Flori Bălănescu

 

fragmente din romanul

Rupturi

 

 

Fir-ar să fie, zise Mărin al Leanii în ziua de Ajun, da’ frig e taică, parcă ar fi Boboteaza nu Crăciunul! Frecă mâinile, încercă ibricul de cafea cu dosul palmei, strănută şi îşi aruncă ochii pe geam. De-acum, Blonda se putea uita cât o ţineau poftele. Lui şi Leanii nu le mai păsa, încercau să le rămână în voie vecinilor. De când văzuseră la postul de televiziune locală că pictorul luase nu ştiu ce premiu la o expoziţie europeană de pictură îşi ziseseră că n-or fi mai cretini ăia de l-au premiat ca Blonda! Îşi mai aruncă ochii o dată pe geam şi îi văzu: Pictorul cu copilul în braţe şi ea cu un coş în mână, intrând pe poartă. I-or fi făcut puşcăriaşului de trei săptămâni, zise Leana... ce curaj să scoată copilul pe vremea asta, de-abia a născut. Ce ştii tu Leană, oamenii şcoliţi îşi îngrijesc copiii după cărţile lor, nu după învăţătura băbească, aşa cum te-a crescut mă-ta pe tine! Vai de creşterea mea, căzu ea pe gânduri, n-am ştiut ce sunt chiloţii până mai deunezi, după ce m-ai luat tu. Că tata şi mama nu ieşisără bine din război, cu noi toţi mâncaţi de păduchi, cu câte o cămăşuţă de tort pe pielea goală de ne rodea până da sângele, sau cu ce-om fi avut pe noi, că a dat colectivizarea peste ei. Ne-a făcut rău şi comunismul, ce să mai spui... Eh, lasă Leano, că ne-a făcut şi oameni, ne-a trimis la muncă în fabrică, parcă nu ştii că tata n-avea dupe ce bea apă, cu 5 copii şi 3 pogoane de pământ. Aruncaşi cu mucii în făsui acu, Mărine! Da’, ce, ăia de prin Europa sau de unde sunt de-aia n-or fi avut ei fabrici bune şi prăsite, că nu i-au călărit comuniştii? Bărbatului îi plăcea să o înţepe, îl apuca dragul când o vedea aşa pornită…

În timp ce Leana şi Mărin se alintau în felul lor, pe drumul ce trece prin spatele bucătăriei, într-o casă fără bărbat, Gina se trezi obosită, lividă, cu tranşee sub ochi. Oana plecase în vizită să vadă copilul, îi lăsase un bilet pe masa din bucătăria îngheţată: mami, plkt la atelier să văd buburuza. I pp you.

Nici cafea nu mai putea înghiţi.

Nici imboldul de a pune ibricul pe aragaz. Altădată era dependentă de cana plină. Se simţea foarte slăbită, incapabilă de a coborî din pat şi ieşi în lume. Deschisese ochii stăpânită de un gând alambicat (totuşi, în colţul gurii i se iţi un rictus dureros amintindu-şi drăgălăşeniile lor de pe vremea când se tachinau: profesoara mea alimbicată, îi spunea el râzând, dăruindu-i pânze cu flori sălbatice): toate obsesiile, dorinţele, neîmplinirile Celeimari, Celeimijlocii şi Celeimici se mutaseră în ea. Poate că asta e menirea mea, însă nu termină gândul şi băgă capul sub plapumă. După câteva minute, de marginea patului agăţau două picioare nervoase de adolescentă, apoi se ivi şi faţa ceva mai odihnită. Dintr-o dată, o arse în stomac o poftă dureroasă de cafea. Cum de nu văzuse? Ea era cea visătoare, cea însetată de adevăr, n-avea cum să fie iubită. Visul de dimineaţă, mai mult cu ochii deschişi, sub plapumă, era revelator, aducea pace: se făcea că erau în atelier – Ceamare pe jilţ, Ceamijlocie pe pat, Ceamică pe laviţă, aşezate în triunghi –, iar pruncul nebotezat trecea pe rând la sânul fiecărei surori şi, în cele din urmă, ajungea purtat de tată în braţele Ginei, care adăsta cuminte în faţa şevaletului, cu ochii aţintiţi în Triptic. Pictorul îi punea copilul în braţe, ea îi dădea să sugă, iar el adormea liniştit, pufos şi îndulcit de dogoarea blândă a ţâţei.

 

Omul este ceea ce simte a fi, când ajunge să considere că este ceea ce le place altora să creadă despre el este anulat ca fiinţare. Uneori ajungem să spunem că iubim adevărul, pentru că rostirea lui ţine de natura nealterată a fiinţei noastre interioare. Dar omul este un produs social, motiv pentru care atunci când se exprimă artistic, individul social şi politic îşi sublimează pornirile, dorinţele, fanteziile, chiar sentimentele şi convingerile pe care le autocenzurează. Constrângerile îl îndeamnă să se manifeste ca membru al comunităţii.

Aşa vorbea Vitalie şi copiii îl ascultau cu privirile umede şi îmblânzite ca tufănicile surprinse de prima brumă, îndulcite de soarele amiezii de octombrie. Nu pricepeau ei prea multe, însă ceea ce ascultau era atât de neobişnuit. Înţelegeau fără să priceapă. Captat în propria-i coerenţă discursivă, aproape că nu-i venea să treacă la lecţia prevăzută de programă, unde avea de prezentat un subiect pentru eseul cu temă liberă. Se gândise mult cum să-l abordeze şi în acelaşi timp să nu iasă din chingile impuse de obiectivele curriculare. Alesese, în cele din urmă, o temă care putea să treacă destul de năstruşnică pentru copiii aceia. Senzualitate, iubire şi sacrificiu în opera lui William Shakespeare. Deşi elevi ai unui amărât de grup şcolar, cum sunt atâtea în România (las’, că nici liceele teoretice nu mai sunt ce-au fost, zicea directorul – un tovarăş de nădejde al tuturor regimurilor, nostalgic ceauşist şi actual activist în câmpul democraţiei, care făcuse un joc suav de glezne în ’89, schimbând o corectitudine politică pe alta), nu erau cu nimic mai prejos decât băieţii şi fetele de la oraş. Cu puţine excepţii, aveau computere (cum să aibă copilu’ lu’ cutare şi al meu nu? da’ noi pentru ce dracu muncim?) şi le foloseau mai ales pentru a naviga pe Internet (messuială la greu, dom’ profesor!). Că la ei în sat pătrunsese cablajul pentru televiziune, ce-i drept, din primii ani de după revoluţie, nu ca în cartierele amărâte din oraş, unde nici gaze n-aveau... iar reţeaua de telefoane se extinsese ca o epidemie: Ai telefon fix, ai Internet! Trăiască grecii! Băiatul lui Bodoroancă fusese curios, de exemplu, să afle cum arată naşparliul ăla de englez care ne dă nouă de lucru, că nu putea să rămână dreacu mort, copt şi-ngropat! Ce credeţi, băi, era gagiu de gagiu, purta cercel!!! He, he, he, respect dom’ profesor şi iertăciune, se behăi toată clasa, şi începură să arunce cu şomoldoace de hârtii în toate direcţiile.

Vitalie trecu peste insinuare şi continuă...

...însă, omul nu funcţionează întruchipat ca sine după regulile unanime ale comunităţii mai largi sau mai restrânse, ale corpului social din care face parte. Deşi acolo se poate manifesta ca o rotiţă care ajută la buna funcţionare a mecanismului... are nevoie de un mediu în care să se poată simţi liber, el însuşi, cum se mai spune, în micul său univers, unde să se poată întoarce pe toate feţele, fără să se sfiască de priviri indiscrete. Este ceea ce numim intimitate. Sau raportul dintre public şi privat. Voi ar trebui să ştiţi asta, nu-i aşa? Poate să-mi dea cineva un exemplu ca să văd dacă aţi înţeles? Nadia, fata cea mare a Marii Blonde, începu să tremure agitată, cu degetele inelate, cu toate deodată, mâna ei semăna cu un pampon: cum ar fi să aflu că poştăriţa îmi citeşte scrisorile înainte de a mi le aduce acasă? Cam aşa, e chiar un caz grav, penal. Bravo! Dar – continuă cea mare a Marii Blonde – din fericire, corespondenţa asta nu mai e la modă, e doar pentru babalâcii care n-au auzit că s-a inventat curentul! Da, la lumânare!, icni şmecherul Sabinei lu’ Codreanu şi toată clasa o ropoti într-o hăhăială de se rupeau malurile. Se pomeniră cu directorul în uşă. Când îşi băgă râtul chelios prin crăpătura uşii, Nadia tocmai trilurea: în zilele noastre ne messuim şi ne iubim, dom’ profesor, până şi bengosul ăla de Brumaru o face! Cine e Râmaru?, ţipă directorul scos din pepeni! Uhahahahaha! băteau cei 25 din palme şi din tălpi, auzi – Râmaru, mamăăă ce distracţie!

Ce dracu-i aici Vitalie, poţi să-mi explici ce legătură are asta cu muzica?

(în niciun caz cu pupincultura, zâmbi profesorul reţinut şi îşi înghiţi vorbele; în timp ce directorul pe viaţă îşi făcea numărul, profesorul îşi lăsă privirea să se agaţe de colţul geamului, unde un paing mic şi cenuşiu se dădea uţa într-o pânză cât un bănuţ.)

Ăla sporovăia – kestii!, ar fi scris Nadia pe un bileţel, făcându-i cu ochiul senzualului coleg de bancă, de un’ să ştie un brigadier de şcoală veche ce-i aia senzualitate&iubire, dacă nu ştie decât să o fuckă pe bleanda aia de chimie? Că numai o chimistă de renume comunal se poate lăsa fuckută de un asemenea pândar...

(Blondul profesor dădea din cap, ridica foarte calculat şi îndatorat din umeri... Privirea i se mută fără să-şi dea seama, ochiul se strecură prin pânza de păianjen, făcu un mic ocol pe după unghiul frânt de dincolo de geam, cutreieră curtea şcolii în pas alergător, pluti razant pe deasupra satului – ca un periscop – şi se propti gâfâind de emoţie într-un tufan, în marginea pădurii. Fix în după-amiaza în care... îl găsise întins pe iarbă, şi se juca rotind între degete un fir de talpa gâştii... a ştiut că l-a simţit, s-a aşezat de partea cealaltă a potecii, s-a lungit pe-o parte şi l-a privit prin ochiurile triunghiulare ale unui puf de păpădie. Îi zbârnâiau prin creier frânturi de imagini cu structura ADN-ului, cu a moleculei bombei cu hidrogen şi alte asemenea care-i răzbăteau direct în jugulară. Ar fi vrut să întindă mâna şi să-l atingă, să-i dea jos ochelarii de om de ştiinţă, dar îi fusese teamă să nu împrăştie firava şi monumentala aşezare ce într-o clipă ar fi devenit închipuire. Sau, cine ştie? Îl pândea prin ochiurile geometrice şi, totuşi, pufoase, şi cu cât îl fixa mai mult – de teamă să nu dispară – cu atât nodurile gordiene deveneau nişte fulgi vătoşi, apoi tot mai mici, se concentrau în nişte puncte albe, iluzorii. Şi totul era odihnă şi din nou dorinţă. Rămăsese lucid şi hipnotizat.)

Vitalie? Pricepi ce spun sau îmi răcesc gura de pomană?, îl trezise directorul.

Sigur că da, domnule director, o să încercăm să fim mai liniştiţi! (de fapt, se abţinuse de la a pronunţa: realişti!)

Şi directorul făcuse stânga-mprejur, satisfăcut că fusese ascultat.

Ete-na, că avem noi timp să belim timpanu’ la ce zice bibanu’! zise foarte serios – vreo două secunde –, apoi crăpă în râs, Ronaldo – progenitura poliţaiului Costică. Şi dădu drumul celularului pe manele. Aşa, puică, parcă nu mai venea recreaţia, că mi s-a făcut o foameeee!, sughiţă şi Cerasela, nepoata Măriii lu’ Bodoroancă.

Alo, alo, unde fugiţi!? Ia staţi aşa, am spus eu că puteţi ieşi, păi, am terminat?

Păi, nuuuuu, dom’ profesor? Acum ce mai ieee?

Uite ce mai ie… Fiecare va asculta o piesă, care i se pare potrivită, în timp ce-şi va stoarce mintea să scrie despre Sheakespeare. Ne-am înţeles? Ca să nu mă mai întrebaţi care-i legătura dintre ăla şi muzică. Ne-am înţeles? Hai, că pe eseul acesta primiţi notă!

Da, că ne lămurirăţi beton acu’… se strâmbă Cerasela…

Păi, dacă vrei să rămâi surdă, treaba ta… şi făcu zâmbind cu ochiul către clasă…

[...]

Din uliţă răzbătea o rumoare neobişnuită. Trecea cortegiul Babii Gica. Avea 90 de ani şi o cunoşteau toţi sătenii, chiar şi copiii de la şcoala primară. Pe mulţi îi învăţase ea să strunească vitele pe câmp, mai ales pe vremea lui Ceauşescu. Atunci puteai uşor să iei amendă ori să faci puşcărie la locul de muncă 6 luni dacă-ţi scăpau vitele în tarlaua colectivului... Le arăta copiilor cum să stea de şase ca să-l fenteze pe pândar şi să fure porumbi pe care să-i coacă în spuză, în gropi scobite cu mâinile goale în marginea pădurii (Ei, las’ că nu furăm, luăm! Că doar e avut obştesc, nu aşa spune la constituţie? Ce, luăm de la oameni? De la vecini? Luăm de la stat! Costică, mare-comunist-mare răspundea înţepat, ca un activist de nădejde: băi, fir-aţi ai dreacu de analfabeţi, păi, statul suntem noi, mă!) Baba Gica nu s-ar fi lăsat nici moartă în faţa lui Costică: hai sictir! tat-o a trăit până mai alalt’eri în bordei. Nu mi-a fost mie frică să mănânc bătaie pentru nepredarea cotelor, nu mi-o fi acu de tine!? Tot pe câmp, zi-lumină cu vacile la păscut, le învăţase Gica pe fete cum să le mulgă. Mulţi părinţi aveau de ce-i mulţumi, acum pe ultimul drum: Baba le învăţa progeniturile numai lucruri utile, ba, mai mult, îi ţinea sub supraveghere, ferindu-i pe cei mici de primejdii, iar pe părinţii lor de răspunderi penale. Că nu degeaba apucase ea toate războaiele mondiale, dacă-l punem la socoteală şi pe cel Rece (mai ales pe-ăla, zicea Alexandru când avea chef de vorbă, în drum, la umbră. Şi ia mai povesteşte-ne moşule Alexandru, ziceau fetele tinere, plămădite sub decret, coapte după revoluţie...) şi auzise cum cade cortina în decembrie ’89 şi de pe ochii noştri, că ne-am săturat maică de-atâta foame. Baba Gica era o figură, probabil că de-ar fi trăit pe alt continent, poate în alt veac, ar fi devenit femeia-şaman... Cum-necum, a apucat ea şi secolul 21, a fost tare baba la viaţa ei, i-a îngropat şi pe Maniu şi pe Dej şi pe Ceauşescu (’tu-le rasa-n cur de bolşevici, păi despre criminalii ăia de Dej, Stalin şi Ceauşescu vorbeşti bă tu în curtea mea, la înmormântarea mamii, milog făcut miliţian pe puncte ce eşti! Ce-i bagi mă tu în aceeaşi oală pe Maniu, Mihalache, Brătianu cu nenorociţii ăia de ne-au distrus? se zborşi Mărin supărat foc, legitimat de supărarea din familie şi cu nasul roşu ca ardeiul.) Nelipsitul Costică hăhăia, dându-şi aere de intelectual al satului, aşa cum auzise el că era pe vremea tinereţii dintâi a Babii. Numai că acum se înmulţiseră popii, învăţătorii, iar profesorii... nu mai spun, uită-te la astea – surorile cele-mai-ce, astea fac un trib întreg, mâine-poimâine tot satul e al lor!... Ho, bă, nea’ Mărine ce te supăraşi aşa? Cine aduse vorba de Stalin şi ăilalţi? Mai vorbeşte omu’, de... la o supărare ca asta a lu’ mata’, la o nuntă, la un botez... nu ştii de glumă? Ce glumă, asta-i glumă, du-te mă şi glumeşte cu ai tăi din partid, nu la mine-n curte când o-ngrop pe maica!

 

Trecuseră cu bine de Bobotează şi de Sfântul Ion, se pregăteau să-l pomenească de 40 de zile pe Alexandru. Să i se odihnească maică şi lui sufletul, că trupul a scăpat de dureri, ziceau vecinele mai vârstnice. Pomana de şase săptămâni e cea mai importantă, că atunci pleacă el de tot din casă, din curte, se eliberează şi vă eliberează pe voi... să faceţi totul după rânduială, maică, aşa cum e lăsat. Desigur, bătrânele sunt impresionante în felul lor, se gândea Andrei. Dar ce sucitură de credinţă! Pe el îl atrăgeau mai mult femeile care se jeleau, era ceva tragic în înfăţişarea şi în bocitul lor. O muzică înspăimântător de plină, prin aceea caldă... Mai ales mamele care zăceau în genunchi pe mormintele copiilor morţi prea de timpuriu, lovindu-se cu fruntea de cruci... Aşa cum se jelise Sevastiţa după moartea Ilenii, până s-a topit şi ea pe picioare, povestea Măria în anii din urmă, când Alexandru era în stare să asculte. Ajunsese o mogâldeaţă pe care o găseau femeile în cimitir pe negură şi o lăsau tot acolo, când era soarele sus. Ehehe, oftau mamele de băieţi, degeaba te mai jeleşti Sevastiţo acu’ dacă v-aţi bătut joc de ea cât a trăit. Multe dintre ele nu puteau să uite că au peţit-o după ce l-au ridicat pe Alexandru cu maşina neagră. În satul lor erau nişte reguli nescrise, pe care nu le mai respecta nimeni după ’45, parcă se răsucise pământul, dar nu după soare, ci după luna mâncată de vârcolac. Dacă fata era dată nu se mai băgau alţii. Ileana era promisă lui Alexandru, mai ales că se şi iubeau. Numai că... studentul devenise bandit, duşman al poporului peste noapte. Şi-atunci, părinţii ei făcuseră ce au făcut, cu timpul, majoritatea românilor, şi-au schimbat nu doar părul ci şi moravurile. Ca să se pună la scuteală, s-au măcinat ei – dar nu prea mult – şi au hotărât că este bine să nu aibă probleme cu noul regim. Şi nu le-ar fi stricat un strop de bunăstare, dacă tot pusese brigadierul cel tânăr ochii pe fata lor. Ce atâtea mofturi pe capul tău, futu-ţi grijania mă-tii de fată, nu vezi că intrăm în căcat din cauza ta, că ţi-ai găsit să-l iubeşti pe-al lu’ Albu, neam de machidoni cu bube-n cap! Mă-ta n-a suflat când mi-a dat-o ta-său, tu ce ai? Or crezi că eşti mai de doftă? Sunteţi toate la fel, vez’ţi de treabă. Dacă n-ai avere nu eşti mai bună sau mai frumoasă ca a altuia şi nici eu nu sunt... Asta e soarta, te măriţi, faci casă, copii, să pleci din curtea mea! Ce să fac eu cu tine în cârcă? Până când? mai urlase tatăl şi de atunci sufletul i s-a făcut ţăndări. Îşi dădea seama că fără Alexandru nu exista viitor. Nu mai erau oameni, nu mai era nimic. De ce să se împotrivească, dacă viaţa nu avea niciun rost pentru ea? Maică-sa nu era decât o biată victimă, nu avea nicio putere, aşa cum erau toate femeile. Sau aproape toate... Numai fetele lui Nicolau erau deosebite, că doar erau odrasle de boier, aveau conac, aşa cum vezi în ilustratele englezeşti. Se plimbau vara pe aleea lungă, prejmuită de trandafiri aduşi din toate colţurile lumii... Of, Doamne cine mai era ca Tanţi lu’ Nicolau!, le povestea mama fetelor, când erau codane, şi ofta din rărunchi, în timp ce le croia rochiţe ieftine din stambă cu imprimeuri vesele. La Tanţi văzuse pentru prima şi ultima oară umbrelă cu volănaşe, albă ca spuma laptelui, nu era ea prea frumuşică, dar tare mai era dichisită şi asta face mult, maică... Pentru că băieţii cu un strop de educaţie sau ofiţerii nu se uitau la de-al’ ca noi... dar au venit nenorociţii ăştia şi i-au lăsat pe drumuri, le-au luat tot, i-au arestat. Fuseseră şi ei oameni, oameni, nu glumă! Nu mai întâlneşti azi aşa ceva, nu mai este lumea de-a fost când eram eu copil. Ai lui Nicolau erau boieri adevăraţi, din tată în fiu, şi au făcut numa’ bine oamenilor. Mai erau şi-ai lui Ciobănescu. Ăştia fuseseră ciobani şi într-o noapte dăduse tatăl copiilor peste o căldare cu bani de aur, cocoşei şi alte alea pe drum, când trecea prin Crângul cu peri mânând căruţa cu cai. Au fost oameni chibzuiţi şi harnici, au ştiut să-i înmulţească, au tot cumpărat pământ de la beţivani şi au ajuns sus de tot. Şi-au făcut casă aci, în centrul satului, cu tot ce le-a trebuit pe lângă ea. Atunci am văzut şi noi prima dată chioşc... Ciobănescu dădea horă dumineca la el în curte, că era mare de întorceai zece care cu boi... aducea ăi mai buni muzicanţi. S-a ales praful de tinereţ’a noastră, s-a dus odată cu bruma de agoniseală, au venit comuniştii şi ne-au luat tot, tot!: pământ, vite, unelte. La Ciobănescu în case şi în curte au făcut sediul ceapeului, în chioşcul în care mâncau vara boierii îşi făceau veacul hăituştele ălea de economiste cu brigadierii şi cu inginerii, atunci când nu plecau cu şareta, chipurile pe câmpuri, să inspecteze, când colo, ei îşi făceau mendrele prin pădure. Noi făceam puşcărie pentru două drugi de porumb dacă ne prindea cu ele-n poală. Ei furau cu maşinile, îşi goleau camioanele direct în curte. Păi, ăştia erau intelectualii comuniştilor? Pe vremea mea oamenii cu carte erau rari şi noi îi respectam. Vezi tu, nici azi, după revoluţie, nu-mi place deloc, e mai rău ca pe vremuri, prea s-au amestecat toate. Ce libertate poate fi asta, dacă nu mai respectă nimeni pe nimeni? Nu mai faci diferenţa între învăţător, preot, primar, doctor şi restul lumii... nu, nu e bine, şi-apoi halul în care se tutuiesc.... asta e, comunismul ne-a făcut să nu ne mai ştim locul, să nu ne mai respectăm, zisese mama şi oftase adânc.

Alexandru, ca singurul băiat al părinţilor săi şi cel mai mare dintre copii, urmase şcoala primară în sat, fără întrerupere. De vite şi de oi se îngrijeau surorile lui mai mici – Stana şi Florica. Cea mică de tot murise în timpul rezbelului, cum zicea Măria când dădea în doaga povestitului. Acum stătea rezemată de sobă în atelier şi îi spunea copilului poveşti adevărate. Despre cum murise Florica speriată de huruitul avioanelor americane... despre cum făcuse fratele ei şcoli înalte la Craiova, până în clasa a şaptea, apoi Colegiul Carol, apoi intrase la facultate, la Bucureşti. Ehe-he, ofta ea, Craiova a fost oraş de oameni adevăraţi, de negustori buni şi de meseriaşi cu şcoală, nu ca azi! Păi, când ieşeai pe Lipscani să-ţi cumperi ceva sau doar să priveşti (pentru noi, care ajungeam foarte rar în oraş, privitul făcea toţi creiţarii, că nu erau distracţii ca acuma şi nici bani nu aveam) te îmbiau negustorii evrei cu de toate, trăgeau de tine să intri în prăvălia lor ca să le vezi marfa. Nu era nimic dacă nu luai, dar ei ştiau că dacă se poartă frumos data viitoare când ai bani şi nevoie te duci la ei şi nu în altă parte. Şi-apoi era Piaţa Mare, aci, unde e Teatrul Naţional acum, da’ era piaţă, nu glumă! Ne duceam noi pe jos 14-15 kilometri sau cu carul, dar era frumos şi de-abia aşteptam! Acu nu m-aş duce nici cu taxiu’! Găsesc toate prostiile proaste în buticul de la colţ.

[...]

Ceamică şi Biologul stăteau îmbrăţişaţi în fotoliu, se încălzeau, acoperiţi cu un macat ţesut „în laţ”, de la mamaia machidoancă. Aşa îi găsi Vitalie. Îşi scutură zăpada de pe bocanci cu putere, de se auzi de la ai lui Bodoroancă, pe preşul de la uşa din dos, pe unde intrau în bucătărie, dinspre grădină. Ştiură cine este şi nu schiţară niciun gest, întâmpinându-l cu un zâmbet leneş când crăpă uşa de la camera de zi, care arăta precum laboratorul de biologie de la şcoală: planşe cu facerea lumii, glaciaţiunile, animale dispărute... apoi tot soiul de păsări împăiate, ustensile pentru disecţii, ierbare şi colecţii de fluturi, nelipsitul schelet uman, microscop şi altele. De falangele scheletului atârnau chiloţei tanga foarte coloraţi şi sutiene asortate, iar de oscioarele gâtului răsucea un şir de mărgele, în culoarea ametistei, cu boabele cât tămâiosul negru. Hai, dormiţi, vă visez eu cu ochii deschişi, sunteţi mortali! Mă duc să aprind focul! Băi, scularea, azi e vineri (da, noi ascultarăm până adineauri Friday I'm in Love, să ne treacă de lipsuri şi singurătăţi, ne faci o cafea?)! Întortocheat hăţiş mai este şi fiinţa noastră, gândi profesorul, nu-mi place deloc intrigantul ăsta de gând care-mi dă târcoale, văzându-vă ghemuiţi acolo... Biologul ridică pleoapele şi din vederea sticloasă, umedă, oarecum curgătoare, se decodifică următorul mesaj: sunt aici doar pentru tine, doar pentru tine sunt pe lumea asta, nu ştiai? Vitalie ştia foarte bine. El însuşi suferise o transformare fără întoarcere datorită întâlnirii cu această fiinţă „superioară” pe care Ceamică o ocrotea ca pe un marţian scăpat, pierdut de farfuria lui zburătoare. Se simţea aci ca acasă, singura acasă pe care o cunoscuse (Home, Hooome, Hoo-me&you îl drăgălea Vitalie uneori, amintindu-şi incidentul din facultate când o colegă îndrăgostită, văzându-se respinsă, îi strigase pe holul Universităţii, dintr-un impuls de fată râzgâiată de Capitală: Ho-ma-lă-u-le!). Fiecare în felul său îi deschiseseră ochii şi sufletul redându-l sieşi, în aşa fel încât îşi recăpătase încrederea şi putea primi afecţiunea celor doi. Iar ei, fiecare în felul lui căpătase ceva din înţelepciunea de fiinţă acătării. Îi ştiau tot traseul, nu le ascunsese nimic din ceea ce memoria lui afectivă reţinuse. Biologul se străduia să supravieţuiască propriei imagini, ba, chiar le spunea: ceea ce ni se întâmplă iese din canon, depăşeşte şabloanele acceptate, ne e greu, dar e o situaţie, nu o realitate fundamentală ceea ce afişăm noi, esenţa este în relaţia dintre noi, dacă este, şi eu cred că este.

 

În Ajunul Crăciunului, copilul – care avea acum doi ani – se juca pe blana de oaie, iar Ceamare bălăngănea din piciorul drept, pe marginea laviţei, cu ochii pierduţi în bradul împodobit, pe care de data aceasta îl puseseră în dreptul geamului dinspre drum. Marea Blondă îşi reluase apucăturile – măcar să vadă ceva frumos, râsese Pictorul.

Gândurile se legănau odată cu ea, se învăluiau cu tot atelierul. Îl aştepta, emoţionată de conţinutul bileţelului pe care i-l agăţase de cadoul ieftin, un tricou albastru, culoarea lui preferată...

 

În acelaşi Ajun, Andrei se simţi singur şi fără rost. Nu fără vreun rost, ca toată lumea, în rândul lumii... ci fără rost, pur şi simplu, fără ea, care avea obligaţii. Şi-i lăsă un mesaj voit jucăuş, care să-i transmită dorul, dar să nu-i inducă vreo urmă de vinovăţie: şi te-ai dus, dulce lumină.../ şi s-a dus dragostea noastră.../ floare de câmpie,-n glastră/ eşti o floare fără vină.../ Nu se aşteptă că ea o să-i răspundă atât de repede, aşa cum făcea de felul ei, fără să gândească la ce scrie, dar scriind ca şi când n-ar fi făcut altceva mai bine: ...care-n miez ferit cu lună/ mi te soarbe ca pe rouă...

Îi spuse pe nerăsuflate: mă oboseşte să trăiesc fără tine, te văd în fiecare tipă de la tv, te văd în orice umbră, în orice obiect, am ajuns delirul propriului meu delir... sunt în pasa aceea rea în care trebuie să posed şi să urlu, cuvintele nu mai sunt de ajuns. Înţelegi? Nu te speria, te rog, nu te speria, o să-mi mai treacă, trebuie doar să-mi recapăt apetitul pentru muzică. Acum mă simt ca şi când n-aş mai avea unde să fug!

Simţi nebunia şi încercă o glumă, forţată, nu de împrejurări, ci asemeni împrejurărilor: băi! băi-băiatule! eu pe cine iubesc-ocrotesc-şi-lumii-feresc? băi-băi-a-tu-le-lunarule! bol-bo-ro-steaua mea! Mă prostesc de dragul dumitale, vezi?

eu mor câte un pic...

eu o pagină din Biblie-am citit şi-am aţipit, eram leşiuită

răul e în mine iubito, nu mi l-a scos nimeni, ai început tu, dar cât de mult este...

răul e în fiecare dintre noi şi îl alimentăm singuri, alteori îl hrănesc cei din jurul nostru inconştient

vreau să te iubesc nu auzi? vreau să te iubesc să te vorbesc să te miros să te degust şi să te iubesc iar... vreau să-mi smulg carnea de pe mine fâşie cu fâşie nerv cu nerv vreau să înnebunesc şi să crăp!

vreau să te cuvânt...

 

ce ar putea fi iubirea? întrebă Ceamică pe nepusă masă, scoţând vârful unui picior de sub macat

o amăgire

oare sentimentul care nu se lasă gonit că după zeci de ani în „familie” căminul meu e aici! Căminul! Căldura Vatra Cuptorul CĂLDURA... Ştiai iubitul meu Frate că are un miros? După care tânjeşti mereu? Căldura!

(care? întrebă Vitalie tulburând unda... şi clătita lui făcu un dublu salt deasupra aragazului.)

căldura adevărată miroase ca lucrurile sfinte... (Banal! hăhăi clătitarul-şef, iar Biologul se culcuşi mai apăsat la pieptul fetei, lovit de dorul de-amiroasă) trecând peste observaţia lui Vitalie fără a se opri... ca adierea preoteselor când vor fi coborând desculţe şi despletite, netulburate, dalele pietruite ale vreunui amfiteatru din buza mării...

ca amintirea focului unei lumânări când te-ai simţit, în sfârşit, aproape de Dumnezeu şi nu ai spus nimănui

ca mireasma care se furişa prin crăpăturile uşii în noaptea de Crăciun, când mama şi tata şuşoteau la lumina plitei, să nu mă trezească pe mine (tu unde erai Domniţa mea cu sân de caş dulce?). eu dormeam în camera de alături, mă prefăceam că dorm, îmi plăcea dulceaţa cu miros de sarmale şi cozonac a acelei nopţi şi cum venea mama să mă mângâie şi să-mi cânte Steaua şi să-mi respună povestea celor trei magi de la răsărit... şi sentimentul meu de copil dornic de atenţie că mama şi tata nu se mai ceartă, că au, în sfârşit, parte de clipa lor magică, dar asta numai şi numai pentru că eu am fost cuminte şi nu am răsuflat, nu am încurcat pe nimeni. nu am speriat-o pe zâna cea bună, pentru asta chiar am stat cu capul sub plapumă, nici să mă vadă... (mă laşi în povestea ta? vreau să mă odihnesc acolo, poate mă recuperez pe mine, cel ce nu am fost... se limuşi la sânul ei ca un pisoiaş aruncat în marginea drumului...)

şi este Căldura MÂINILOR LUI (mă sinucid la noapte, zise Vitalie jucat, stropind clătitele cu sirop de vişine.

Îi amintise de busuiocul agăţat de maică-sa la icoană, era una din amintirile lui cele mai... muzicale în legătură cu copilăria-i basarabeană, la Străşeni. Fără să-şi dea seama, tânăra femeie îi făcea mult bine, se mira cât de mult gândeau la fel. Poate că era efectul triunghiului lor amoros şi neuzual /o fată are nevoie de fraţi, de fiorul iubirii inimilor, nu ştiaţi? eu sunt ciudată, eu vă iubesc, că am avut numai surori.../. un vioi asterisc în paranteza voastră... Se ştiau atât de bine încât şi reacţionau identic în diferite împrejurări. Reflexele ei nu aşteptau răsplată  – iubirea ta ne ţine în viaţă, să nu uiţi, îi spuneau ei.)

Poate că iubirea ne ţine în viaţă exclamase ea şi sărise însprintenită drept în mijlocul încăperii. Biologul mârâi un Noooooo, întoarce-te... se pierde călduraaaaaaa. Vitalie îi întinse platoul, cu o plecăciune. Luă o clătită, se linse pe buza de jos, siropul se prelingea gros... şi zise: ţi-ai văzut ultima comitere shakespeariană? Vezi că am lăsat-o pe tastatură... e ca un cur-cu-beu! Adică... m-ai curcubeiat? Doamne, de-aia mă doare dovleacul de pe claviculă? Da, te-am în-cur-cu-bei-at cur-cu-bei... car-cu-boi... etc. o să mă laşi să-mi termin pictura? Am voie să te cur-cu-beau? Nici în-cur-cu-lăiat nu-ţi place? (la tine îmi place tot, dar dedublarea asta fără speranţă mă paranoizează uneori, când plec prea mult urechea la foşnetul comunităţii...) Bine... mă duc să fac pârtie spre poartă, nu mă întorc, închideţi după mine, plec în sat să colind (poate mă topesc în gând...).

Alunecă pe firul pârtiilor înguste, fără să grăbească pasul, conştientă de drumul pe care îl parcurge, cu siguranţă, un alt drum. Şi ajunse, mai degrabă se pomeni pe dealul bisericii. Nu era nimeni la ora aceea. Ningea rar şi mare, în scurt timp întunericul avea să se prelingă prin toate crăpăturile. Privi de la câţiva metri pictura mică de deasupra uşii: soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, apoi se întoarse, chiar în faţa bisericii, pe buza coamei dealului mic de câmpie, mai mult o măgură, era monumentul eroilor satului, o cruce simplă şi robustă: trecu în faţă, se ridică pe vârfuri şi-i ajunse cu ceafa la răscruce, apoi îşi lipi braţele de aripile ei neclintite, nevoită să le înalţe. Când călcâiele se proptiră bine în rădăcină, îşi lăsă amintirile să dea buzna la aer, să cutreiere peste cele două coaste care prijoneau valea, până jos de tot, la izvoarele satului, la Cişmele, pe-acolo pe unde lăstăreau cu sute de ani în urmă pădurile Banului Mărăcine. Trase adânc în piept, cu pleoapele lăsate, şi văzu cireşii înfloriţi în amurg, în serile cu Denii, apoi copiii urcând coasta, pe potecă, în ziua de Paşti, cu lumânările arzând în scobul palmelor. Simţi mânuţa adăpostită în căuşul cald al mamei, apoi mâinile femeii. Trezită de căldura unui bărbat la care nu a sperat strigă cu fulgii topindu-i-se în răsuflare: sunt vinovată că te iubesc? Petale albe pulsau pe creier roi de inimi scurse de sânge, dezbărate de carne, mărunte şi diafane, neverosimil de vii... deschise ochii, fulgii lăsau dâre pe obrajii fierbinţi şi totul era ca mai-nainte, dar altfel. Şi se gândi că dicţionarele salvează cel mai adesea tălmăcirile corecte ale cuvintelor, sunt făcute pentru ca oamenii să se înţeleagă la nivel formal şi, totuşi, de ce atâtea războaie? Oare celelalte înţelesuri sunt privilegiul celor puţini, care pot pricepe nebunia ce răvăşeşte măruntaiele creierului meu?