Michael FRIEDRICH

 

Taverna sfintei împărtăşanii

 

 

Ia-mă, iubito, de mână

ori, dacă-ţi face plăcere,

apucă-mă de penis cu pofta

unei hurii de ispite aţâţătoare.

Precum o stripteusă azvârle-ţi desuurile –

chiloţii tăi tanga şi sutienul

minuscul şi roşu –,

unduindu-ţi corpul lucios şi bronzat,

uns pe îndelete cu ulei de măsline;

condu-mă în taverna zoioasă

ce are înăuntru doar mese rotunde

din plastic verzui

şi scaune în formă de cupă.

Vino odată, suflet iubit,

desfrânat până la nebunie,

să ne împărtăşim amândoi,

împreună să săvârşim taina

cea mare a sfintei beţii.

Dintr-un singur pahar cioplit

din piatră de aquamarin

ori din plastic comun

topit în uzină,

să bem laolaltă cu ceilalţi meseni

pripăşiţi pe la mese, cheflii guralivi

cu burţi prea-des nesătule.

Doar un singur vin roşu –

cald sânge vărsat din bobiţe

rotunde de struguri,

aidoma sufletelor strâns încleştate lăuntric

în ciorchinele gigantic în formă de dom

al sacrului logos ceresc –

să îl vărsăm pe gâtlejuri,

prea lacomi gâfâind transpiraţi –

precum după rut –

în taverna subpământeană

situată drept în mijlocul lumii.

Ca o intrare în mină este uşa

împărătească a birtului sacru,

ascuns celor mulţi, celor proşti,

creştinilor de tot felul,

acolo unde puţini dintre oameni, iubito,

noi doi şi poate alţi câţiva,

poeţi şi nebuni,

dar cu toţii alcoolici,

ne întâlnim pe-nserate

spre a ne beţivăni împreună.

Templul lui Bacchus,

umil şi zoios,

e singurul loc de sub soare

unde putem să bem liniştiţi,

neştiuţi vreodată de nimeni.

Prin spirtul cel sacru, alcoolul eteric

de pofte aţâţător,

se săvârşeşte miracolul bacchic:

dintre toţi câţi suntem,

abulici cheflii,

unul singur rămâne la urmă,

sfinţit pe dinăuntru cu aghiazmă

din struguri cereşti,

de două ori distilată,

prin taina cea mare

a împărtăşaniei noastre cu duh.

 

 

 

Adiere de vânt

 

 

În vasul gol

îndelungata tânguire

a lipsei aromelor

de flori campestre

ce l-au umplut altădată

se face simţită

prin tăcerea sa.

Goliciunea transparentă,

interioară, de culoarea

albului sepulcral

al zăpezii siberiene

e proprie doar

sufletelor pierdute,

odinioară atât de sensibile

la zgomotul valurilor

ireal de albastre –

ecou al unei chemări

ce se zbuciumă-n ceruri.