„Ernu si Tkaciuk: două specii pe cale de disparitie”

Aceasta este varianta integrala a interviului din Timpul care din pacate a trebuit sa fie “concentrat” din lipsa de spatiu. Intetelegem, insa prefer varianta initiala a rationamentelor. Multumiri echipei Timpul pentru suportabilitate.

Pavel Păduraru / Timpul / Varianta integrală  a interviului

1. Îmi pare destul de bizară, dar şi caraghioasă  reacţia mai multor intelectuali de la Chişinău vizavi de faptul că  l-ai invitat pe Tkaciuk la lansare. Pe de o parte, Gârneţ  şi alţii susţin că n-au venit la eveniment ca să stea într-o sală cu un ticalos. Deci, de ce l-ai invitat pe Tkaciuk? 

Povestea turneului de lansare a fost aşa. În fiecare oraş mi-am dorit să am oameni din afara cercului de prieteni şi cel pur literar. Eu reflectez asupra fiecărui gest şi a fiecărei mişcări. Chiar şi cînd fac „focuri de artificii” încerc să produc reflecţie. Nu mă interesează divertismentul. Puteam să mă afişez cu orice VIP local. Nu acesta era scopul. Iniţial, fiindcă noua mea carte are o natură politică, voiam să aduc oameni din sfere politice diferite cu care să încerc un anumit gen de dialog. Erau trei propuneri: Alexandru Tănase, Oleg Serebrian şi Mark Tkaciuk. Tănase, cu care de altfel mă cunosc de foarte mulţi ani (şi-i mulţumesc că a acceptat să vină), a trebuit să plece urgent la Baku. Atunci a trebuit să schimb strategia. Am adus totuşi doi oameni „de periferie” sclipitori: Vladimir Beşleagă şi Oleg Panfil. 
Reacţia multor „patrioţi” care mă atacau m-a lăsat indiferent. Ce m-a mirat e însă reacţia unor „intelectuali patrioţi”, zişi „open mind”. Argumentele că „nu putem sta în aceaşi încăpere cu Tkaciuk” şi că este „imoral să-l invit pe Tkaciuk” mi se par a fi o abordare destul de primitivă. De ideea de democraţie nici nu are rost să vorbim. 
Sînt cîteva lucruri care trebuie discutate. Mai întîi: ce a urmărit Ernu aducîndu-l pe Tkaciuk? În primul rînd, eu vreau să demonstrez un lucru banal. Pentru a putea lupta cu Tkaciuk, el trebuie adus în spaţiul de lupta, care este un spaţiu discursiv. „Intelectualii patrioţi” spun: nu. Tkaciuk trebuie aruncat în afara spaţiului de luptă. Sau, alţii acţionează şi mai rău: nu, noi nu vrem să intrăm în această arenă de luptă în care se află „duşmanul”. Astfel are loc o plasare a lui Tkaciuk într-o zonă discursivă de tip mistico-magico-mioritică. Personajul real Tkaciuk devine în folclorul „teosofico-politic” local un soi de mit. Pe mine mă interesează personajul real Mark Tkaciuk. Însă cel mai mult mă interesează să arăt că mecanismul „intelectualilor patrioţi” este total greşit. E o poveste mai lunga, însă ideea este simplă: pentru a vedea că regele e gol trebuie să-l pui în spaţiul de vizibilitate, nu să-l ascunzi. Sau: pentru a putea cîştiga o bătălie, trebuie să-ţi cunoşti adversarul şi să te prezinţi la luptă. Simplificînd: problema nu e Tkaciuk, ci noi, cei care refuzăm lupta. 
În al doilea rînd despre morală. E imoral zic „intelectualii patrioţi” să-l aduci pe Tkaciuk la lansare. OK. Dar explicaţi-mi şi mie cum e posibil ca un politician produs de Tkaciuk, care a fost protejatul lui, care a participat la toate actele produse de partidul lui Voronin, inclusiv evenimentele din aprilie, să fie propus şi susţinut de către aceiaşi „intelectuali patrioţi” pentru Preşedinţia Moldovei? Din punct de vedere politic înţeleg, din perspectivă intelectuală, nu. „Intelectualii patrioţi” însă tac. Fireşte e foarte „moral” să taci. Tkaciuk nu are voie să participe la o lansare, pe cînd domnul Lupu (despre care e vorba) poate să fie chiar preşedintele R. Moldova. Stranie logică, confuză morală, mare „curaj”.  

2. Crezi ca el va fi ales preşedinte? Cine îl va vota? 

Ştii care e diferenţa: Lupu a făcut tot ce a făcut şi Tkaciuk, doar că el a devenit între timp şi trădător. Chiar dacă „a trecut de partea noastră”, aşa cum Roşca „a trecut de partea lor”, tot trădare se cheamă. Iar comuniştii nu vor vota un trădător aşa că cea mai bună soluţie a Coaliţiei e să vină repede cu o altă propunere. Sper că domnul Lupu să înţeleagă şi să lase vacant postul de candidat la Preşedinţie. Comuniştii pot merge la compromis cu actuala coaliţie, dar e nevoie de o altă candidatură. 

3. Ce să înţelegem prin intelectuali patrioţi, cînd la noi toţi intelectualii se cred patrioţi? Deci, care e diferenţa între unul patriot şi unul ne-patriot?  

„Intelectualii patrioţi” sînt cei care abuzează de o retorică patriotardă, sentimentalistă care nu ţine nici de discursul politic, nici de cel raţional-argumentativ. Am un vag sentiment că în R.Moldova sînt prea mulţi „patrioţi” şi prea puţini cetăţeni. Noi avem nevoie pur şi simplu de intelectuali critici şi cu mintea lucidă.  

4. Cum ai aflat contactele lui Tkaciuk, de cînd îl cunoşti şi ce ţi-a răspuns el la invitaţie? 

Mark Tkaciuk este o persoana publică. Demult nu mai sta în umbră, deci e destul de uşor de ajuns la el. Întîmplător însă avem un prieten comun. Am schimbat cîteva mesaje prin intermediul acestui amic comun. Acest prieten este un om de mare calitate şi în care eu am încredere, care e un amestec etnic interesant şi vorbeşte bine româneşte nefiind moldo-român. Prima oară, m-am văzut cu Tkaciuk în seara de dinaintea lansării. Am discutat, am analizat diverse lucruri, am stabilit nişte condiţii elementare de polemică, discuţie etc. El ştie ce cred despre el, eu ştiu ce crede despre mine. Eu i-am făcut un portret, i-am spus ce cred şi el a fost de acord cu acest portret făcut de mine. Vasile Ernu şi Mark Tkaciuk fac parte din două specii diferite, însă ambele sînt pe cale de dispariţie. El are funcţia de „grănicer”, eu cea de „poştaş” dar şi de „vraci” în sensul arhaic. Eu am o funcţie incomodă căci aduc şi veştile bune şi pe cele proaste, aduc şi viruşi dar şi leacul. „Tkaciuk grănicerul” stă la frontieră şi controlează intrările şi ieşirile. Eu trebuie însă să mă strecor să aduc mesajul şi medicamentul. Eu am o funcţie „igienică”, trebuie să dau cu „periuţa de dinţi pe creierul cariat” cum ar spune O. Panfil. Nu e cazul să dezvolt acum acest subiect fiindcă e o temă dintr-o altă carte a mea. Cele două specii vor muri, nu din cauză că se vor distruge una pe alta, ci din cauză ca deja apar noi mutanţi socio-politici. Una din tezele centrale a ultimei mele cărţi, „Ultimii eretici ai Imperiului”, susţine că riscurile, pericolele, dar şi salvarea pot veni de unde ne aşteptăm cel mai puţin. Trebuie să dinamităm adevărurile primite de-a gata, clişeele şi să ne păstrăm mintea limpede şi vie.  

5. Cum comentezi faptul că nu a venit? Chiar credeai că va veni? 

E libertatea fiecărui om să vină sau să nu vină, cu toate că în momentul în care faci o promisiune trebuie să te ţii de ea. Mark Tkaciuk însă şi-a motivat absenţa şi chiar a găsit un mijloc ingenios de a se explica: a intervenit pe facebook în momentul în care “intelectualii patrioţi” îmi dădeau lecţii de morală de tip komsomolist. Tkaciuk a afirmat că nu a venit din cauza întîrzierii unui avion (acelaşi motiv pe care l-a avut si Oleg Serebrian). Deci e plauzibil ţinînd cont că în acea seara a fost ceaţă pe aeroport. El şi-a cerut scuze public pentru acest incident. Însă a mai adăugat ceva interesant. El zicea cam aşa: “Dacă eu, Mark Tklaciuk, aş fi venit la lansare şi aş fi zis ce cred despre cărţile tale, adică te-aş fi lăudat, atunci, în loc să te ajute, gestul meu te-ar fi compromis definitiv în faţa „intelectualilor patrioţi”. Cum ar fi să fii lăudat de opoziţia totalitară?” 
(Mark Tkachuk С ними – патриотами- я договорюсь. А ваще, Василий, каюсь. Ну может оно и к лучшему. Представляешь, я бы пришел и стал бы хвалить твои книги. Скандал! Полная дискредитация внесистемного Василия Ерну, пожавшего лавры со стороны тоталитарной оппозиции. Тебя бы наши патриоты просто бы заклевали. November 18 at 9:24am ). „Intelectualii patrioţi” n-ar fi suportat aşa ceva, mai ales că nu au fost invitaţi să facă oficiile. Sorry, „parada o conduc eu”.  

6. I-ai aruncat mănuşa. Explica-ne clar, în detalii, în ce va consta duelul şi care e scopul acestuia? De ce l-ai ales ca adversar anume pe el, dar nu, să zicem, pe Reidman sau chiar Voronin? 

Tkaciuk vorbeşte o limbă şi foloseşte tehnici pe care le înţeleg, cu care ştiu cum să lupt. Discursul „emoţional-ezoteric” al „patrioţilor” nu-l înţeleg. Despre un posibil „duel” o să aflaţi la timpul potrivit. 
Voronin nu este decît parţial în aria mea de acoperire. Cu Voronin şi aparatul său politic se poate lupta numai într-o formulă asemănătoare. S-a dovedit că “maşinăria Voronin” poate fi învinsă de o altă “maşinărie politică” cum e cazul celei mobilizate de fosta opoziţie. Rolul intelighenţiei este (după cum susţin şi în noua mea carte) acela de a fi într-un raport critic faţă de Putere şi care trebuie să producă un anumit gen de reflecţie şi orizont de sens. Nu poţi duce o bătălie dacă nu ai spaţiu, dacă nu poţi nici măcar să dai din coate, dacă nu poţi ridica pumnii. Ambele tabere, şi “bunii” şi “răii” au nevoie de acest spaţiu, de aceea ei trebuie să comunice între ei. Noi, intelectualii, sîntem cei care defrisăm spaţii creînd condiţiile pentru bătălie, strategiile de luptă şi formele de apărare. Bătălia reală politică o dau însă alţii. Fiecare are funcţia lui în societate. 
Ei bine, Mark Tkaciuk a îndeplinit ani de zile această funcţie de “extindere a domeniului luptei” pentru partidul care a guvernat 8 ani de zile, dar mai degrabă în calitate de strateg decît de intelectual. Acum se pare că parţial funcţia lui s-a schimbat. Ce a făcut marea parte a inteligenţiei noastre ”patriotice”? Nu ştiu. Unii au luat bănuţi de la statul român şi au făcut estetisme călduţe renunţînd şi la “domeniul luptei” şi la gîndirea critică. Nu e treaba mea să-i judec. Încerc doar să înţeleg. Cei care au început cu adevărat să ducă o bătălie sînt o generaţie nouă, tînără care a reuşit să se impună şi să-şi diversifice formele de revoltă şi luptă. Sper însă să nu capoteze în zona naţionalismului bigot, a fobiilor antiruseşti sau a „anticomunismului postcomunist” profitabil dar la fel de dăunător ca şi comunismul. A mai început să apară şi o intelectualitate tînără şi dinamică căreia trebuie să-i pregătim terenul şi să o ajutăm să se afirme. 

7. Crezi că  se vor întoarce comuniştii la putere în RM?  

Dacă te referi la Partidul Comuniştilor, atunci părerea mea este că acesta nu este un partid comunist. Este un mutant care combină un naţionalism moldovenesc local, cu ortodoxism bigot şi comunism social, totul încorsetat de un liberalism economic de tip clientelar. Acest partid va fi nevoit să se reformeze în următoarea perioadă şi probabil e capabil să revină fiindcă ştie să lucreze cu aparatul de Stat. Dacă ne referim la comunism ca la regim, atunci pot spune cu siguranţă că nu ne paşte pericolul. Pînă şi cei mai vajnici reprezentanţi ai lui, Lenin şi Stalin, s-au privatizat. Deci, nu vă temeţi de comuniştii Lenin şi Stalin, ci de proprietarii Lenin şi Stalin. 

8. Caracterizează, te rog în cîteva cuvinte toţi liderii politici moldoveni: Filat, Ghimpu, Urechean, Lupu, Voronin, Chirtoacă, Diacov.  

Simpatiile şi poziţiile mele politice se ştiu. Sînt un intelectual de factură stranie socialist-creştină. Faţă de orice tip de putere mă găsesc în raport critic. Un intelectual poate fi de curte sau de exil. Ăsta ne e destinul. Însă, cînd trebuie să aleg, îmi fac un calcul politic raţional şi votez în interesul binelui comunităţii şi al meu. Nu sînt cetăţean al R.M., aşa că nu am votat. Însă voi deveni curînd. Am trecut de la cetăţenia sovietică la cea românească, însă se ştie că în România am făcut lobby pentru fosta opoziţie şi, în mod special, pentru noul partid PLDM, fără a renunţa la poziţia critică şi distantă. Da, Filat are cea mai competentă echipă, un discurs pe placul politrucilor de la Bruxelles şi mişcări coerente. Important e să nu se confunde conducerea ţării cu conducerea unui SRL. Adică, sper să depăşească faza tehnocrată a conducerii. Tehnocraţii pot produce un SRL, dar nu o ţară. De aceea e nevoie şi de alt gen de proiecte. E o poveste mai lungă. Speranţele multor oameni destupaţi e legată de ei. Domnul Ghimpu, chiar dacă e „baiat de-al nostru” are un tip de reflecţie şi de maniere care-mi aminteşte tare mult de Voronin. Aceleaşi apucături, acelaşi mod de a folosi limbajul şi microfonul, aceleaşi confuzii între naşi, fini, cumătri, nepoţi şi funcţii ale statului. Domnul Lupu e într-o situaţie favorabilă, dar foarte dăunătoare pentru celelalte partide. El este în postura de căpuşă, e ca musca la arat: comuniştii se zbat, cele mai puternice partide din noua Coaliţie trag din greu şi Lupu adună procente. El nu face şi nu trebuie să facă nimic, căci toţi ceilalţi lucrează pentru el. E o poziţie tare stranie şi nimeni nu poate face ceva căci dacă cineva va îndrăzni acum să-l pună acolo unde-i este locul, el va fi transformat într-un martir. Încă unul? Această poziţie de căpuşă îl avantajează foarte mult, însă lucrurile nu pot dura aşa la nesfîrşit. Dar nu are rost acum să-i analizăm pe toţi. Voronin e mai complicat, dar avem şi justiţie, nu numai analişti, iar ceilalţi, nu mi se par interesanţi. Chirtoacă? Totuşi e prea tînăr şi mai confundă jucăriile.  

9. In cărţile tale, se observă totuşi o nostalgie faţă de URSS. Cum o explici? 

Ideologia dominantă  actuală pune interdicţie la unele sentimente. Ei urlă că nostalgia e un lucru „rău şi periculos”. Asta mă cam supără şi scoate din sărite. Comuniştii au pus interdicţie la tot soiul de sentimente umane, capitaliştii, altora. Nostalgia, dragostea şi ura, prietenia şi disperarea sunt sentimente umane, nu putem trăi fără ele. Am mai spus-o şi o repet: dacă excludem din literatură nostalgia, atunci rămânem numai cu „fabrici şi uzine”, cu suportul lor material. 
Nostalgia este un sentiment ce ţine de timp, de sens şi nu de loc sau ideologii. Avem nostalgii „după acele vremuri”, nu după acele ideologii capitaliste sau comuniste. Numai fanaticii şi imbecilii pot avea nostalgii după ideologii. Numai rebuturile umane nu au nostalgii. Da, am avut o copilărie şi o adolescenţă fantastică, care, întîmplător, „a avut loc” în URSS. Nu accept ca politrucii actuali să-mi rescrie memoria şi să-mi pună interdicţie la nostalgie.  

10 . Cum apreciezi sistemul politic actual din Rusia: e dictatură sau democraţie? de ce? 

Nu, în Rusia actuală  nu este dictatură, aşa cum R.M. în guvernarea precedentă nu a fost dictatură. Au existat abuzuri şi încălcări ale legii, însă nu e vorba de dictatură. Rusia e un amestec straniu de liberalism feroce combinat cu un soi de politică de tip cartel. Dar cartelizarea politicii e în ascensiune nu doar în Rusia. În Rusia sare în ochi din cauza dimensiunilor şi stilului lor.

11. Spuneai că  vei scrie o carte despre Moldova. Despre ce anume vrei s-o faci?

E greu să vorbeşti despre proiecte noi. Mă interesează foarte mult să scriu despre Moldova, însă cu siguranţă o voi face cu totul altfel decît s-a făcut pînă acum. Ştiu care sînt elementele cheie, însă nu ştiu încă cum se va derula povestea. Voi umbla mai mult la grilele clasice de interpretare. E ca şi cu miopul căruia îi cresc dioptriile şi din cînd în cînd îşi schimbă ochelarii. De asta avem nevoie la noi: să mai schimbăm ochelarii prin care privim şi lumea, şi pe noi. 

12. Cum au decurs celelalte lansări ale volumului? 

Fiecare oraş  are farmecul şi stilul său. Una e să lansezi la Bucureşti, unde acum locuiesc şi cunosc foarte multă lume, şi alta e să lansezi la Chişinău, Iaşi, Cluj, Timişoara. Toate sînt oraşe în care am locuit. În fiecare oraş am avut ca invitaţi oameni deosebiţi, iar cu o parte din ei mă aflu pe poziţii destul de diferite. Îmi asum riscul să aduc oameni care mă vor critica, care au curajul să-mi spună: „Ernu, aici baţi cîmpii sau ai greşit”. Nu vreau laude şi afişaje cu VIP-uri intelectuale. Vreau ca „jocurile de artificii” ale lansărilor mele să fie în primul rînd o reflecţie şi să ajute publicul să afle de cartea mea. Eu mă legitimez sau delegitimez doar prin cartea mea şi nu prin aceste „jocuri”. „Artificiile” se vor stinge în cîteva zile, iar cea care rămîne este cartea. Deci, lectură plăcută. Şi dacă „Ultimii eretici ai Imperiului” vă va enerva sau vă va ajuta să vă puneţi un semn de întrebare, înseamnă că scopul a fost atins.  

 

„ Numai rebuturile umane nu au nostalgii”

http://sprevest.ro / 9 decembrie 2009 / Oxana GREADCENCO 

Faceţi parte din prima generaţie a basarabenilor veniţi la studii în România. Ce v-a determinat să optaţi pentru o facultate în România şi de ce anume Iaşiul ?  

Da, am ajuns în România în primul val de studenţi, în anul 1990. Iniţial, vroiam să merg la Timişoara, însă acolo nu aveau facultatea de filosofie şi cu amicul meu, Lilian Negură, am ales Iaşiul. El a mers la psihologie, eu, la filosofie. Am ales la întîmplare cred. Oricum, ştiam că am 3 oraşe universitare importante pe ştiinţele umane: Iaşi, Cluj, Bucureşti. Îmi place Iaşiul. Şi astăzi îl consider unul dintre cele mai importante oraşe din România. Pentru studii e excelent. Iaşul are un spirit aparte. Am stat, după Iaşi, şi la Cluj, şi Bucureşti. Clujul este prea conservator pentru gustul meu, Bucureştiul prea alert şi-ţi fură energia dacă nu eşti atent. Iaşiul însă este perfect: o combinaţie stranie dintre melancolie, atmosferă molcomă, stil de viaţă mai puţin mercantil, o anumită poetică în aer, o anumită mistică valaho-slavă… e un loc perfect pentru reflecţie. Dar să nu mitizăm… oamenii cu care eşti în relaţie de fapt fac totul fie că eşti la Chişinău, Iaşi, Cluj sau Bucureşti… 

Câţi basarabeni erau pe atunci la Iaşi şi ce dificultăţi întâmpinaţi ? 

Nu ştiu numărul. Ar trebui să vedem nişte statistici cu „descălecarea” basarabenilor în România. E foarte important să ştim cum şi cîţi au venit anual, cîţi au rămas, cîţi s-au întors, cîţi s-au pierdut pe drum. Eram destul de mulţi şi vizibili. Au fost multe probleme, însă cele mai mari cred eu au fost probleme legate de integrare. „Noi” ne-am integrat mai greu, iar „ei” ne-au acceptat mai greu, însă treptat, treptat ne-am obişnuit unii cu alţii şi am învaţat unii de la alţii cîte ceva. 

În timpul facultăţii, dar şi acum fiind la Bucureşti, aţi simţit că sunteţi discriminat în vreun fel pentru că sunteţi basarabean ? 

Da, fireşte că  am fost discriminaţi aşa cum şi noi am produs o „formă de discriminare” făţă de „băştinaşi”. Trebuie să privim acest raport de discriminare reciproc şi într-un context mai larg. Această discriminare se întîmplă peste tot în lume, însă asta nu înseamnă că trebuie să o tolerăm. Mai întîi, trebuie să avem capacitatea de a o analiza, trebuie să o înţelegem, să vedem care sînt cauzele. După care să acţionam, să o combatem. Problema mare legată de acest raport de discriminare vine din ceea ce noi numim „diferenţă”. Ne place sau nu ne place, noi chiar dacă vorbim aceeaşi limbă şi revendicăm aceeaşi cultură sîntem totuşi diferiţi. Diferenţa se poate vedea şi de la o regiune istorică la alta (Muntenia versus Transilvania, de exemplu). Iar noi nu trebuie să uităm că avem o istorie modernă în care am aparţinut mai mult de Imperiul rus decît de spaţiul românesc. Nu e cazul să ne prefacem că această experienţă nu a existat. Sorry, dar în anul 1990 secolului trecut mie îmi era mai uşor să înţeleg un rus din URSS decît un român (cetăţean român adică). De ce? E simplu: cu cetăţeanul rus aveam o istorie comună, o experienţă comună, o amintire recentă comună, o viaţă cotidiană comună. Cu cetăţeanul român aveam doar o „cultură teoretică” comună şi o limbă comună. Însă uneori doar limba este insuficient pentru a te înţelege. De aceea, în cea de-a doua mea carte, „Ultimii eretici ai Imperiului” vorbesc despre reînvăţarea „noii mele Patrii”. În anii 90 a început un proces de cunoaştere reciprocă, de învăţare reciprocă. Aceste discriminări se vor diminua (de dispărut nu vor dispărea niciodată, trebuie să fim conştienţi de aceasta) în momentul în care ne vom cunoaşte mai bine.

În studenţie, cea mai vizibilă formă de discriminare negativă sau pozitivă era cea legată de notele la examene. Ştiai materia, nu primeai 10, fireşte nu ai cum să ştii de 10, fiindcă „eşti din Basarabia”, iar dacă nu ştiai materia primeai pe nemerit un 5 fiindcă „eşti din Basarabia”. Atunci, bătălia şi strategia mea au fost concentrate pe două paliere. Mai întîi, m-am luptat să fiu tratat ca persoană concretă, Vasile Ernu, şi nu ca un personaj care aparţine unui grup şi care este tratat „la colectiv”. Eu răspund pentru faptele mele şi nu un anume grup sau comunitate. Al doilea lucru pe care am încercat să-l promovez, şi care cred cu convingere că este unul din atuurile noastre, e legat de promovarea acestei diferenţe specifice pe care o avem şi nu ascunderea ei. Eu cred că ceea ce la prima vedere pare un dezavantaj, poate fi un mare avantaj şi că pînă şi acumulările negative pot fi transformate într-un atu dacă ai puţină inteligenţă. Noi venim „de dincolo” cu o experienţă total diferită, sîntem copii unui mare Imperiu, majoritatea dintre noi ştim să gîndim în categoriile a două culturi (română şi rusă). Aceste lucruri pot deveni nişte atuuri importante, deci să le folosim. Numai folosind diferenţa putem ajuta mai mult cultura şi spaţiul românesc. Eu le spun mereu amicilor mei din domeniul artei şi literaturii: nu încercaţi să mimaţi şi să fiţi ca un oarecare „escu” de aici, căci veţi fi un „escu” de mîna a doua. Aşa că încercaţi să valorificaţi diferenţa pe care o aveţi. Din păcate, puţini încearcă acest lucru. 

Aţi avut recent lansarea volumului „Ultimii eretici ai Imperiului”  la Chişinău. Cum a fost reîntâlnirea cu publicul basarabean ?  

Nu cunosc foarte bine publicul nou basarabean. Am mulţi amici acolo, însă nu-i cunosc prea bine pe cei din generaţia actuală. Am impresia că e un public aparte şi puţin diferit decît cel din România. E un amestec straniu dintre „superficialitatea” românescă de tip latin (care nu e neapărat rea) şi o sensibilitate „excesivă” slavă. Acest amestec creează un tip de emoţie aparte care se întîlneşte atît în Basarabia, cît şi în Bucovina de Nord. Tot de aici vine un anumit tip de sinceritate, aproape copilărească, uneori naivă şi dezarmantă care în România aproape că nu mai poate fi găsită. Basarabia este pentru mine interesantă tocmai datorită păstrării acestor „sentimente”pe cale de dispariţie şi mai ales a mutaţiilor specifice periferiei de Imperiu care au apărut în ultimii 15 ani. Există tipologii şi fenomene care nu mai pot fi întîlnite în spaţiul occidental (sau tot mai greu pot fi găsite), iar aici sînt din plin. Pe mine mă interesează să înţeleg şi să descriu aceste fenomene. 

Cartea „Născut în URSS” e totuşi plină  de nostalgie. De ce vă e dor cel mai mult din acea perioadă ? 

Repet ce am spus de nenumărate ori. Ideologia dominantă actuală interzice anumite sentimente. Se urlă că nostalgia e un lucru „rău şi periculos”. Asta mă cam scoate din sărite. Comuniştii au interzis tot soiul de sentimente umane, capitaliştii, altora. Nostalgia, dragostea şi ura, prietenia şi disperarea sunt sentimente umane, nu putem trăi fără ele. Am mai spus-o şi o repet: dacă excludem din literatură nostalgia, atunci rămînem numai cu „fabrici şi uzine”, cu suportul lor material.

Nostalgia este un sentiment ce ţine de timp, de sens şi nu de loc sau ideologii. Avem nostalgii „după acele vremuri”, nu după acele ideologii capitaliste sau comuniste. Numai fanaticii şi imbecilii pot avea nostalgii după ideologii. Numai rebuturile umane nu au nostalgii. Da, am avut o copilărie şi o adolescenţă fantastică, care, întîmplător, „au avut loc” în URSS. De ce îmi este dor de acel timp? E greu de spus. Îmi este dor „de acel timp” fiindcă el este „raiul meu” pe pămînt. 

Daţi câteva nume de tineri scriitori basarabeni în care credeţi 

Uh… ce mai înseamnă tineri… Fireşte că îi voi aminti pe cei pe care-i cunosc mai bine… pe unii încerc să-i şi promovez… Mie îmi plac de la Dumitru Crudu la Iulian Ciocan şi de la Fraţii Vakulovki la Mitoş Micleuşanu şi Baştovoi. Apar poeţi noi precum Gamarţ, Hose Pablo, Alex Cosmescu…

Aş mai aminti şi de tineri din alte zone decît cea literara în care cred: Lilian & Petru Negură, Igor Caşu, Vitalie Sprinceană, Dorin Năstas, Andrei Gusco… de fapt sînt tare mulţi pe care ar trebui sa-i cunoaştem mai bune. Şi să nu uităm şi de scriitorii de limbă rusă din R. Moldova. Sînt cîţiva foarte buni precum Oleg Panfil şi Vladimir Lorcenkov. 

La Moscova a apărut varianta în limba rusă a cărţii „Născut în URSS”, aţi mers în ultima vreme nu o dată acolo. Cum e actualul cetăţean rus faţă de cetăţeanul sovietic ? 

Da, cartea mea a apărut la una din cele mai prestigioase edituri ruseşti, AdMarginem din Moscova. Era editura mea preferată şi când l-am cunoscut pe editor care a decis să mă publice în rusă a fost o adevărată bucurie pentru mine. În anii 90 nici nu visam aşa ceva, iar acum sînt bun amic cu Saşa Ivanov (cel care a creat editura) şi cu o parte din scriitorii lui de elită. E o onoare pentru mine. (Fireşte că sînt onorat să fiu editat şi de cea mai importantă editură din România, ed. Polirom). Urmează ca în 2010 cartea să apară în alte 5 limbi.

Am mers în ultimii ani cu regularitate la Moscova pentru că am intrat în circuitul lor cultural. Adică sînt invitat la diverse tîrguri de carte, festivaluri, dezbateri. Cum e actualul cetăţean rus? E foarte greu de spus. E şi el în tranziţie ca tot Estul însă ruptura pe care ei au trait-o este infinit mai mare, iar problemele lor sînt mai copleşitoare şi mai dramatice. Totuşi ei au pierdut un Imperiu, iar aceasta este o catastrofă pentru ei. Ar trebui să înţelegem aceasta. Ruşii trăiesc una din cele mai mari catastrofe cultural-politice din ultimii 100 de ani, echivalentul Războiului civil şi al celui de al 2-lea Război pentru Apărare Patriei. Dar ei sînt obişnuiţi cu asta. Să sperăm că „prăbuşirea Imperiului” creează posibilitatea facerii unei lumi ruseşti mai bune. Prăbuşirea Imperiilor uneori pot duce la renaşteri spectaculoase sau la dispariţii totale. Vom vedea ce va urma…. 

Cât de mult v-a schimbat Bucureştiul ?  

Nu-mi dau seama cît m-a schimbat Bucureştiul. E totuşi al 7-lea oraş în care locuiesc. Pot spune că am experienţa schimbării locurilor de trai. Fiecare loc nou te influenţează cumva. Cel mai mult însă te influenţează oamenii care locuiesc în acel spaţiu şi cu care intri în interacţiune. Ei creează noi posibilităţi de dezvoltare, de reflecţie etc. Bucureştiul este un oraş fecund pentru mine. Mie îmi plac în acest oraş tocmai lucrurile care acum nu prea plac aici. Mie îmi place aerul oriental al Bucureştiului. Bucureştiul este poate unul dintre cele mai orientale oraşe din Europa. Un orient occidentalizat, însă totuşi orient, iar aceasta este marea lui calitate. Cum spune faimoasa replică rusească: orientul este o chestiune subtilă.  

Ce părere aveţi despre tânăra generaţie de politicieni de la Chişinău. Merită să avem încredere în ei ? 

Aceştia sînt, cu ei defilăm. Am făcut lobby pentru noua alianţă ajunsă la putere cu toate că sînt cîteva partide acolo în care nu am mare încredere. Însă sînt şi partide care au adus oameni noi, tineri, cu un alt tip de discurs. Nu avem de ales, trebuie să încercăm şi altceva. Sper din tot sufletul să nu ne dezamăgească prea tare, căci atunci va fi dramatic.  

În ce împrejurări v-aţi întoarce la Chişinău ?  

Mă întorc oricînd în Chişinău. În următoarea perioadă sper să am tot mai multe proiecte legat de acest spaţiu. Dacă te referi la o întoarcere în sensul de a locui permanent acolo, atunci nu cred că e posibil din cauză că sînt prins în proiecte pe care le fac aici. Însă astăzi nu mai este o problemă „locul geografic” în care te afli, fiindcă poţi activa foarte uşor şi de la distanţă. De fapt, „geografia” a cam dispărut, iar „distanţele” s-au micşorat al naibii de mult. Oricum, voi vizita Chişinăul ceva mai des, sau cel puţin aşa sper.