„O lună în confesional”

interviu cu Liviu Antonesei,

realizat de Nicoleta Dabija

 

 

ND – Domnule Antonesei, cum anume pot să convieţuiască într-un singur om dimensiuni variate şi cum reuşiţi totuşi să vă inseraţi în mintea cititorilor şi a celor ce vă cunosc ca un eu „mereu acelaşi”?

 

LA – Nu este doar posibil, este chiar necesar pentru orice fiinţă de oarecare complexitate, cum se întîmplă să fie omul! Dacă micul meu prieten patruped, vorbesc despre canişul Tico, pare să-şi arate, succesiv, cînd nu şi simultan, mai multe identităţi, cum ar putea să fie stăpînul său o fiinţă uniformă, cu o singură faţă, „unidimensională”, ca să reiau formula unui autor foarte la modă în tinereţea mea, chiar dacă el nu se gîndea neapărat chiar la acelaşi lucru? Mă refer, desigur, la Herbert Marcuse, unul dintre „profeţii” revoltelor tinerilor din 1968, din întreaga lume. Revenind la întrebare, deşi nu sînt filosof, mă tem că răspunsul nu poate fi decît unul... dialectic! Vreau să spun că sînt „mereu acelaşi”, deşi pînă şi compoziţia mea chimică se schimbă de la un moment la altul, tocmai pentru că am acele multiple identităţi parţiale, aceste mai multe feţe care, din fericire pentru mine şi pentru ceilalţi, se întîmplă să se afle într-o anumită armonie sau, cum spuneau cei vechi, syn-phonie, simfonie. Dacă această din urmă calitate ar lipsi, fără îndoială că nu aş mai părea deloc „mereu acelaşi”, ci un fel de ciudăţenie antropologică, dacă termenul ar mai fi adecvat, o hidră cu numeroase capete. Toţi oamenii cît de cît normali se află desigur în aceeaşi situaţie, dar la cei mai mulţi este mai puţin evidentă această coexistenţă a Unului şi Multiplului pentru că sînt mai puţin curioşi de felul lor, mai puţin neastîmpăraţi, preocupările lor fiind mai limitate şi, fatalmente, mai vizibil unitare.

 

ND – Cum este să fii Liviu Antonesei, unitatea aceasta care nu se pierde în multiplele sale identităţi, ci se fortifică, aş crede, din jocul lor asemenea firului de lînă pe care l-a fortificat Wittgenstein în istoria filosofiei?

 

LA – Ca să fiu sincer şi fără vreo dorinţă de a epata pe cineva ori de a dori să provoc cuiva vreun complex, eu zic că este foarte bine, pentru mine, desigur, în primul rînd, că sînt aşa cum sînt! În primul rînd, nu mă plictisesc de mine şi cu mine. Al doilea, poate reuşesc să fiu mai puţin plicticos şi pentru ceilalţi. Pe deasupra, am senzaţia că toate aceste identităţi, toate aceste dimensiuni, toate aceste preocupări, adesea foarte depărtate una de cealaltă – să scrii comentarii despre politica românească şi poezii de dragoste la interval de cîteva ore poate fi destul de derutant pentru multă lume –, mă ajută să mă cunosc mai bine, să-mi măsor puterile creative, să-mi evaluez deschiderea şi limitele. Să ştiţi că eu l-am luat destul de în serios pe Socrate şi o bună parte din timpul meu, din viaţa mea le consum ca să mă cunosc – cît de bine pot! – pe mine însumi, dar nu pe un „mine” izolat, solipsist, ci pe acel „mine” care se află la intersecţia nenumăratelor sale contacte cu lumea, chiar cu Lumea, de la divinitate şi pînă la firul de iarbă, pe care, ca un bun buddhist, regret adesea că-l strivesc sub talpă.

 

ND – Revenim la Literatura, ce poveste! şi la ideea pe care am amintit-o deja, anume că realitatea nu e multiplă, ci are dimensiuni. Putem aplica această idee şi eului D-voastră, să spunem că el nu e multiplu, nu e un eu-ciorchine, cum l-ar numi un filosof postmodern, ci numai un eu în mai multe dimensiuni?

 

LA – Vreau să vă felicit. Cred că aţi reuşit să spuneţi mult mai concentrat şi mult mai bine ceea ce mă tot chinui eu să tot spun de vreo două pagini încoace. Încă o dată, vă felicit, dar vă şi mulţumesc, pentru că m-aţi ajutat să mai fac un pas pe calea aceasta, preferată de mine între toate, care este autocunoaşterea.

 

ND – Nu distingeţi calitativ între realitate şi ficţiune, între concret şi virtual, dar faceţi totuşi alte distincţii între acestea?

 

LA – Nu, nu disting calitativ între dimensiunile „realităţii” – în conceptul meu de realitate intrînd, de altfel, şi ficţiunea, simbolicul etc. –, nici nu le ierarhizez, considerîndu-le egal justificate ontologic, măcar pentru fiinţa care sîntem şi pentru Dumnezeu, dacă nu pentru toate vieţuitoarele şi chiar existenţele, fiindurile, ca să mă dau totuşi filosof făcînd o aluzie la Heidegger! Totuşi, „concepţia” aceasta a mea, dacă nu sună prezumpţios, aşa simplă cum pare, este destul de greu de explicat, de expus celorlalţi – ca să nu mai vorbesc de acceptat! –, aşa că, măcar uneori, disting şi eu, din considerente pur didactice, între respectivele dimensiuni, deci pentru a reuşi să fiu mai clar. Dar am grijă mereu să precizez că este vorba despre dimensiuni, nu despre nivele ale realităţii unice despre care vorbim. Am un prieten mai tînăr, care este filosof, pe nume Gabriel Vacariu, iar numele trebuie reţinut, pentru că este unul dintre puţinii filosofi în viitorul căruia cred, autorul unei cărţi, de filosofie pură desigur, în care prezintă un punct de vedere exact pe dos, chiar dacă perspectivele noastre sînt diferite. Pentru el, masa ca obiect vizibil în această lume şi ceea ce formează aceeaşi masă în lumea subatomică ar fi două entităţi epistemologic, dacă nu şi ontologic diferite. Pentru mine, cele două „mese” şi multiplele lor reprezentări simbolice, cyberspaţiale şi chiar fantasmatice aparţin aceleaşi lumi. De bună seamă, eu înţeleg prea bine ce vrea să spună el acolo – se referă, în fapt, la imposibilitatea de a cunoaşte cu aceleaşi instrumente cele două „lumi” dar, totuşi, este vorba de „lumi”, pe cînd eu nu cunosc decît „Lumea”. Ciudat, eu sînt mai degrabă un artist, el un filosof şi, probabil, mai firesc ar fi fost să fi adoptat fiecare poziţia celuilalt!

 

ND – De ce ţineţi atît de des să vă descotorosiţi de postura de filosof? Deja cred ca aţi făcut-o de cîteva ori de când am început discuţia aceasta... Poziţia luată în chestiunea dinainte poate fi a unui om care a ajuns la o viziune personală, a unui om matur spiritual, nu cred că trebuie să fii filosof pentru a face astfel de afirmaţii. Şi apoi, poate chiar sunteţi filosof, în înţelesul unui om a cărui preocupare fundamentală este să gândească riguros şi susţinut viaţa şi eul propriu. Recunoaşteţi doar că aţi luat celebra maximă a lui Socrate în serios. Lecturi aveţi destule în domeniu… Nu sunteţi un filosof în sensul clasic al cuvântului, nu vă atrage ideea de sistem filosofic, dar un trăirist, un existenţialist aţi putea fi…

 

LA – Nu ştiu exact de ce fac asta! Poate că strugurii sînt prea acri ori este foarte greu de ajuns la ei! Dacă am părut puţin maliţios cu filosofii şi filosofia, regret sincer. Însă faptul că nu sînt un filosof este una din puţinele mele certitudini. Pe de o parte, am adesea senzaţia că filosofii se chinuie să spună banalităţi – sau chiar lucruri importante – pe sute de pagini, complicînd inutil lucrurile. Pe de alta, sînt şi eu convins că acest lucru este legitim şi necesar, dar nu cred că mi se potriveşte mie. Nu e o poziţie a priori, nu este vorba despre o prejudecată înnăscută, ca să spun aşa, pentru că am ajuns la asemenea păreri după ce, într-adevăr, i-am citit pe filosofi, ba chiar se mai întîmplă şi acum să-i citesc. Există, de altfel, o mulţime de filosofi care îmi plac, de la Platon la Descartes şi Kant, de ultimul, de altfel, m-am ocupat cîţiva ani. Pe Hegel l-am detestat mereu, dar am început să-l înţeleg datorită lecturilor aplicate ale lui Noica şi Kojève. Am însă o antipatie destul de bine conturată pentru filosofia de sistem, pentru că de tînăr am votat cu Kierkegaard în contra lui Hegel şi, probabil, din acest motiv mă simt mai apropiat de ceea ce numiţi dumneavoastră linia existenţialistă, trăiristă. Dar nu fără de nuanţe, pentru că Heidegger este socotit un existenţialist, iar mie mi se pare pur şi simplu un fel de – nici nu ştiu cum să spun asta, ca să nu sară filosofii pe mine! –, deci nu chiar un escroc intelectual, dar un fel de speculant în marginea limbilor elină şi germană. Fără îndoială, mi-am conturat şi eu un fel de – cum se spunea pe vremuri! – „concepţie generală despre lume şi viaţă”! –, dar aceasta este una de uz personal, deci o concepţie similară celei pe care o poate avea orice ţăran de la munte, deal sau cîmpie, poate mai degrabă a unui ţăran din Sadoveanu decît unul din Rebreanu sau Preda. O „filosofie” poate ceva mai pretenţioasă la nivelul limbajului, poate mai elaborată, dar în mod esenţial nu foarte diferită. Şi puternic colorată afectiv, pentru că sînt, totuşi, un artist pînă la urmă. Desigur, un artist cu lecturi, cu formaţie academică completă, care ştie ce spune atunci cînd spune ceva, dar nu un filosof! Din acest motiv, nici nu prea spun despre un filosof sau altul că este bun sau rău, mare, mijlociu sau mic, ci că „îmi place” sau „nu-mi place”. Tot din acest motiv mă simt atras de filonul ce poate fi denumit existenţialist despre care nici nu sînt sigur că e chiar filosofic, de altfel chiar mulţi filosofi repudiază această linie de gîndire sau trec peste ea. Deci, cam acestea ar fi relaţiile mele cu filosofia! O respect, o salut pe stradă, intru şi în vorbă cu ea, dar nu prea cred că vom deveni vreodată prieteni în sensul tare al cuvîntului.

 

ND – Nu vreau să părăsim Literatura, ce poveste!, şi nu numai pentru că m-a fascinat, pentru că o consider cea mai bună carte a D-voastră, ci şi pentru că vă redă „aproape complet” în aceste dimensiuni existenţiale în care credeţi. Am perceput în ea şi o onestitate demnă de luat în seamă. Multor autori le este greu să recunoască faptul că nu s-au născut aşa, din neant, creatori, le este dificil să accepte că nu sunt în întregime responsabili pentru opera lor. D-voastră nu doar că spuneţi cititorului în mod clar şi simplu ce aţi învăţat de la alţii, ce aţi împrumutat, ce aţi asimilat, dar mai mult, convingeţi că devenim noi înşine personalităţi singulare prin cultură, prin afectarea pozitivă pe care o primim din cărţi, de la autori pe care-i putem considera din aceeaşi familie spirituală. Mi s-a părut impresionant în paginile acestei cărţi să-i descopăr pe Borges, pe Miller, pe Culianu, fără ca Liviu Antonesei să piardă ceva din sine însuşi prin acest joc cu eurile altora, transfigurate prin scris în dimensiuni proprii. Am înţeles bine? De fapt, de înţeles am înţeles, poate nu m-am exprimat suficient de bine aici…

 

LA – Ce-mi faceţi, dragă Doamnă! La început, mă socoteaţi expert în viaţa mea, deşi eu doar bîjbîi ca să aflu ce este cu mine, acum credeţi că m-aş pricepe şi la „opera” mea! Sînt curios ce păcate îmi veţi mai găsi! Cum am acceptat de bunăvoie această discuţie, fără să fac vreo listă de teme prohibite, de bună seamă că voi încerca să-mi duc crucea sau, ca să nu pară că este vorba chiar despre vreo corvoadă, voi cita poetul: „bucuroşi le-om duce toate...”. Mă bucur că vă place cartea asta, care şi mie încă îmi place foarte mult, poate şi pentru că, în două etape, s-a fost scris în aproape un sfert de secol. Poate să fie şi cea mai bună carte a mea, dar nu mă pot eu pronunţa în această privinţă, oricum ţin foarte mult la ea, la vremea aceea lungă în care am scris-o. Nu ştiu dacă despre onestitate este vorba ori numai despre prudenţă atunci cînd îmi recunosc rădăcinile! N-aş vrea să mă bănuie cineva că umblu la furat idei! Iar acum, încercînd, totuşi, să devin mai serios, trebuie să clarificăm cîteva lucruri. Nici un autor nu se naşte pur şi imaculat, într-o versiune finală, nerevizuită şi nerevizuibilă, aidoma Atenei şi ţeasta lui Zeus. Noi, autorii, toţi, sîntem produsul unui anume bagaj cu care venim pe lume, care este mai degrabă unul de potenţialităţi, virtualităţi, dar care se actualizează şi sporeşte prin toate experienţele noastre formative – dar pentru un autor, direct sau mediat, chiar toate experienţele sînt formative. Cu atît mai mult sînt formative cele de lectură. Paradoxul pe care îl puneţi în lumină în final nu este chiar un paradox, nu e ceva inexplicabil. Cu cît experienţele, inclusiv cele de lectură, sînt mai numeroase şi mai variate, cu atît şansele unui autor de a prezenta o anume originalitate, un sunet propriu sporesc. Ştiţi vorba „mă tem de omul unei singure cărţi”. Eu o socotesc adevărată şi din acest punct de vedere, deci nu doar al pericolului fanatismului, ci şi de cel al epigonismului. Prin urmare, cu cît un autor are mai mulţi autori preferaţi, cu cît sînt aceştia mai diferiţi, cu atît mai bine – şi pentru respectivii autori, pentru că toţi scriem ca să fim citiţi, dacă nu cumva chiar pentru a influenţa, dar şi pentru „noul” autor însuşi, pentru originalitatea, sigur relativă, a muncii acestuia.

 

ND – Încerc să văd puţin mai departe această realitate în care credeţi, a diferitelor laturi ale identităţii, întreţine ea o caracteristică personală, tendinţa spre un joc serios cu D-voastră înşivă?

 

LA – Da, este o caracteristică personală în funcţie de care îmi şi petrec viaţa, e un joc serios, pentru că jocul e întotdeauna serios, doar joaca poate fi şi neserioasă. Iar eu mă joc tot timpul, urmînd de altfel exemplul Zeului despre care vorbeau „strămoşii mei”, gnosticii! Dar e foarte posibil să mă joc şi în propoziţia pe care tocmai am încheiat-o, nu vă lăsaţi indusă în eroare! Dacă însă veţi privi atent, veţi vedea că trebuie să fie o strategie de evitare a accesului spre o a anumită adîncime foarte intimă a persoanei mele, ca să par cult, spre intimior intimo meo. Cum poate am mai spus-o aici, evit să mint pe cît este omeneşte posibil, dar mai încerc şi să evit anumite răspunsuri, să tac anumite lucruri.

 

ND – Evident că am observat tendinţa de a vă sustrage unei incursiuni mai adânci în propria intimitate, de aceea şi insist cu astfel de întrebări, doar, doar veţi ceda în cele din urmă…

 

LA – Nu doresc să mă sustrag, uneori, acestor incursiuni din vreo teamă de ceva, ci dintr-un fel de exces de pudoare, care mă bîntuie cîteodată. Însă, cum veţi fi observat, cine stăruie, eventual, cum am văzut că s-a întîmplat deja, cu întrebările formulate din nou, poate cumva altfel, poate obţine succese importante. Cred că m-aţi făcut să spun unele lucruri pe care nu le-am mai spus nimănui pînă acum, nici măcar nu le-am scris sub acoperirea ficţiunii. Asta este, doar n-o să dau acum înapoi, nu?!, doar n-o să-mi retrag mărturisirile.

 

ND – Am putea interpreta această atitudine şi ca o reţinere lăuntrică, poate ca o teamă a omului de răspunsuri definitive, de etichetare, de maturizare, de moarte în cele din urmă? Un răspuns poate fi luat ca o ipostază a morţii…

 

LA – Cred că aţi nimerit zece din zece, ceea ce mie nu mi se întîmplă întotdeauna, deşi mă chinui cu sinele propriu de mai bine de jumătate de secol. E foarte adevărat că în multe lucruri esenţiale prefer să nu găsesc răspunsuri, deşi le caut ori măcar mă prefac că le-aş căuta. Dacă aş găsi răspunsul definitiv, aş fi cu siguranţă mort, „mort şi livid”, cum suna titlul unui vechi film sîrbesc, or eu iubesc viaţa, sînt înnebunit de viaţă, vreau să spun de viaţa aceasta în care mă aflu acum, nu e vorba de vreo altă viaţă în care aş putea ajunge datorită samsarei, nici de „viaţa viitoare”, eternă, fericită şi paradisiacă, pe care mi-o promite Scriptura, de fapt, mai degrabă popii decît Scriptura! Eu aş vrea să fiu etern exact în această viaţă, aşa cum este ea acum, în această lume fermecătoare şi plină de defecte şi provocări şi, dacă asta nu se poate – şi nu se poate! –, atunci măcar vreau să fiu pe deplin viu pînă la plecare.

 

ND – Un om preocupat să se cunoască pe sine e deopotrivă un om care lucrează asupra eului personal. Cum a fost munca aceasta cu D-voastră? Care sunt „instrumentele de lucru”? Aţi temperat în timp anumite tendinţe exagerate, consideraţi că aţi scăpat de anumite defecte sau măcar că le puteţi ţine sub control? Îmi imaginez că sunteţi locuit măcar uneori de stări „păcătoase” şi că puteţi identifica şi atribute negative în sinele propriu…

 

LA – Aş spune că lucrul cu mine însumi a fost principala mea preocupare în această viaţă, dacă nu chiar din primii ani, atunci cu siguranţă măcar din adolescenţă. Şi cred că am obţinut unele rezultate, pentru că în frageda tinereţe, am senzaţia, eram un om aproape imposibil de suportat şi nici nu cred că m-au suportat mulţi vreme prea îndelungată! Aveam un temperament cu totul inconfortabil celorlalţi, cu variaţii enorme de dispoziţie, cumva ciclotimic, cum am mai spus pe la începutul discuţiei, cu entuziasme neînfrînate şi depresii pînă în pragul sinuciderii, cu explozii de furie, urmate de un calm desăvîrşit, pentru scurte perioade. Îmi dau seama acum că n-aş fi vrut să fiu în pielea apropiaţilor mei, de la părinţi la iubitele care nu rezistau multă vreme pe lîngă mine. Cred că descoperirea psihologiei m-a ajutat foarte mult să încerc să repar aceste defecte structurale, un rol trebuie să fi avut şi dictonul lui Socrate deja amintit, dar şi mai mult mi-a fost de folos descoperirea buddhismului tibetan, acum vreo trei decenii. Aşa că, cu autoanalize, cu meditaţie, muzică şi rugăciuni tibetane, am reuşit cumva să mă ameliorez. Cel mai important lucru mi se pare faptul că m-am eliberat aproape complet, în timp desigur, de sentimentele negative, pentru că acestea departe de a dăuna celor împotriva cărora le nutreşti, nu fac altceva decît să te autointoxice, să-ţi otrăvească viaţa. Faptul că nu urăsc, nu port pică, nu invidiez pe nimeni mi se pare marele cîştig al vieţii mele de pînă acum. Sigur, se întîmplă uneori să mai fac cîte o criză de nervi, ori să fiu exasperat de o situaţie anume, dar mă descurc infinit mai bine acum cu asemenea stări decît în prima mea tinereţe. Ba chiar, uneori, mă amuză să le privesc drept semne de viaţă! Pînă la urmă, sînt psiholog de formaţie, profesor, ba chiar profesor de ştiinţele educaţiei, nu ar fi fost absurd să pretind să-i formez pe alţii şi să mă las pe mine pe dinafară? Mai ales cînd educaţia mi se pare a fi doar cadrul amenajat în vederea autoeducaţiei permanente? Am avut şi norocul unui model extraordionar al relaţiilor cu ceilalţi, mă refer la tatăl meu, probabil cel mai bun om din cîţi mi-a fost dat să cunosc, care nici măcar nu putea să bîrfească, ceea ce eu, din păcate, pot, oricîte efoturi fac pentru a mă abţine!

 

ND – Mă pot considera norocoasă înseamnă că v-am cunoscut acum, cînd aţi ajuns la o „formulă îmbunătăţită” a D-voastră înşivă. Îmi e oricum foarte greu să cred că aţi fost vreodată altfel…

 

LA – Nici măcar nu puteţi bănui cîtă dreptate aveţi! Şi fiţi sigură că am fost şi altfel, cu totul altfel, poate chiar mai „rău” , mult mai rău decît am avut eu curajul să mărturisesc aici!

 

ND – Sunteţi conştient de valoarea personală? Iubirea de sine poate fi rezultatul acestei conştiinţe ajunsă treptat la o împăcare cu omul pe care-l însoţeşte prin viaţă?

 

LA – Da, sînt conştient că trebuie să am o anumită valoare, altfel nu s-ar ocupa atîta lume serioasă de mine, inclusiv dumneavoastră care m-aţi luat atît de atent şi, poate, mai competent decît mine însumi, la întrebări. Dar n-aş putea evalua ce şi cît reprezintă această valoare. Pe deoparte, aceasta nu se poate măsura la metru sau kilogram şi, de fapt, nu avem instrumente infailibile pentru a o aprecia. Pe de altă parte, slavă Cerului!, este limpede că viaţa mea este încă una deschisă şi nu ştiu exact unde voi ajunge cu ea. Poate voi ajunge un sfînt, un erou, un geniu, sau poate voi deveni o canalie sau un nebun! Adevărul este că nu putem măsura valoarea unei persoane decît post festum, cînd persoana şi-a încheiat conturile, pînă atunci, nu putem elabora decît judecăţi parţiale şi nesigure. Iubirea de sine? Dar nu sînt deloc sigur că mă iubesc pe mine însumi, nu sînt totuşi, sper!, chiar atît de autocentrat. Sînt sigur însă că am ajuns să mă accept, să mă împac, să mă simt bine uneori împreună cu mine, să-mi fiu cîteodată simpatic...

 

ND – E un pic de adevăr în afirmaţia D-voastră dinainte, că valoarea unui om se poate măsura după moartea lui, dar personal ideea aceasta mi se pare prea mult extinsă ca valabilă. De ce credeţi că după ce persoana şi-a „încheiat conturile” cu viaţa posteritatea poate oferi judecăţi mai precise? Moartea aduce cu sine o definiţie, de acord. Dar de o definiţie are nevoie un autor care preţuieşte viaţa aşa cum spuneţi că o preţuiţi? Desigur, omul singur nu poate să spună despre sine cât valorează, dar de ce ar şti ceilalţi? Pentru mine sunteţi potenţial la fel de bun ca Henry Miller sau Lawrence Durrell şi nu trebuie să aştept nici un fel de moarte ca să mă pronunţ…

 

LA – Oricum am lua-o, moartea e capătul, este închiderea şi abia după ea putem face bilanţul complet. Desigur, se pot face şi evaluări de etapă, dar acestea sînt parţiale şi provizorii, cum probabil am spus deja. Sigur, iubesc viaţa atît de mult încît n-aş dori să mor vreodată şi atunci aş rămîne o potenţialitate perpetuă. Extraordinar de frumoasă postură, din păcate imposibilă! Pînă la urmă, toţi punem afişul „închis” şi atunci de-abia poate începe „inventarul” final. Nu am nici o grabă, vă daţi seama, dar teoretic se poate întîmpla oricînd, chiar acum cînd răspund acestei întrebări şi ea ar rămîne fără un răspuns definitiv. Cred că acum e mai limpede ce vreau să spun! Mă simt onorat că mă alăturaţi unor Miller sau Lawrence, de bună seamă, pentru că sînt doi dintre autorii mei cei mai iubiţi, dar îmi văd lungul nasului! Aş vrea să mă pot compara cu ei, dar pînă atunci mai va! Măcar de-aş reuşi să-mi scriu eu romanele pe care le am în cap, să fie cît de cît o bază de discuţie!

 

ND – Iubirea de sine ar putea fi privită şi ca o întoarcere a eului la sine prin ochii celorlalţi? Ajunge Liviu Antonesei să se îndrăgească pe sine doar ca efect al muncii lăuntrice sau şi prin iubirea pe care o primeşte din afară, de la cei apropiaţi, de la cei dragi, de la cititori etc.?

 

LA – Aici însă, am senzaţia că iar aţi prins ceva! Îmi face plăcere să mă ştiu, să mă simt iubit, ori măcar apreciat şi cred că asta are un efect pozitiv, tonic, asupra mea. De altfel, cum eu însumi sînt un bun conducător de iubire, poate este echitabil să şi primesc din cînd în cînd iubire, deşi nu o solicit şi cu atît mai puţin nu mi-ar trece prin minte s-o cerşesc. Da, cred că este o trăire privilegiată să te poţi privi şi prin iubirea celorlalţi, este un dar nepreţuit şi este excelent dacă reuşeşti să-l meriţi. Puneţi întrebări foarte bune!

 

ND – Şi când pun întrebări foarte bune răspunsul este scurt şi elocvent. Observ că e viabilă la D-voastră ideea că lucrurile pe care le iubeşti prea mult nu pot fi spuse…

 

LA – Constat că pe cît sînteţi de îngăduitoare cu mine, cu atît sînteţi de critică cu dumneavoastră! Nu, ceea ce am spus mai înainte e valabil pentru toate întrebările, deci puneţi întrebări bune în general, care mă provoacă, care mă obligă să gîndesc, să fac autoscopii şi să arunc priviri retrospective, unele chiar mă blochează în primă instanţă. Faptul că la unele răspund mai scurt, iar la altele mai pe îndelete, nu ţine de calitatea întrebărilor, ci de cît de limpezi sînt în mintea mea răspunsurile, iar alteori de numărul de cuvinte care îmi sînt necesare pentru a putea fi cît mai clar. Lucrăm, totuşi, cu nişte imponderabile şi riscurile impreciziei, ale obscurităţii nu sînt deloc mici.

 

ND – Cum priveşte omul pe scriitorul Liviu Antonesei? Dacă l-aţi putea privi din afară l-aţi îndrăgi, l-aţi citi? Îl puteţi considera un scriitor care a creat destul ca să rămână cel puţin în istoria literaturii române sau mai aveţi aşteptări de la el?

 

LA – Cred că reuşesc să-l privesc pe acest scriitor destul de lucid şi critic, fără a-l desconsidera. Nu cred că a creat încă destul pentru a rămîne sigur în istoria literaturii române, deşi a avut parte, la unele cărţi măcar, din mai multe genuri literare, de o primire bună din partea cititorilor şi a criticii literare. Dar sper ca el să mai scrie nişte cărţi, în special aş dori ca el să-şi scrie romanele pe care le are proiectate în minte, ba chiar pe unele chiar schiţate sumar pe hîrtie. Cred că pot spera încă multe din partea sa. Sigur, nu mai este chiar o „tînără speranţă”, dar o speranţă încă mai este. M-aţi prins într-o dispoziţie amabilă faţă de mine, alteori aş fi putut fi mai critic decît am reuşit aici!

 

ND – Care sunt lucrurile importante pe care le-a făcut Liviu Antonesei în viaţă? Şi pe care nu le-a făcut încă?

 

LA – Cred că am reuşit să obţin nişte rezultate destul de bine conturate în munca cu mine însumi, asta mi se pare important. Important este şi că am iubit fără rest cîteva femei şi am întîlnit de cîteva ori reciprocitatea perfectă. Sigur, sînt scriitor, deci e important că am scris cîteva cărţi de care nu-mi este ruşine. Dar cel mai important lucru, pentru că, de fapt, le cuprinde pe toate celelalte şi multe altele, este că am fost un om viu şi încă am rămas viu. Ar fi fost dramatic să fi fost o „mortăciune”! Sigur, dacă aş fi fost, nu mi-aş fi dat seama de asta şi n-aş fi ştiut că trăiesc o condiţie dramatică! O, sînt atît de multe lucrurile pe care nu le-am făcut încă! Nu mi-ar ajunge cîteva cărţi de discuţii pentru a le putea enumera pe toate. Să rămînem, deci, la unul deja amintit – regret că nu mi-am scris nici unul din romanele pe care le am în mine, dar sper să reuşesc, cît sînt încă aici, la Cracovia, să scriu măcar prima pagină la cel cu care doresc să încep. Dacă reuşesc să fac asta, romanul se va scrie, sînt destul de încăpăţînat ca să ştiu asta. Nu ştiu cum va ieşi, dar ştiu că l-aş putea duce pînă la capăt.

 

( „O lună în confesional”, Ed. Eikon)