Octavian Blenchea

 

Port mereu cu mine o literă a mare -

am dezlipit-o de pe un perete în tinerețe

pe un hol

lîngă o ușă

într-o seară

în care niște ochi negri

se înspăimîntau în mine.

Am pus-o într-un buzunar

al cămășii mele verzi,

așa cum se purtau pe vremuri.

Litera mi s-a lipit dureros de piele.

Se mișcă.

O simt uneori în piept.

Alteori îmi înghite gîtul.

Noaptea în somn

îi rup coaja fără să vreau

iar sîngele ei curge -

pitic printre cearșafuri.

A crescut odată cu mine.

Cînd mă mir, se miră.

Cînd plîng, plînge.

Cînd dorm, ea cîntă.

Cînd nu mai pot,

iau litera a mare

și îi fac plete și o alint

și îi recit poeme de ură.

Literă bizară pe corpul meu -

a mare e un traficant de silabe amînate.

 


Mi s-au înecat corăbiile

deși erau ca noi.

Le luasem de la un tîrg de corăbii

după ce stătusem ani în șir la rînd

pe marginea apei

și mă uitasem

după corăbiile altora.

E adevărat că nu sînt

un navigator înnăscut.

Dar am învățat ușor-ușor

să fac noduri la parîme,

să dau cu mopul la babord

și, mai ales, s-arunc ancora.

Pluteam frumos în radă

și-mi plăcea să fac poze

de la pupa

cu tineri care se pupau,

cînd m-am încărcat

cu atîta balast

de n-au mai rezistat.

Mi s-au înecat corăbiile

pe dig, aseară, către asfințit.

 


Mi-am văzut cîndva chipul,

dar a trecut așa de multă vreme

că mi s-a făcut dor de ochii mei,

de zîmbetul meu prietenos.

Mi-am instalat așadar o oglindă

cu diagonală mare

pe un perete luminos -

ecranul ei s-a transformat atunci

brusc

în fereastră și,

în loc să mă admir,

văd ce fac vecinii în curte -

fac grătar.

Am cărat-o cu grijă,

să nu se spargă,

în dormitor, dar,

de cum am instalat-o pe perete,

s-a făcut iar fereastră -

dă acum în curtea unui castel părăginit.

Oglindă blestemată,

oricît de lată i-ar fi diagonala.

 


Am intrat pe teren decis

pentru că mă antrenasem toată vara

la tot felul de discipline:

am tot sărit calul,

dar am evoluat mai mult la sol,

am încercat și la trapez,

am repus la grămadă,

am tras puternic de la semicerc,

ba am tras și la rame,

am aruncat de la margine,

am primit lovituri de colț,

am marcat vreo cîteva eseuri,

am intrat prin alunecare,

pînă am ajuns în prelungiri.

Nu mi-a plăcut să intru la deposedare

sau să execut lovituri de pedeapsă,

mai ales cînd se juca în nocturnă.

N-aveam arbitru. Sau plecase.

Că m-am dus să-i strîng mîna

prin vestiare,

dar se goliseră deja.

 


Am tot trăit în pace

toată viața.

N-am tras nimic prin ogivă.

N-am tras nimic prin baionetă.

Dar a venit o vreme,

dar a venit o bună zi,

și m-am decis să dau un sens vieții,

să încep un război cu cineva,

să agresez sau să jignesc,

să trag cu arcul vreo săgeată amenințătoare

în curtea vreunui vecin.

Dar cui?

La nord e Polul Nord

și nu pot sări la război

cu un vecin deja transpirat de friguri.

La sud e o piatră mare,

iar cu pietrele mari n-are rost să te iei în gură.

La stînga e Marea Moartă,

n-aș putea deci s-o omor mai mult.

La dreapta ești tu,

iar pe tine te iubesc.

Pînă la urmă, dacă tot e să dau și eu un sens,

cred că am să-mi declar război mie însumi:

am să-mi trag două perechi de palme

și un șut în cur.

Am toate șansele să mă bat -

știu bine cît de vulnerabil sînt.

 


Iubita mea e foarte caldă

cam ca mămăliga cu lapte acru

după o zi întreagă petrecută

la secerat.

Alteori

e ca ciorba de fasole cu ciolan afumat

și ceapă tăiată felii, cu sare.

Iubita mea e mereu foarte caldă -

se încinge și cînd sufli în ea.

Iubitei mele îi place uneori

să se așeze în mijlocul vieții mele

ca și cum ar fi o sobă de teracotă

în mijlocul unei sufragerii

fără tablouri pe pereți.

 


Șchiopătez cînd te iubesc

și cu cît te iubesc mai tare

cu atît șchiopătez mai vîrtos.

Mi-am petrecut ultimii ani

mai mult prin sălile de așteptare

de la spitalele de urgență

de prin lume, pe unde m-am mai plimbat.

Am umblat mai mereu cu piciorul în ghips

de nu mai puteam nici măcar apăsa

pe accelerație.

Mă cunosc deja toți doctorii,

mă știu chiar și portarii spitalelor,

și șoferii de ambulanțe

mă iau în derîdere

cu mustățile lor

neîngrijite în nepăsarea

iubirii mele pentru tine,

iar asistentele mă-ntreabă înduioșate:

- Iar, bre?

- Iar, le zic, cu genunchii amorțiți.