Cosmin Parghie

 

de vorbă cu umbra mea


mai stai cu mine îmi spuse umbra mea

hai ia loc aici la masă

să mai sfătuim și noi

la un păhărel de țuică

să ne mai treacă de urât

că urâtul asta îi mai rău ca ciuma

hai nu te teme că moartea e la geam

și te privește cu pofta unei amazoane.

ăsta nu-i motiv de frică bătrâne

ci de bucurie

de mare mare bucurie.

ar trebui să te bucuri bătrâne.

da să te bucuri strașnic

că în sfârșit cineva se uită și la tine

după atâta timp de singurătate

în care ți-ai murat (tu știi cel mai bine asta)

până la putrefacție sufletul.

(între noi fie vorba acum

tu nu vezi ca te place dama?

de când te-ai pus la masa asta ciungită de carii timpului

moartea nu-și mai ia ochii de la tine)

știi ar trebui să fii acum mai îndrăzneț

zău mai îndrăzneț bătrâne ca în acele momente din viața ta

(și n-au fost puține la număr)

când ai dat cu ochii de ea

și n-ai băgat-o de fel în seamă.

te-ai gândit poate că încă ești tânăr

și fericirea tre să fie pe undeva pe aproape

poate chiar sub ochii tăi miopi din naștere

acum că ai îmbătrânit și ai aproape suta

și singurătatea mișună prin tine ca șoarecii prin snopii cu strujeni

ce mai aștepți?

hai că timpul trece și femeiușcăi ăsteia nu-i cam place

să te aștepte ca proasta răstignită în mijlocul troianului

pe un ger așa de mare

că până la urmă vine ea la tine

dacă nu mergi tu la ea

și mă tem că n-ai vrea s-o vezi atunci foc și pară

cum vine spre tine ca o combină de treierat suflete

hai dă odată paharul ăsta pe gât și du-te la ea.

poftești-o înăuntru.

și poate că până mâine dimineață

o punem de-o tocmeală

 


acum



n-ar trebui să-ți vorbesc ție de morți

de mormintele alea din spatele bisericii din vicov

lăsate la dospit în inima singurătății mucegăite

de numele lor rupte cu bucăți mari din buzele noastre

și răstignite cu brutalitatea unor călăi

pe cruci de lemn ca să le ciugulească

din când în când ciorile

n-ar trebui să-ți vorbesc ție de astea

tocmai acum

însă dorul de tata

când mă cuprinde

e mai mare și mai puternic decât orice de pe fața pământului.

e acel strigăt care suie zgomotos în mine –

ca un cal greoi cu potcoave de jar

pe care numai eu îl aud

și care mă absoarbe cât ai clipi într-însul.

 


și ăsta stil de viață…


nu-mi cunosc trecutul

nu-mi cunosc viitorul

de abia știu cine sunt în prezent

(chiar știu?)

șarpele nepăsării mă îndeamnă să muşc din mărul nepăsării

să mușc fără oprire

să mușc zdravăn ca dintr-o prăjitură făcută numai din frunze de lotus

și să mă piș într-însa gândire filozofică

într-însa căutare existențială (sau cum o mai fi chemând-o)

că nu duce nicăieri

da eu fac anapoda

mă piș pe capul șarpelui nepăsării și pe mărul nepăsării

și mușc fără oprire

mușc zdravăn

din mine.

sunt conștient că în felul ăsta mă distrug

și totuși nu mă opresc.

stilul ăsta de viață face parte din mine

din natura umană

așa cum face parte iubirea sau cum face parte ura

și nu pot să schimb cu nimic

așa cum cel care s-a imaginat icar și s-a prăbușit dracului

de pe marginea prăpastiei în intestinele mării

crezând ca va da piept cu fericirea și nu cu stâncile

nu poate să schimbe cu nimic destinul –

poate doar să-l blagoslovească în acele câteva secunde rămase

sau poate să și-l asume până la capăt

 


orfan


când eşti orfan cauţi seară de seară

cu mâna pe sub plapumă

(te aștepți de fiecare dată să dai peste cineva drag ție –

peste mama tata)

şi dai peste același corp arcuit de copil.

îl pipăi din nou și degetele se înhăitează

să amuşineze pentru a nu știu câta oară fiecare părticică

fiecare milimetru de carne

și o încrețesc până la usturime.

uneori o iau așa de nebune hăt departe de corp

sperând că vor găsi pe cine trebuie

și se pierd în răceala așternutului.

și când vezi că se întorc fără nici un rezultat

îți dau lacrimile

și te arcuiești și mai mult

(poți oricând să te rupi

ca o uscătură)

și te prăbușești cumplit în tine

ca-ntr-un mormânt

gata săpat

 


pe strada câinilor


în niște haine subțiri de vară

pe o vreme cam ca asta

de iarnă de minus treizeci și ceva de grade

stau înfundat cu spatele în peretele unui bloc.

frigul mi s-a culcuşit deja în burice

s-a pus cum se zice la adăpost sigur

şi unghiile zbârlite ca o pisică rahitică

mi s-au întors brusc în carnea digerată. au crăpat-o.

doar ca să-mi (re)amintească că durerea nu-i străină vieţii.

cu sticla de alcool lângă mine

pe strada câinilor am sentimentul că mai am puţin și gata.

închid ochii cât pot de strâns cu speranţa că nu mai e nevoie

să-i mai deschid vreodată

 


fix degeaba


i-am spus tata nu mai bea nu mai fumează

i-am spus ca de la copil la moarte tata nu mai bea nu mai fumează.

azi m-am proptit cu piciorul în pragul uşii

mai nesigur ca niciodată pe mine

ochii-mi erau scăldați în lacrimi

iar nările-mi erau bătucite cu tămâie

biserica cât e ea de încăpătoare cât e ea de primitoare

azi da azi era mai plină ca niciodată de lume

care a venit odată cu tata

am intrat şi mama şi bunica şi unii și alții s-au uitat la mine

și mi-au întins sute de mâini calde

erau mâini care înveleau un copil de doişpe şi totuşi

privindu-l așa pe tata

sufletul meu începu să se zvârcolească tot mai brutal

ca un șarpe ce tocmai a fost aruncat pe un mușuroi plin cu furnici.

 


toți au văzut dar mai ales eu…


de pe patul de spital

tata a lăsat să se răsufle bucuros printre buze

spre mine

sufletul lui

cât un zâmbet