Iulia VILĂU

Când am intrat prima dată într-o biserică din Shanghai, la vremea slujbei, era plină de chinezi mici, aşezaţi cuminţi şi ordonaţi pe băncuţe. O femeie-pastor sau vorbitoarea de serviciu le cuvânta şi m-am simţit mândră că uite, poate şi o femeie să fie cineva în biserică. S-au ridicat şi au început să cânte, apoi au început să citească ceva din Biblie. Un chinez prea bine intenţionat mi-a întins o Biblie chinezească. I-am arătat, plină de satisfacţie, că mi-am adus Biblia mea. Nu aveam cum să ghicesc ce versete citesc ei, aşa că am deschis la întâmplare: iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi… Ca pe mine însămi, am şoptit. Tovarăşii mei de rugaciune chinezi trăgeau cu ochiul miraţi la Biblia mea.

Când s-a încheiat slujba, mi-am dat seama că în locul în care mă aflam se vor deschide nişte uşi în interior şi că voi fi prinsă la mijloc. Dar n-am mai apucat să mă feresc, că cei care umblau ca nişte furnicuţe să-şi îndeplinească micile îndatoriri creştinesti săptămânale ştiau că fix atunci trebuie să deschidă uşile şi nici nu mi-au acordat atenţie. Aşa că m-au izbit din ambele părţi, încât s-a obţinut un sandviş cosmopolit de uşi de biserică protestantă chineză cu europeancă ortodoxă. De atunci, din când în când, mă cred uşă de biserică. O chinezoaică a văzut şi a venit să mă consoleze. I’m OK, i-am zis şi i-am zâmbit larg (am facut eu cândva un experiment şi merge: dacă zâmbeşti când te doare, parcă te doare mai puţin).

Abia mi-am revenit din asta, că apoi a trebuit să fac faţă valului de chinezi care imediat după ce s-a încheiat slujba au început să iasă grăbiţi, pe atât de dezordonat pe cât de cuminţi stătuseră până atunci – iese cine poate; se îndreptau eficient spre preocupările lor eficiente. Eu voiam să intru, adică. Şi ca întotdeuna când mulţi chinezi grăbiţi vor să intre sau să iasă, iar tu vrei să faci exact acţiunea inversă, mai bine renunţi. Aşa că m-am ţinut de ce am putut, de tocul uşii, de un scaun, de un stâlp. Mi-am dat seama că mai puternic decât valul de credincioşi mă apăsau privirile lor chinezeşti curioase şi insistente. M-am ţinut şi mai bine de stâlp şi, după ce au trecut, m-am aşezat, bucuroasă că în sfârsit e linişte. Atunci am hotărât să merg la biserică întotdeauna după slujba chinezilor.

Când biserica a rămas aproape goală, m-am aşezat. Arăta mai degrabă ca o sală de conferinţe decât ca o biserică. Cu neoane şi proiectoare în loc de candele si lumânări, ca să alunge orice umbră de îndoială. Un spaţiu sacru, desigur, dar nu e sacrul meu. Fără altar aşa cum îl ştiam, fără catapeteasmă, deci fără mister. Poţi privi doar la crucea roşie, rece, mecanică, de pe peretele din faţă, care pare mai degrabă o cruce de spital, sau Crucea Roşie. Sau în gol. Nu eram obişnuită să mă rog aşa, privind pereţi albi, fără icoane. Am închis ochii, dar  l-am văzut pe Dumnezeu cu ochi oblici. Aş putea, mi-am spus, să aduc la biserică icoana pe care am luat-o din Romania – şi pentru care m-am temut la vamă – şi să o pun acolo, la altar. Aş putea să printez nişte icoane şi să le lipesc pe pereţii bisericii, doar o jumătate de oră, cât ma rog eu. Apoi le dau jos şi le pun din nou duminica următoare. Dar tot lipseşte ceva… Poate dacă aş asculta în căşti nişte muzică religioasă… Cu un Doamne miluieşte şi cu un Amin răsunându-mi în urechi ar trebui să mă simt mai aproape de Dumnezeu. Şi când chinezii nu mă fixează cu privirea, mi-aş putea face rapid cruce. Însă mirosul de tămâie nu am cum să-l obţin. Aş putea să aduc nişte lumânări parfumate şi, desigur, să trec tămâia pe lista cu lucruri de adus din România, de negăsit aici. Gata, ce mai trebuie? Păi, nişte preoţi… Fără ei nu poţi ajunge la Dumnezeu. Aş putea să pun nişte fotografii cu popi în mărime naturală, decupate. Sau aş putea ruga pe cineva să joace rolul preotului, pe oricine. Am văzut eu în România că oricine poate fi preot. Sau nişte holograme. Popi hologramici în biserica mea improvizată.

Tocmai când îmi alungam demonii şi mă linişteam, apare un chinez cu un zâmbet mai larg decât al meu, bucuros că-şi poate exersa engleza aproximativă. Dumnezeu mai poate aştepta, mi-am spus, acum trebuie să socializez. În timp ce îi răspundem docilă şi întotdeuna zâmbind la toate întrebările, mai apare o chinezoaică, se aşază sfioasă mai într-o parte şi începe să vorbească cu chinezul, despre mine cred. Apoi mai vine un chinez, care avea o engleză mai bună şi care mi-a spus că e regizor şi vrea să aducă sentimentul creştin în filmul chinezesc. Şi încep toţi trei să discute dacă străinii au sau nu voie în bisericile chinezilor. Eu eram prinsă în triunghiul format de ei şi nu mai ştiam la care să mă uit. Concluzia a fost că în trecut guvernul a hotărât că străinii trebuie să meargă la bisericile speciale pentru străini. Dar acum e un nou trend, politica de stat privind religia se schimbă, e mai deschisă. Dar să stau liniştită, că oricum ei n-o să mă spună.

Însă cu trend sau fără trend, pentru mine tot biserică protestantă chineză e, şi nu m-aş simţi mai bine printre foreigners decât printre chinezi. Chinezoaica s-a apropiat şi mi-a spus, cu certitudinea că îmi oferă o adevarată salvare, că există International Church, unde duminica de la 14 la 16 au English Service. (Trebuie să vă spun că la Shanghai english e un cuvânt magic; iar mie nu-mi prea convine să fiu băgată în această oală english, împreună cu toate naţiile pământului prezente pe aceste meleaguri). Iar ea a rostit ca şi cum ar fi zis room service, ca şi cum ar fi fost vorba de un produs oarecare pe care îl poţi cumpăra şi îţi aduce un confort nesperat. I-am explicat că eu vreau doar să mă rog liniştită. A repetat mirată cuvântul pray, ori fiindcă nu-l cunoştea, ori fiindcă nu înţelegea de ce aş vrea eu aşa ceva. A plecat grăbită şi mi-a zis zâmbind: God bless you!, iar asta mi l-a evocat mai degrabă pe Bush decât pe Dumnezeu.

Şi cum pentru mine slujba în engleză e cam acelaşi lucru cu slujba în chineză (mă întreb cum se zice smerenie în engleză), pentru că nu vreau să merg la biserică la ora 14 şi decât să mă rog în engleză cu mai mulţi foreigners din toate colţurile lumii, mai bine mă rog singură, în limba mea, am continuat să merg la aceeaşi bisericuţă, că e şi aproape. Am strâns de atunci, prin bunăvoinţa unor tineri-creştini-chinezi-cunoscători-de-engleză, o listă lungă de biserici pentru străini, la care ar trebui să merg. O fi o datorie creştină să-i îndrume pe străinii rătăciţi sau o obligaţie să scape de intruşi? Există chiar şi o biserică la care poţi asculta în căşti traducerea slujbei în engleză. Însă mai bine ascult o slujbă romanească în căşti. Asta e culmea globalizării: să asculţi la Shanghai slujba în engleză la o biserică protestantă chineză! Sau nu, clumea globalizarii ar fi să asculţi la Bucureşti slujba în engleză la o biserică ortodoxă românească. God bless you!