Am vizionat recent la un prieten filmul Morfina, după o povestire de-a lui Mihail Bulgakov. Deşi proza a fost scrisă în toamna anului 1927 – am avut impresia că Bulgakov a scris anume pentru noi, nu pentru ţăranii, muncitorii şi activiştii Uniunii Sovietice…

Am ajuns acasă şi am intrat în biblioteca tatălui. Am răsfoit cărţile lui Bulgakov şi m-am apucat de Garda albă. Pentru că nu citisem romanul înainte şi pentru că mi se părea incredibil ca Bulgakov să scrie despre duşmanii comunismului, chiar în timpul comunismului.

Ei bine, Bulgakov scrie chiar despre o familie de ofiţeri tineri albgardişti din Kievul anului 1918. Nu am să comentez acum cartea, pentru că nu prea are rost, adică probabil că s-a scris foarte mult despre ea. Aş vrea să menţionez doar nişte lucruri ce mi s-au părut uimitoare pentru timpul zbuciumat în care a scris Bulgakov. El are în Garda albă o naraţiune care nu este centrată pe narator sau pe vreun personaj. Din această cauză naraţiunea pare extrem de obiectivă. Asta i-a nemulţumit pe mulţi critici ai vremii, care normal că se aşteptau la o interpretare politică. Bulgakov nu a făcut asta, deşi probabil că dacă ar fi făcut-o ar fi fost imediat ridicat pe un mare postament de scriitor al poporului sovietic…

Naratorul marelui scriitor rus ne arată un Kiev dezorientat al anului 1918. Kievul, fostă capitală pentru Rusia Kieveană, a fost un scurt refugiu pentru nobilimea, pentru albgardiştii ruşi. Pentru că Rusia lor era deja ocupată de bolşevici. E chiar la începutul anului 1918, când Kievul a fost ocupat de Petliura. Bulgakov descrie viaţa unei familii albgardiste dezorientate din cauza timpului istoric. Pe de-o parte e lupta cu Petliura în care sunt abandonaţi atât de ghetman, de ofiţerii mari şi de nemţii despre care nu mai ştiu ce să creadă, pe de alta se aproprie teroarea roşie, cea care i-a făcut orfani de propria ţară.

Descoperim nişte personaje părăsite de toată lumea, care nu-şi pot găsi niciunde locul. Bulgakov inserează în text şi nişte fragmente din Apocalipsa, foarte potrivite şi la locul lor pentru a reda gândurile şi sentimentele personajelor sale. Deşi nu „atacă” direct bolşevicii, în Garda albă se simte un mare respect faţă de albgardişti şi nu o greaţă, ci mai degrabă un fel de zbucium, de împăcare dureroasă odată cu venirea bolşevicilor.

Bulgakov a publicat jumătate din Garda albă într-o revistă a vremii. Nu prea a putut să-şi publice cărţile în timpul vieţii. A lucrat la Maestrul şi Margarita până la sfârşitul vieţii, fiind conştient că nu-l va vedea niciodată publicat. În schimb piesele lui erau jucate, chiar dacă presa „demonilor” le criticau şi au şi găsit un termen pentru ele – „bulgakovşina”.

Şi în Morfina e vorba de anul 1918. Anul Demonilor – cum îi numea în scrierile sale Bulgakov pe bolşevici. E vorba despre un tânăr doctor care la început se tratează cu morfină, ca până la urmă să devină dependent şi să ajungă la moarte din cauza morfinei. Nu mai spun că povestirea e scrisă impecabil, pentru că Bulgakov nici nu putea să scrie altfel. E interesant că el a ales anume anii 1917-1918 pentru „istoria bolii”. Dar despre dependenţa de droguri în astfel de timpuri voi scrie un alt text…

Serghei Bodrov, cunoscutul şi talentatul actor rus dispărut în Cecenia în timpul filmărilor unui film, a scris scenariul pentru filmul Morfina. Filmul a apărut după ce Bodrov era deja dispărut, cel mai probabil nu doar dispărut, ci şi mort. Bodrov doar a accentuat unele elemente din proza lui Bulgakov, în rest nu a modificat prea multe.

Acum, după atâţia ani, şi noi încă mai suntem conduşi de steaua Demonului. Şi noi suntem ai nimănui şi nu avem unde merge. România ne întoarce spatele, Europa ne întoarce spatele, Rusia ţine armata pregătită în Transnistria. Basarabenii pleacă la sclavie prin Rusia şi Europa, părăsind cu totul casele şi familiile. Lui Bulgakov îi erau jucate piesele în epoca lui Stalin şi publica în reviste. Acum, jurnaliştii incomozi sunt chemaţi la procuratură ca la simple şedinţe de ziar. Nu mai vorbesc de ştirile de la Moldova 1. Cât despre cărţi…

Apar cărţi cu iz naţionalist, dar „nepericuloase”, pentru că au acelaşi limbaj de lemn ca în timpurile URSS-ului. Pentru că sunt scrise de foşti comunişti şi nu inspiră încredere. În rest, cine vrea să publice volume proaspete, poate să o facă în România, dacă editurile de acolo vor considera că se vor vinde bine…

Acesta e şi motivul că n-am publicat nici o carte în Moldova. Chiar şi nevinovatul Pizdeţ e prea mult pentru o editură moldovenească. La un moment dat, o revistă „deschisă”, a „tinerilor scriitori din Moldova”, mi-a refuzat publicarea unui fragment din Pizdeţ, pe motiv că: „e o glumă? Eşti nebun?”

Ca să nu mai spun că dacă s-ar putea fără un scandal care ar trece graniţa Moldovei – cenzura ar fi instaurată în Moldova chiar cu aplauze, cu entuziasm mare.

Aşa că, dragi cititori, propun să-l interzicem pe Bulgakov în Moldova. Are idei subversive şi mai şi scrie despre droguri. Şi să ne interzicem şi pe noi.