Dorin David

„Uşi, ferestre şi alte proze”

Ed. Adenium, 2014

Piesa de teatru

Nu ştiu dacă pot să mărturisesc sau să mă ruşinez, dar piesa aceasta de teatru a fost singura care mi-a plăcut cu atît mai mult cu cît am înţeles mai puţin din ea. Începutul acela al ei, mai ales, îmi stăruie în minte, aproape ca o obsesie. „De vînzare e moartea asta?” întrebă. „Nu!” răspunse ferm.

Nu ştiu ce metode au folosit actorii, sau cine o fi fost consultantul lor, poate un sistem de oglinzi, poate un iluzionist, sau poate tehnici moderne, cu ecrane bine ascunse, oricum e clar că în acel moment am văzut moartea. A apărut brusc, fără ca nimic s-o prevestească, ca şi cînd ar fi fost acolo dintotdeauna, şi s-ar fi lăsat văzută doar în clipa în care celălalt a descoperit-o. Mi-a îngheţat sîngele în vine, trebuie să recunosc, pentru că niciodată n-am crezut că o să apuc să văd moartea înainte de clipa destinată mie. Şi cu atît mai mult am fost îngrozit, cu cît nu era imaginea scheletică, cu trenă neagră şi coasă în mînă, ci o goală, stranie frumuseţe, ca de fum, care tremura de parcă lămpile unui televizor alb-negru vechi se încălziseră prea tare, sau poate prea puţin, oricum nu la temperatura care trebuia. Şi era cald, nici nu-mi dădeam seama cît transpiram. Cu siguranţă toţi ceilalţi transpirau la fel de mult, dar nici nu mai ştiam de existenţa lor. Eram doar eu, faţă în faţă, chiar dacă la cîţiva metri de scena improvizată, cu ea. De cîte ori primul rostea „De vînzare e moartea asta?”, imaginea tremura de parcă i-ar fi fost frică să n-o vîndă.

Dacă ar fi fost un film, aş fi dat vina pe efectele speciale. Aş fi vrut mai degrabă să fie un desen animat, iar apariţia aceea să nu fie aşa, ci veselă, să sperie puţin copiii, dar nu mai mult decît mama maşteră din clasicul Albă ca Zăpada, atît de frumos desenat de Disney. Cît mi-a plăcut acel desen animat... Dar nu, eram la teatru, actorii se aflau în faţa mea, iar imaginea aceea exista. Cînd primul a luat-o de mînă şi a dat să plece, ca să scape de al doilea, contrastul dintre mîna lui arsă de soare şi mîna ei albă a fost atît de mare încît am simţit că mă doare pe mine. Ea l-a urmat smerită. Era atît de frumoasă învăluită în goliciune încît am uitat cine este. Abia cînd a întors capul şi a rînjit la mine mi-am dat seama.

Dar nici actul al doilea nu a fost mai prejos, deşi nici acum nu înţeleg cum au reuşit să pună toate astea în scenă. Un actor se plimba ca un Hamlet pe bicicletă, perorînd tot felul de cuvinte de neînţeles. La un moment dat apare din spatele cortinei, de fapt prin cortină, printr-un alt efect special, o tînără îmbrăcată în costum de călărie. Ţinea într-adevăr în mînă o cravaşă, şi călărea o şa care plutea deasupra scenei cam la un metru şi ceva. Cînd falsul Hamlet a vorbit cu ea prima oară, tînăra a căzut de pe calul imaginar. Dacă maimuţele în loc să coboare din copaci, a spus el şi ea a devenit atunci maimuţă, ar fi sărit în sus, şi ea a sărit, oamenii ar fi avut acum aripi, şi ei i-au crescut aripi, şi ar fi zburat prin văzduh ca păsările, şi ea şi-a luat zborul.

Impresia a fost atît de puternică încît, cu toate că ştiam că nu este real, mi se părea nu doar real, ci chiar perfect normal. Era, cum să spun, logic. Evoluţia ar fi putut avea un alt curs, într-adevăr, oamenii ar fi putut dezvolta aripi. Nici acum nu e tîrziu, m-am gîndit, în cîteva milioane de ani am putea. Sau, poate cu ajutorul tehnicii medicale, chiar mai repede.

Fireşte că acum sînt jenat de gîndurile pe care le-am avut aseară, dar dacă tot am început o să rămîn în aceeaşi notă a sincerităţii. N-aş vrea totuşi să afle logodnica mea, de aceea o să îngrop paginile acestea imediat ce termin. În clipa în care mii de lilieci au intrat în scenă şi au început să ţipe şi să danseze dansul împerecherii, m-am uitat în jur. Spectatorii o luaseră cu toţii razna. Cred că înţelegeţi ce vreau să spun cu asta...

Oricum, punctul final a fost cel puţin pentru mine punctul culminant. Apariţia corului tragic, în fine, cor e un fel de a spune, un cuvînt convenţional pentru a numi acel personaj colectiv, extrem de important din piesele de teatru, însă aici e impropriu, fiindcă „corul” nu era la fel. De exemplu, felul în care se forma: la început – în timp ce spectatorii îşi aranjau deloc jenaţi hainele înapoi pe ei, iar pe scenă un indian cu tenul măsliniu, plin de pene de sus pînă jos, de altfel cred că era îmbrăcat doar în pene, făcea focul, da, în mijlocul scenei! – s-a zărit mai întîi capul primului membru al „corului”, iar abia după cîteva secunde restul corpului. Era îmbrăcat ca un călugăr franciscan. Apoi a apărut, tot aşa, al doilea, apoi al treilea, şi aşa mai departe pînă cînd un cor, format din atîţia membri încît nu mai aveau loc pe scenă, s-a format. Stăteau înghesuiţi unii într-alţii, iar cei care nu mai încăpeau pluteau lîngă scenă. Şi niciunul nu scotea un sunet. Stăteau doar strînşi, în jurul focului, privind. Fiecare se simţea privit, fixat, vizat. Nu ştiam ce vrea să-mi spună corul tăcut, dar am ştiut că ar trebui să mă apuce frica. Totuşi am încercat să-mi păstrez sîngele rece, mai ales că focul i-a cuprins firesc, aşa încît toată scena era în flăcări, iar corul era o vîlvătaie nemaipomenită, o mulţime nemişcată de oameni-flăcări, care se holbau şi nu spuneau nimic. Nici o remarcă, nici un gest, nici o respiraţie. Cînd flăcările s-au stins, fără urme de îndoială, pe scena goală, nesfîrşită, un prunc se juca cu degeţelele proprii. Creştea într-un ritm ameţitor, astfel că în cîteva secunde a ajuns un tînăr, frumos cum nu aş recunoaşte niciodată. Din spatele lui, fără a putea fi zărită pînă atunci, a apărut o tînără, şi aici pot să recunosc fără teama că mi s-ar putea răstălmăci vorbele, cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o vreodată, fie în viaţa reală, fie la televizor/ cinema. Ea l-a prins de mînă, gingaş, el a înlănţuit-o, n-aş spune protector, deşi gestul nu era departe de o asemenea interpretare. Mai degrabă, drăgăstos. S-au îmbrăţişat şi au format un singur trunchi de copac, ale cărui ramuri au acoperit imediat toată scena. Apoi un zgomot uriaş, ca un tunet care ţi-ar fi bubuit direct în creier, s-a auzit, făcîndu-i pe toţi să-şi pună mîinile la urechi, iar copacul a dispărut, lăsînd scena goală. Aşa a rămas timp de minute, poate ore, nici nu mai ştiu, şi oricum nu m-am uitat la ceas, aşa cum îmi ţineam mîinile pe urechi. După multă vreme, cel puţin aşa cred, mi-am îndepărtat mîinile şi am văzut că sînt singur. Complet singur. Iar în loc de scenă, mă holbam la peretele gol din sufrageria mea, perete care de mult timp face obiectul discuţiilor uneori extrem de aprinse, cu ce ar trebui să-l umplem. Logodnica mea ar fi vrut un tablou al lui Klimt. Eu aş fi vrut un smart tv, dacă se poate trei de, ca să pot rula pe el nu un tablou, ci expoziţii întregi, muzee şi teatre. Deşi după experienţa de ieri cred că cel mai bine ar fi să mă limitez la programele lor de televiziune, talk-show-uri, jurnale, buletine, analize şi contra-analize, care nu o să-mi pună niciodată liniştea mentală în pericol, pentru că eu, sincer mărturisesc, vreau să mor sănătos, în patul meu, la o sută de ani; nu mă interesează experienţele ieşite din comun, nu vreau să mă deosebesc cu nimic de marea masă a populaţiei. Vreau să fiu un român fericit, dar ce spun eu român: un om de rînd, un cetăţean european, dacă nu al lumii, fără întrebări şi fără răspunsuri. Nu e mai bine aşa, doamnelor şi domnilor? Nu asta vrem cu toţii?