Victor Perdevară

Vânt lin cu velo-mârţoaga prin lume

Călătoria din prezent este legată printr-un cordon ombilical de o călătorie începută undeva prin primele clase de şcoală primară. În vremurile când citeam basmele copilăriei şi poveştile populare din scoarţă în scoarţă. Ştiu că de atunci visam la o experienţă iniţiatică. Mai târziu, să fie pe la începutul adolescenţei, mi-am continuat hoinăreala imaginară prin poveştile lui Jules Vernes şi Charles Dickens. Pe la 20 de ani îmi amintesc că s-a întâmplat ceva. Momentul acela a semănat cu vârticuşul pe care-l vedem într-o cadă ce aproape s-a golit de apă. Râgâitul nepoliticos al apei de la final, acel „m-am dus şi eu”, a persistat pentru mult timp în mintea mea. Cine a dat dopul la o parte? Acel cineva poate să fie copilul din mine. Săturat de apa călduţă, în care se bălăcea de multă vreme, a luat decizia să spele putina şi, astfel, şi tot trecutul. Cred că a fost prima dată când am început să curăţ murdăria adunată în ultimele două decenii. Relaţia mea intimă cu apa nu s-a întrerupt atunci. După eliberare a urmat o trecere uşoară de la cada copilăriei, unde odată înotam, spre fluviul Dunărea. Prima călătorie, pe care o pot considera mai adevărată, a fost pe malul bătrânului fluviu – de la Viena spre Belgrad cu Herr DromaDeer. Aşa s-a numit prima bicicletă care m-a plimbat prin Bulgaria, Dobrogea şi prin alte locuri din România.

Orice călător o să-ţi spună că hoinăreala are un mare necaz, te duce spre dependența de libertate. Poţi să te oprești şi să asculţi doar de gândurile muncitoreşti. Pentru vreo trei ani aşa am şi făcut. Pentru o vreme ca voluntar în Polonia şi apoi prin mai multe locuri din Transilvania. A venit un moment când clopoţelul a anunţat o pauză. O demisie surpriză a venit peste mine în primăvara lui 2013. Am crezut că o vacanţă scurtă, doar de 14 zile, îmi va da suflul necesar pentru a reintra cu mai multă energie în lumea muncitorească. Ştiam din acele vremuri că singura mea bogăţie este timpul. Şi-am plecat cu o velo-mârţoagă şi 270 de lei spre peninsula Balcanică. Cele două săptămâni, dacă ne uităm într-un calendar din 2013, au trecut demultişor.

Călătoria mea aduce mult cu o dugheană turcească care oferă călătorilor, pe degeaba, ceai fiert până de aproape de infinit şi covrigi cu susan. Pe de altă parte, atunci când vorbesc despre aventura mea sunt pornit să prezint generozitatea oamenilor şi simţul matern al multor gazde. Doar în cazuri de forţă majoră, atunci când hazardul joacă şah-mat cu şansa mea, dorm singur în cort. Observ că în epoca modernă este o excentricitate să întrebi, la ceas de seară, despre posibilitatea unei cazări benevole. Cred că doar aşa pot să fiu mai aproape de cultura locală şi de atitudinea lor faţă de ospitalitate. Într-o ţară a lui veșnic Inshallah o astfel de anomalie este privită cu bucurie. Am găsit reziduuri de ospitalitate şi prin partea nemţească a bătrânului continent. De cele mai multe ori în casele unor călători care cunosc importanţa unui duş fierbinte. Am aruncat în joc un antagonism pentru a arăta că bunătatea este prezentă oriunde şi nu ţine doar de lumea musulmanilor.

“...lumea-i curioasă în miezul zilei şi suspicioasă la ceas de seară. Sunt chestionat, de multe ori, în privinţa somnului şi-a locului unde dorm. Pot răspunde, cu precizie şi acurateţe, doar la trecut. Treaba stă în felul următor. Încep pescuirea unui pui de somn doar când se lasă întunericul. Prefer să-mi găsesc adăpost prin sate şi orăşele de provincie. Obsesia bolnavă pentru adrenalină persistă şi-n ultimele momente ale zilei. Totul poate să înceapă cu potaia sau potăile care sunt gata să rupă gardul. Proprietarul îndepărtează perdeaua pentru a vedea sursa zgomotului, velo-mârţoaga.  Comunicarea prin limbajul semnelor se termină, de cele mai multe ori, cu o poartă închisă în nas. Ceea ce îmi spune că n-am zâmbit suficient de mult. O uşă deschisă poate fi descrisă ca o victorie. Festinul se termină cu un somn odihnitor într-un pat cu aşternuturi curate. Iar velo-mârţoaga, care până mai ieri era o împiedicată, se transformă într-un pur sânge arab...

Următoarea întâmplare pare a fi mai specială, pentru că s-a petrecut la mijlocul lui iulie într-o mahala a oraşului Sarajevo. În ultima noapte mi-am proptit velo-mârţoaga şi somnul pe gardul unui Nea Caisă. Ospitalitatea a răsărit de cum a ieşit soarele. Proprietarul gardului, cu paşi înceţi, a venit până-n locul de unde capul iese din sacul de dormit. Voia să ştie cu ce să mă servească – cafea, baclava sau ceai. Ca într-un vis de iunie am cerut apă în bosniacă”. Marmaraereglisi, Turcia, noiembrie 2013.

Şi mai sunt întrebat dacă-i greu prin pasurile din Alpi şi cum mă împac cu solitudinea. Sunt mulţi oameni care au crezut în povestea mea şi încă mai cred în reuşita acestei aventuri. Atunci când eşti doar cu o velo-mârţoagă începi să cauţi companie şi să împărtăşeşti experienţa avută.

Pentru că aceasta-i povestea mea. Concurez doar cu ambiţia mea şi nu pentru un titlu efemer. Puţin spre deloc mă interesează numărul kilometrilor şi-a ţărilor întâlnite.  Un copil idealist, aşa cum cred că sunt, visează la mai mult bun simţ pentru mediu. Visez la ziua când extragerea gazelor de şist va înceta în România şi vom avea o lege anti-fracturare ca în Franţa şi Germania.

“În seara zilei de doi decembrie citeam, dintr-o crâşmă cu budă turcească curată, despre abuzurile de la Pungeşti.  Simţeam cum bastoanele jandarmilor ne lăsa câteva vânătăi pe cocoaşă. N-am găsit, în cele nouă luni de aventură, acea cauză pentru care să fim prezenţi pe baricade. Uite că a venit momentul pentru a ne arăta cauza pentru care pedalăm prin Europa. Diana o să-mi trimită un lepedeu anti-imperialist în Pahos. Iar obiectivul, de acum şi până la final, este acela de a flutura cearceaful prin Europa.” Taşucu, sudul Turciei, decembrie 2013.