfect închişi, deşi în dimineaţa de dinaintea slujbei îi avusese la fel de întredeschişi cum fuseseră când l-au băgat în sicriu. La stângul văzuse ea cum se lăsa, dar la dreptul? Cum de n-a observat, că doar îl păzise tot timpul? Tu ştii ceva, Cristi? Nu ştiu, mami. Vorbele m-au lovit ca un bumerang. Abia atunci am înţeles ce văzusem. Am căzut în gol, ca şi cum m-aş fi aruncat în prăpastie. Frica îmi reveni ca o umbră, de ce voi mai fi în stare? Pe marginea patului o priveam pe mama. Îmi ţinea capul în mâini: "O să primeşti pensie de urmaş". Cu primii bani, am cumpărat un bax de suluri. L-am rugat pe un prieten să mă-mbrace în hârtie igienică. A rulat-o până m-a acoperit, cu cap cu tot, ascunzând cu mijloace tradiţionale putoarea. Nu cred c-a înţeles ce vroiam de la el. Nu cred că înţelegeţi ce vreau de la voi. Important e că eram îmbrăcat şi imobilizat. Singur n-aş fi putut. "TRAGEŢŢŢŢŢŢŢI APA!"

 

La tipografie. A apărut posterul cu 69. Prima fotografie. Eminescu la Praga, sept 1969. Bebe, foarte supărat. Cică nu prea se mai vinde: „Ne trebuie unu’ tare, contemporan sau măcar mort proaspăt, să-i scoatem în fiecare lună alte poze.” I-am dat cîteva idei: caricaturi şi oglinzi. Super încântat, dobitocul! Nu mai stau mult la idioţii ăştia. Nu mă văd vânzând oglinzi cu scriitori în colţ. Plec la bz noaptea asta. Te iau cu mine în gând. Duc acasă dorul de casă.

 

“Dacă mai cari multe colete, Cristi, rişti să rămâi fără coaie, frate!”

 Ei bine, în clipa aia, mi-am băgat definitiv picioarele în ea de firmă şi de viaţă cât de cât aşezată. Toate până aici. Şi uite aşa a ajuns molozul ăsta la înaintare. Ca să rămân cu coaiele intacte. Să uit naibii c-am mâncat şi am călcat la viaţa mea destul (în) căcat, cât  să-l albăstresc într-un sfert de top de hârtie. La lumina lumânării, desigur. Ştii şi tu, cică tre' să ai coaie ca să scrii un roman. Vreau să văd dacă mai am. Sper să mă mai poţi privi în ochi dincolo de aceste lentile/coperţi. Atâta tot.

 

Ne-am oprit să ne bulgărim. Am băgat mâna-n zăpadă, cum ţi-aş vârâ-o-n vagin. „ce pula mea e în faţă, cristiane? “nu se vede nimic, e doar cerul“, „tu vezi, mă, că e pustiu, doar muntele şi noi?”„o prăpastie“

 

În cîteva secunde dispare semnalul. EU, NU!

Tu eşti pasta de dinţi cu care mă spăl dimineaţa, ciorba de burtă servită la prânz, faţa de pernă unde-mi las noaptea mătreaţa. punct