19 august 2009, dinspre Budapesta spre Bratislava

De fiecare dată cînd trecem cu autocarul prin Budapesta îmi zic că trebuie să venim o dată doar pentru Budapesta, un oraş care mă atrage, dar care e prea aproape de România, aşa că tot amînăm vizita; cînd ajungem în concediu plecăm cît mai departe, cît mai în vest, cît mai în altă parte... Îmi amintesc că pe uşa WC-ului de la ieşirea din ţară scria “România, ţara mea iubită!”... Mă gîndeam: oare cine a scris... Vreun turist dezamăgit de călătorie? Vreo unul care se întorcea de la munci silnice în străinătate? Vreun membru România Mare? Să fie o inscripţie patetică sau una ironică, la mişto? Mă interesează inscripţiile din WC-uri, dar n-am scris niciodată pe-o uşă de WC (sau nu-mi mai amintesc)... Mergem spre Bratislava, “La Bratislava cer senin”... A, K şi-a găsit verigheta, exact înainte de a porni, căzuse într-un rucsac, zugrăvisem, o căutasem peste tot, dar parcă intrase în pămînt, mamă-sa i-a spus că verighetele “se ascund”, am dat comandă de alta exact la fel, dar cînd ne-am întors acasă verigheta a ieşit din ascunziş... Pe marginea autostrăzilor din Ungaria vezi căprioare, vulturi, un fel de papagali, păsări multicolore, verde şi mult albastru, cred că-s multe animale sălbatice şi păsări libere pe aici şi asta îmi place... Deja termin a doua carte, mă gîndesc să fac o anchetă Tiuk! şi altele. Despre cărţile luate în călătorii, cum sînt alese, cu ce muzică-şi umplu oamenii MP3-urile înainte de a pleca de acasă...

 Castelul din BRATISLAVA e închis pentru renovare, dar i-am făcut multe poze din oraşul vechi, castelul fiind construit ceva mai sus decît oraşul, cel mai bine văzîndu-se din vîrful Muzeului de Arme din Poarta Sfîntului Mihail, unica porţiune care s-a mai păstrat din fortificaţiile medievale din Bratislava, una din cele mai bătrîne clădiri ale oraşului cu ochi senini, unde am vrut să ajung neapărat, din motive secrete:D. Tot acolo e cea mai îngustă casă din lume, cică. În rest – oraşul vechi e super, te poţi plimba pur şi simplu, urmărind o hartă sau plimbîndu-te pe străzile vechi, pline de clădiri mîndre, catedrale mişto, cum e şi Sf. Martin, unde s-au tot încoronat regii Ungariei, secole la rînd, dar şi surprize postmoderne, ca soldatul care iese dintr-un canal, lîngă el fiind şi un măscărici viu care vrea să-i semene, din ăla ca-n Barcelona sau Viena, alte instalaţii sau lucrări artistice moderne, dar şi pieţele-s frumoase, Piaţa Primăriei, Piaţa Franciscană etc. În Bratislava nu prea ai cum să te rătăceşti, pentru că oriunde te-ai duce pînă la urmă tot la Dunăre ieşi, iar acolo vezi inevitabil Podul Nou cu restaurantul în formă de OZN, dar şi Castelul Bratislava tronează şi veghează. Iar acum, acum “vreau să simt Praga cu tine”...

20 august 2009, dinspre Praga spre Nurnberg

Două zile în PRAGA, prima, aseară, cam “vreau s-alerg prin Praga cu tine” (nu degeaba era un maraton în oraş), a doua, azi - “vreau să simt Praga cu tine”. Ieri am umblat – mai mult decît mers sportiv - vreo şase ore, prin oraşul vechi şi oraşul nou, bulevarde, pieţe, muzee, biserici, catedrala, castele, turnuri, orologiul astronomic, teatre, opera, filarmonica, poduri, străzi, am trecut şi-n partea cealaltă a Vltavei, pe la muzeul Kafka, era închis, dar erau la locul lor cei doi bărbaţi care se pişă în apă, ţinîndu-se de organele lor imense, mişcînd din coapse... În Praga ţi-ar fi de ajuns şi casele şi blocurile, nobile şi frumoase, vechi şi pline de istorie, construite în diverse stiluri şi foarte bine păstrate, dacă eşti în Praga cu un prieten drag îţi ajung străzile; noi am pornit de la Muzeul Naţional în jos, traseu perfect. Buticurile sînt pline de simboluri sovietice, de la matrioşca pe care cehii au scris Praga şi cred că gata, e a lor, la tricouri cu CCCP, secera şi ciocanul, Lenin în diverse interpretări – serioase, la mişto, stil Mc Lenin, Stalin, tricouri în limba rusă sau şepci ale armatei roşii. Aş fi vrut să văd şi muzeul comunismului, dar nu ne-a ieşit în cale şi gata, K ar fi vrut să-mi arate cimitirul evreiesc, dar pe mine chiar că nu mă atrage tematica, nici măcar ca idee... (dar am trecut chiar pe lîngă, pe la 21-22, cred că era închis, totuşi, că nu-i muzeul groazei, am văzut eu că muzeul groazei e în altă parte). Azi am pornit de la Hradkany, oraş în oraş, unde parcă eşti în alt timp, mai ales că am ajuns acolo tare dimineaţa, nu erau oameni încă nici măcar la Cetate, pe unde îşi au reşedinţa preşedinţii cehi. Zona este atît de liniştită şi de altfel încît te aştepţi să iasă de după vreo uşă grea şi aurită regele, amanta prinţişorului, cavalerii sau Kafka... Atît de liniştită încît m-am gîndit un pic unde am simţit o linişte mai pură, aici sau la Porecul cu catedrală pe malul mării... Sau acasă, în copilărie, noaptea, în vie sau pe malul iazului, singur... Apropo de acasă, Sandu zicea că lumea şi-a ieşit din minţi, că toţi vor să scape de neo-comunism votîndu-l pe Lupu, un comunist care abia a ieşit din partid, jocul lui Voronin... I-am zis că nu doar oamenii simpli au picat în plasă, că marele analist politic a scris un mare pişălău cu scop, ţintă şi concluzie clară: Lupu e cel mai potrivit pentru a fi „preşedintele nostru”. Mi-a plăcut comentariul lui: intelectualii ăştia cu fiţe de omnipotenţi şi atoateînţelegători sînt la fel de proşti ca un vecin alcoolic, care a venit înainte de alegeri să întrebe cu cine să voteze: “Sandu, m-am zaibit de comuniştii iştia, ca să scăpăm de ei trebuie să-l votăm pe Lupu, nu?” Cîtă linişte simţi în Hradkany, atîta nelinişte simţi în Moldova. Unde e mai naşpa să te naşti decît în Moldova? În Transnistria. După ce te plimbi pe la Cetate, în Hradkany, coboară pe Strada de Aur, cu căsuţe din poveste, parcă de turtă dulce, în una a locuit Kafka, străduţă-muzeu al evreilor care au aurit cîndva, acum muzeu „sătesc” în inima Pragăi. Din Strada de Aur ieşi printr-o fostă închisoare tare dotată cu instrumente de tortură, la intrare moartea apăsînd pe spatele unui om... Oare au existat oameni care au suportat experimentele acelor instrumente atît de convingătoare?... În sens că... nu au spus ce a vrut călăul... tare greu de crezut... De aici am tulit-o spre muzeul lui Kafka, deloc impresionant, dar OK, merită văzut, dacă-ţi place scriitorul, dacă apreciezi textele lui. Dar magazinul muzeului este exagerat de scump, exact aceleaşi cărţi erau de cîteva ori mai ieftine în casa de pe strada de aur, aceleaşi tricouri erau şi în alte părţi, doar că de 4-5 ori mai ieftine... Berea pragheză? Da, dom’le, e bună. Fetele? Da, dom’le, aşa e... Atmosfera? Parcă-s toţi în vacanţă, frate, sîntem în vacanţă.

21 august, dinspre Nurnberg spre Luxemburg

 În NURNBERG am ajuns mai devreme decît preconiza ghidul, aşa că iar ne-am plimbat fără grupul care a ieşit în oraş cu vreo două ore mai tîrziu şi s-au întors în hotel cu vreo 3-4 ore mai devreme. Nurnbergul este un oraş perfect pentru plimbări, unde arta clasică se combină plastic cu arta modernă şi experimentală. Chiar lîngă zidurile oraşului e o sculptură actuală, cu lighioane de animale şi lighioane de oameni, ceva ca-n iadul lui Ion Creangă, frate, cu femei despuiate şi supărate, cu bărbaţi dezmăţaţi, vulturi şi crocodili în acţiune, toţi negri, ca şi alte statui din oraş, moartea şi craniile fiind un laitmotiv al stilului, sculpturi bine gîndite şi ca poziţie, controlate din pdv arhitectural, dar nu respinse. Şi la Nurnberg sculpturile şi desenele din zidurile caselor şi de pe blocuri schimbă personalitatea casei, un desen simplu pe un bloc făcînd casa mai interesantă, plimbarea pe lîngă ea - mai plăcută. Între zidurile oraşului găseşti de toate, catedrala, biserici de stiluri şi religii diferite, rîul şi căsuţele care se reflectă în apă, păsări ciudate, castele şi palate, opera şi teatre, dar cetatea care te tot atrage în acest timp ca un miraj este chiar mişto. Ziduri imense şi deosebit de bine conservate, de parcă ar fi construite acum pentru un film, nu pe vremea Imperiului Roman (ghidul are obsesia „Sergiu Nicolaescu”, care ar fi distrus cetăţile patriei cu filmările lui – cetatea din Deva ar fi distrusă la filmările “Nemuritorului” - aici Dănuţ de la Holograf cred că e de vină -, altă cetate, mai spre graniţă, a fost distrusă de acelaşi S.N., săracu’, cu explozibilele lui care nenorocesc istoria României. OK, pentru ghid graffitti-ul e o mîzgîlitură pe pereţi, altfel, de treabă ghid am nimerit, de şcoală veche, exact cum trebuie să fie un ghid – corect, civilizat, bine informat, deloc enervant, care-şi face treaba şi-ţi lasă libertatea alegerii)... Exact lîngă cetatea imperială, aproape lipit de cetate, e hotelul pentru tineret, foarte ieftin, într-un edificiu care n-are cum să nu facă parte din cetate, la cît de fain e... 

A, în Germania toate-s mai ieftine decît în România, mult mai ieftine; dacă intri într-un hipermarket îţi vine să cumperi de toate, că la noi e mult mai scump, de la sucuri la televizoare sau aparate foto şi video. Berea? Parcă un pic mai bună decît cea din Praga şi mult mai ieftină. Fetele, aşa, pe stradă, la prima vedere? Nu-mi plac prejudecăţile, dar tre’ să recunosc că, într-adevăr, nu-s chiar frumoase, dar recompensează – firesc – prin alte calităţi: au plămîni foarte dezvoltaţi (majoritatea), sînt originale (îmbrăcăminte, machiaj, inelaj – peste tot – şi alte îmbunătăţiri, emană sănătate, curăţenie şi par foarte energice) şi, probabil, ya-ya-ul intim te face să uiţi de toate:D. Şi, da, Nurnbergul nu e prea curat, Chişinăul e – clar – mai îngrijit, iar Braşovul e un exemplu de curăţenie pentru Nurnbergul german... 

Am ieşit din Luxemburg, am intrat în Franţa, la Paris vom ajunge tîrziu, va fi cea mai săracă zi a excursiei, pentru că nu vom mai avea nici o oprire, iar pînă acum am văzut fix-pix, adică am mers pe Valea Rinului, oprindu-ne 3 minute la stînca Loreley şi, foarte puţin, în Luxemburg, unde mai mult n-am văzut decît am văzut, dar am mers şi pe jos vreo juma de oră şi măcar am putut face poze. Nu, nu Notre Dame mi-a plăcut cel mai mult şi nici Piaţa Primăriei cu statuia călăreţului luxemburgez şi cu lei la intrare, ci găselniţa din vîrful stîlpilor care luminează Palatul reşedinţă, care în vîrfuri au... feţe. “Ajungem la popas” - ghidul. Închid. 

21 noaptea, Paris

exact înainte să intrăm în Paris am terminat şi romanul lui Cristi. F. bun, un scriitor foarte bun: Cristian Robu-Corcan. Acum, noaptea, m-am bucurat să văd Sena, iar Turnul Eiffel aşa – de departe – parcă-i un pom de Crăciun. Ghidul tot trecea pe lîngă hotel şi refuza să accepte că aici e hotelul nostru, aşa că a întrebat mai mulţi oameni, e chiar hotelul nost’, dom’le, doar că nu se vede de schele, ca-n poeziile comuniste în care cresc etajele...

 25 august 2009, Valea Loarei

 Azi e ziua castelelor de pe VALEA LOAREI, cei care n-au vrut să meargă la castele au rămas la hotel, după alte trei zile şi nopţi parisiene. A fost obositor, valea şi castelele ei ar trebui să ne clătească ochii şi să ne mai fortifice pentru drumul de întoarcere.

După ce ieşi din castelul regal Amboise îţi zici că e cel mai fain castel pe care l-ai vizitat vreodată. E nobil şi vechi, simplu, concret, frumos, cochet, are rîul alături şi e vestit în primul rînd datorită lui Leonardo da Vinci, care şi-a petrecut ultimii ani din viaţă aici, unde a şi murit, cerînd să fie înmormîntat aici, în Capela Sfîntul Hubert, foarte frumoasă, cu gravuri cu animale la intrare, sobră şi drăguţă, într-un colţ al castelului care mai are şi un bust cu da Vinci, şi un steag foarte mişto. Ies fotografii foarte frumoase în şi din castel, unde e şi pliant în limba română, n-a mai trebuit să iau materiale în limba rusă, ca pînă acum, sau în franceză.

Şi-n Castelul Chenonceau am găsit ghiduri în română, dar videoghid tot în rusă a trebuit să aleg. Castelul Chenonceau e foarte mişto, cu tablouri faine, două - “Adorarea magilor” şi “Copilul Isus şi Sfîntul Ioan Botezătorul” - aparţinîndu-i lui Rubens, cărţi foarte vechi, dar şi datorită grădinilor care-l înconjoară, fermei de secol XVI, şi labirintului care duce-n cariatide, grădină de zarzavaturi, parc cu măgari, spaţiu pentru picnic, rîul Cher (foarte murdar), un castel cu tot ce-i trebuia unui rege, dar meriţi şi tu să te plimbi prin grădina Dianei de Poitiers sau a Caterinei de Medici, măcar aşa, o dată-n viaţă, într-un concediu.

Castelul Regal Blois e unicul castel vizitat pe Valea Loarei fără grădini, de aceea parcă e mai puţin impresionant, dar e foarte mare, curtea interioară avînd patru pereţi în stiluri diferite, din epoci diferite, în interior fiind mai multe expoziţii şi muzee, sala statelor, muzeul pietrei, sala regelui, sala gărzilor, turnuri, capele, curtea interioară, unde coboram cînd a început să ţipe alarma, muncitorii de la castel să alerge speriaţi, iar vizitatorii să iasă fără nici o grabă, fără griji şi fără spaimă, cică era doar un exerciţiu, oricum, n-a explodat nimic pînă am plecat noi.

 Pe Valea Loarei sînt mai multe castele, le vezi din maşină, dar dacă era după juma de populaţie a autocarului nu le-am fi vizitat nici pe astea, “că vrem acasă, la Paris”:D. Mulţi români pe aici, ca şi prin restul locurilor pe unde am fost, aproape la fel de mulţi ca ruşii, cu asiaticii nu ne comparăm, dar oricum e bine, iar pliantele în limba noastră sînt un fel de certificat.

 

4 zile şi 5 nopţi în PARIS nu e puţin nici măcar pentru un oraş ca Parisul, mai ales dacă ai venit special ca să vezi oraşul şi eşti în mişcare aproape în continuu, aşa cum am simţit noi Parisul - cu K nici nu prea există altă variantă, da-mi place şi mie să cunosc oraşele mîngîindu-le cu talpa, intrînd şi în cartierele din centru, şi în cartierele mărginaşe, să văd şi viaţa turistică, dar să simt şi viaţa cotidiană a oraşului. În primele două zile şi seri am văzut tot ce era de văzut, ce ştiam din cărţile literare şi din ce am învăţat la franceză (mi-am amintit de mai multe ori de profa de franceză), în prima zi am colindat malul stîng al Senei, în a doua zi – malul drept, insulele, trecînd puţin şi de pe un mal pe altul, ca la Praga, iar în ultima zi am început cu Sacre Coeur, spre care am urcat multe scări, trecînd pe lîngă o expoziţie Dali, printr-o piaţă de pictori care făceau caricaturi şi portrete (ăia cu portretele aveau mai mare succes), prin strada şi piaţa Calvarului, apoi am cunoscut şi Parisul întunecat, coborînd de la Sacre Coeur în cartier, trecînd pe lîngă Tati (şir de magazine ieftine), Piaţa Stalingrad, parcul cu negri fioroşi, ca şi cumplitul Boli, cartierul în care se băteau ca-n filme, nu doi, ci mai mulţi, doi cîte doi, unii îi băteau pe alţii cum nu vezi vreodată în Est, pentru că-n Est bătaia înseamnă cînd doi sau mai mulţi oameni se lovesc, nu cînd unul îl bate pe altul ca un animal, iar celălalt nici măcar nu are de gînd să se apere, Gara de Nord şi tot aşa, pînă la Conservator, Geode, edificiul de Ştiinţă cu sfera care reflectă întocmai cerul (noi l-am prins întunecat şi ploios). Cînd mă uit pe hartă nici nu-mi vine să cred c-am mers atîta, am intrat în vena centrală a universului şi n-a fost deloc plictisitor.

În barurile şi restaurantele parisiene oamenii îşi beau sucurile (şi mai ales vinurile) cu faţa la stradă, de fapt aşa sînt întoarse scaunele, nu trebuie să le aşeze ei cu spatele spre restaurant. Pentru ei strada chiar este un spectacol. Simbolul Parisului este o instalaţie – Turnul Eiffel, care cred că atrage cei mai mulţi oameni, turişti sau localnici, ziua sau noaptea. Parcurile din jurul Turnului Eiffel sînt pline-pline de oameni, la orice oră, dar mai ales seara şi noaptea, cînd spaţiul verde se transformă în zonă de picnicuri, toată lumea bea şi mănîncă cu ochii la turnul de pe Sena, cu vinul la îndemînă. Dacă n-ai vin – nici o problemă, băieţii care ziua vînd turnuleţe Eiffel, pliante şi cărţulii cu muzeele din Paris seara vînd genţi, vin şi bere. Îi mai deranjează poliţiştii pe care altfel nu-i vezi, dar nu-i vînează, e clar că au o mare libertate de mişcare băieţii ăştia veseli. De altfel, la Paris toată lumea cerşeşte într-un fel sau altul – pictorii fac portrete şi caricaturi pe destul de mulţi bani (20 euro în 3-5 min.), actorii ies în stradă mimînd chestii cu şapca în faţă, ca şi cîntăreţii, iar pe scările de la Sacre Coeur era un fotbalist mai tehnic decît orice fotbalist pe care-l vezi la TV. Omul făcea super jonglerii cu mingea într-un metru pătrat, la înălţimea de 2 m., jucînd mingea cu orele, făcînd adevărate minuni, cît timp K a urcat-coborît în-din vîrful catedralei eu l-am admirat şi am văzut că nu e doar un circar, ci e un talent înnăscut, un fotbalist bun de tot, cred c-a ajuns acolo mai degrabă pierzînd un pariu cu vreun coleg de echipă sau pur şi simplu era un performance. Louvre-ul este un muzeu imens, în care dacă intri şi vrei să şi vezi ceva nu mai ieşi nici peste o săptămînă, aşa că mai bine-l vezi pe dinafară şi, dacă intri, îţi alegi nişte opere pe care vrei să le vezi şi te duci direct la ele, apoi poţi vizita muzeul pe net, oricînd şi de oriunde, doar tre să culegi www.louvre.fr. Ziariştii au intrare liberă. Cu legitimaţie Tiuk! a intrat familia Pişcu, a intrat altă dată K, pe mine, care chiar fac Tiuk!... nu m-au lăsat (e adevărat că eu am prezentat legitimaţia Sunete), cică trebuie legitimaţie internaţională, na, interplanetară nu trebuie, extraterestră? I-am zis lu’ K că Louvre găzduieşte artă moartă, să mergem la Muzeul de Artă Contemporană Pompidou. Un bloc-instalaţie revoluţionar, făcut în stilul unei hale imense, ca o fabrică-uzină mamut, cu multe opere super faine, dar şi cu multă umplutură, dar fiecare găseşte ceva pentru gustul lui, asta sigur, măcar din pictorii celebri, care împînzesc expoziţia, iar la ultimul etaj ţi se deschide o viziune largă a Parisului. Cel mai privilegiat e... Brâncuşi, care are atelierul chiar lîngă centrul Pompidou, expoziţie care face parte din Pompidou, care e gratuită şi care se vede din expoziţia din “uzină”, cea mai mare expo din expo. Dacă francezii (sau grecii, spaniolii, nemţii, ruşii, americanii...) ar avea operele din aer liber ale lui Brâncuşi, le-ar îngrădi şi le-ar numi muzeu viu, iar noi am plăti ca să intrăm acolo, în “Tîrgu Jiul” brâncuşian. Dar aşa, aceste minuni sînt doar la Tîrgu Jiu, România, iar noi ne mîndrim cu Casa Poporului şi cu echipa naţională de fotbal, care pentru sportul ro e cam ca şi Casa Poporului pentru arta universală. Merită vizitat şi palatul Versailles, dar dacă ajungeţi acolo nu pierdeţi în nici un caz grădinile! În metrou, o gaşcă stă exact în uşă, îi zic lu’ K, încercînd să trecem printre ei, că uite, şi ei au bădăranii lor, dar... aţi ghicit, erau români. Croaziera pe Sena a început cu povestea faptelor de glorie a unui Alexandru care ar fi cîştigat o luptă cu ruşii. Un nene din grupul turiştilor ruşi s-a ridicat în picioare şi a strigat: “Idite”, iar restul grupului a vociferat într-un cor răsunător: “Nahui!!!”. De altfel, Parisul cam asta face: se laudă, îşi prezintă istoria glorioasă cu fală şi alai, fie vorba de regalitate, revoluţie, fie de artişti, pe care-i asimilează şi-i prezintă ca pe ai lor, pentru francezi Brâncuşi e Brancuzi şi e al lor, pînă şi Picasso e al lor, şi Eugen Ionescu e Eugene Ionesco şi tot aşa, nu mai vorbimn de africani, ăia-s un fel de marfă pentru francezi, se vede şi la sport... Bravo lor, naţionala lor de fotbal nu e o multinaţională? “Multinaţionala” Franţei n-a fost campioană mondială şi europeană? Ba da. Parisul poate fi şi acum ca-n “Mizerabilii”, foarte sus, dar şi foarte jos în acelaşi timp, pe mai multe niveluri, mai multe planuri. Călătoria pe Sena e un exemplu în acest sens. Mergeam cu vaporul pe Sena şi ghidul vorbea despre gloria Franţei, legată de palatele de lux, clădirile istorice care se văd de pe vapor sau pur şi simplu sînt în apropiere, pe malul verde sau pe beton tinerii chefuiesc, cîte doi sau în grupuri, iar pe mal mişună şobolani graşi şi mari cît pisicile, peste tot, peste tot, ca şi vagabonzii de sub poduri, pe care nu cred că-i interesează prea mult gloria lui Napoleon şi aventurile lui Sarkozy (dar Carla Bruni îi interesează sigur). Apropo de comenzile şi interdicţiile primite de România de la UE, cum ar fi şi păcăleala cu pungile, că magazinele nu mai au dreptul să dea pungi gratis pentru produsele cumpărate. Ca şi îngrădirile, restricţiile, refuzurile şi respingerile pentru basarabeni, şi povestea cu pungile e falsă, nu vine de la UE. Şi-n Germania, şi-n Franţa produsele cumpărate (mai ieftine decît la noi, deşi ei au salariul minim mult mai baban decît noi) sînt puse-n pungi gratuite. Mă uit pe harta Parisului şi văd c-am fost cam peste tot, programaţi-vă cîteva zile din concediu pentru Paris, măcar o dată în viaţă, şi faceţi-vă un traseu pe gustul vostru (o călătorie cu metroul costă 1,60 euro, hotelul e f. scump, muzeele – la fel, dar concediul e doar o dată în an, iar Parisul, asemeni sandvişului făcut de mama lui Bulă, e numai unu’). Dacă aş avea o agenţie de turism aş include în circuit şi stadioanele, măcar cele celebre; sigur ar atrage mult mai mulţi turişti.

* * *

La REIMS nu ne-am oprit pentru şampanie, Reims fiind cel mai populat oraş din regiunea Champagne, ci pentru catedrală. A meritat, Catedrala Încoronării Regilor Franţei, numită – cum altfel? - Notre Dame, e foarte interesantă, pozînd din toate părţile, iar oraşul pare unul de sărbătoare, liniştit şi vechi, dar nu obosit. Oare cum ar suna un concert gotic într-o astfel de catedrală gotică?

Cînd am fost acasă mama tăia un iepure, undeva, sub un pom, lîngă gard, iar Tiuk, noul nostru cîine, a stat doar cu ochii şi nasul pe iepure, jinduind la ceva proaspăt ucis, în sînge cald... Aşa ni s-a arătat şi nouă STRASBOURGul, în mare grabă, rămînînd, ca şi Tiuk, cu un gust amar. Catedrala - Notre Dame, fireşte – e vestită pentru ceasul astronomic, dar are şi multe vitralii frumoase, mai puţin impresionante decît cele de la Saint Chapelle din Paris, la care a ţinut K să intrăm, iar pe dinafară, de departe, pare metalică sau de bronz. De la catedrală pînă la staţia de pe malul rîului, unde trebuia să ne întoarcem, totul părea ca-ntr-o poveste, căsuţe superbe, muzee fastuoase, stilul german combinîndu-se interesant cu stilul francez, oraşul imperial Strasbourg fiind protejat integral de UNESCO (cred şi eu, la cum arată, doar blondele-şi asigură doar picioarele sau ţîţele, de parcă pentru ele doar ţîţele şi picioarele ar conta, de parcă le-ar plăti asigurarea vreun Irinel care le apreciază doar asta). De la Strasbourg doar treci rîul şi eşti în altă ţară, pe-un mal e Franţa, pe celălalt – Germania, francezii făcîndu-şi cumpărăturile în Germania, aşa cum fac românii de pe lîngă Ungaria şi Bulgaria, trec graniţa sau rîul, dar nu, nu Prutul:D. Prut tot mai abrupt. Dimineaţa mă gîndeam că azi va fi o zi mai săracă, dar nu, deşi am văzut puţine, nu puţin am văzut. E ca şi o mîncare puţină, dar din alimente de calitate. Apropo de masă, la Paris a fost exact acelaşi mic dejun în fiecare zi, zi de zi acelaşi caşcaval, aceeaşi prăjitură, dar cafeaua a fost bună (azi dimineaţă mi s-a făcut greaţă cînd am văzut că iar nu avem de ales, iar caşcaval, iar pariser, mersi, dar nu mai pot să văd asta, cum spun ruşii: spasibo, ne nado, mulţumesc, dar nu-mi trebuie). Urmează Munchen, dacă ar fi azi meci din Cupa Campionilor m-aş duce, cred că ar trebui să fie, ce tare ar fi.  

Bănuiam că MUNCHENul trebuie să fie un oraş ca lumea cu o aşa echipă de fotbal şi aşa e. Un oraş mare, puternic, rece, sobru, spaţios, aerisit, care şi azi, joi, parcă e în weekend, parcă adormit, parcă veghează. Am umblat patru ore prin oraş cu harta în mîini şi am văzut cam toate clădirile însemnate, în afară de stadion: domul şi biserica sau catedrala sf. Mihail, primăria veche şi aia nouă, cele trei clădiri antice, pieţe super, berăria de la 1589, unde cea mai ieftină bere e de aproape 4 euro, bulevarde largi şi case care par foarte trainice, mulţi, mulţi biciclişti: şi tineri, şi bătrîni şi mai ales tinere şi bătrîne, preţurile sînt mult mai bune decît în Franţa, tricourile mai ingenioase (în Franţa erau cam ordinare, sclipitoare, dar lipsite de sclipire) şi viaţa pare mai calmă, mai liniştită şi mai sigură (în Paris uneori chiar simţi nesiguranţa, ca-n unele zone ale Chişinăului). Ghidul povesteşte de nu’ş ce român expulzat în Munchen. Frate, ăştia se plîng că au fost expulzaţi din satul lor răpănos în Paris, pe strada centrală, în Munchen, Viena. Ce naşpa, săracii oropsiţi ai soartei, i-au luat de lîngă vaci şi i-au silit să stea sub turnul Eiffel, păi ăştia nu-s expulzaţi, pe ei i-a lovit, dar i-a lovit norocul, expulzat e frate-meu, băi, care a fost trimis din Cluj într-un sat din fundul fostei URSS, undeva lîngă Odesa, cu interdicţie de a intra în ţara sfîntă 2 ani jumate, deşi avea serviciu, nu era în afara societăţii deloc, făcea o revistă, lucra la mai multe reviste, făcea traduceri pentru editurile din România, a publicat doar în România, a trăit în România de la 17 ani pînă acum, cînd are 32, şi-a plătit impozitele în România şi străinii îl publică în antologiile şi dicţionarele lor scriind că e scriitor român... Băi bulangiilor, dar de ce nu l-aţi expulzat la Paris sau la Praga? De ce nu l-aţi expulzat la Viena, că tot nu v-a făcut nimic rău, doar v-a deschis o cale în literatură, doar v-a demonstrat că se poate scrie şi altfel, nu ca înainte... Toată lumea a înţeles că i s-a ridicat interdicţia, în urma apelului făcut de scriitori şi dus la preşedinţie, nu, nu s-a întîmplat nimic, omul e în satul Antoneşti, Ştefan Vodă, expulzat şi interzis ca un criminal în România, doar pentru că i-a expirat viza de şedere temporală, în lunga aşteptare a cetăţeniei pulii, că ar fi obţinut-o deja pe aia americană în atîta timp, nu vorbesc de aia ru, it, sp...

 Ne-am cărat şi din Salzburg, lacurile şi verdele din văile şi munţii dintre Salzburg şi Viena îţi fură ochii, doar verdele din Elveţia e la fel de frumos ca acesta, şi verdele din copilărie, fireşte, verdele care ne vede oriunde am fugi. În Salzburg am fost şi-n călătoria spre Barcelona, aşa că acum ne-am îndepărtat de ghid, dar am descoperit alte şi alte chestii super faine, n-am avut timp nici să intrăm într-un magazin (doar pentru un Otakringer pentru mine şi un suc pentru K). Dacă veniţi cu excursia pînă în piaţa de după Dom, aia cu oul în aer, iar pe el un dirijor (sau aşa ceva), din care se vede perfect castelul, unde am citit data trecută un poem, păi dintr-un colţ al pieţei intri la o mănăstire (sau aşa ceva) săpată în piatră, în stâncă, e sus, undeva la vreo 30-40 de metri de pămînt, se urcă în ea, printre morminte săpate în piatră, loc din care se vede altfel şi castelul, dar despre care nu-ţi spune nimic nici un ghid. În rest – oraşul lui Mozart, săracu’. Rîul era foarte supărat de data asta, domul era închis, pentru că urma un concert în teatrul în aer liber din faţa lui, şi data trecută urma un concert şi localnicii erau îmbrăcaţi ca-n filme, iar caii din piaţa de lîngă dom te trimit în epoca lui Mozart, în care nu se vindeau la suprapreţ bomboane Mozart, nu se bea ceai sau vin Mozart, cu tort Mozart, la o ţigară Mozart, lîngă universitatea Mozart din parcul Mozart, pentru că nu existau bomboane-ceai-vin-tort-ţigări Mozart şi nici Mozart nu se bucura prea des de dulciuri, că avea alte griji, săracu’, de exemplu încerca să ghicească cu ce prieten şi-a mai tras-o soţie-sa, apoi era foarte, foarte sărac şi nu avea bani de bomboane care s-ar putea numi... Mozart.

28 august, dinspre Viena spre Budapesta

Aseară ne-am oprit pe lîngă Gara de Sud, am ajuns tare tîrziu la Viena, dar am ieşit pînă la Belvedere, singuri, nu-n grup, era totul închis, fireşte, am mîncat peşte la restaurantul Saraievo, iar azi am încercat să ajungem pe unde n-am fost data trecută. Oricum, eu am insistat să revedem cîteva obiective, că doar cu ostaşul sovietic şi muzeul contemporan de artă modernă, ăla cu “varza” de aur în vîrf, parcul cu statuia lui Johan Strauss fiul, considerat simbolul Vienei (e şi pe unul din ghidurile noastre), numai cu ce nu reuşeşti să vezi prima dată Viena nu e aceeaşi. Îmi place Viena din ghidurile turistice, cu toate palatele ei imperioase, cu trăsurile care merg prin centru, cu catedrala, cu statuia ciumei, cu parlamentul, cu chestiile artistice moderne care atîrnă pe unde nu te aştepţi sau îţi ies în cale de după colţ. Azi am prins şi dansul ceasului cu cele 12 figurine care reprezintă istoria Austriei, Ankeruhr, la 12, am intrat şi-n Sf. Mihail, care e prea centrală ca să fie observată printre atîtea palate regale, ne-am reîntîlnit cu elefănţelul... Urmează Budapesta, azi facem şi croaziera, dar înainte de asta are ghidul în program un magazin pe care tre’ să-l bifeze, că la un supermarchet n-a vrut să oprească nicicum, deşi avea şi-n program aşa ceva, în fine, omul are obligaţii, ca orice ghid. 

 29 august, dinspre Budapesta spre România

 călătoria asta s-a terminat aseară, după croaziera pe Dunăre, la Budapesta, intrăm imediat pe drumurile “care este” şi “care le cunoaştem”, de luni iar vom fi la serviciu, iar cu ocazia asta nenea şoferu’ ne-a pus un cîntec blond, ceva cu “aş vrea să-mi dai o noapte de iubire”, care rimează cu “fericire”. De data asta nu mi-e dor de casă, ca pînă acum, nu-s obo, cum se întîmplă de obicei după o călătorie lungă, sînt gata de luptă şi apărare, cum ar veni. După ce mă voi uita la fotografii îmi voi aminti altfel de oraşele prin care ne-am plimbat, acum însă sînt cu gîndul deja în viitor, am tradus şi-n excursie vreo 20 de texte din ruskii rock, pentru următorul Tiuk!, am scris două cronici de carte, pentru serviciu, am făcut, la Paris, anketiuk-ul... La întoarcere: inscripţia de pe uşa WC-ului de la intrarea în ţară - “România, ţara mea iubită!” Pe site-ul zinesinouă.ro: un zid pe care scrie „Bun venit în România!!! Fixaţi-vă ceasul cu 50 de ani în urmă”.

 dimineaţă, Braşov

 cel mai frumos castel din lume, oare în ce palat mă aflu... mamă, ce fain e! – visam. cînd m-am trezit, m-am uitat pe pereţi, aproape că nu mi-am recunoscut dormitorul, că am făcut schimbările chiar înainte de a pleca, nu m-am obişnuit încă cu ele...