Gelu Diaconu
Blues
Casa de pariuri literare, 2014
(mother)
mami eu te-am iubit mult, mult
şi nu am vrut să ţi se întâmple
nimic rău
în noaptea când te-am găsit la bucătărie
cu capul pe masă
cu faţa în propria vomă
m-am speriat foarte tare
l-am chemat repede pe tata
crezând că eşti bolnavă sau altceva
el a venit somnoros şi a zis
cuvântul ăla cu „p”
a tras un picior în uşă
şi a urlat
iar s-a îmbătat nenorocita
n-am ştiut că o să te ia la şuturi, mami
altfel nu l-aş mai fi chemat
oricum
să ştii că te-am iubit mult de tot
şi nu am vrut să ţi se întâmple
nimic rău
nici atunci
nici când ţi-a tras un pumn în faţă
şi stropi ca de cerneală roşie
au căzut pe parchetul din dormitor
(am rugat-o să-mi spună)
doar cinci minute ne ţinea
deşi jurasem înainte că o să ne abţinem
era suficient ca unul să intre mai tare
sau să luăm un gol aiurea
că începea distracţia
„îi dau muie lu’ mă-ta” vs „sugi pula”
sau „îţi fut morţii mă-tii-n gură”
erau de altfel dintre cele mai soft
proful mai scotea capul pe uşa sălii de sport
şi urla să încetăm
după care se întorcea la proastele pe care
sub pretextul că le învaţă exerciţii
la bară sau pe spalier
le punea tot timpul mâna pe cur
după ce dispărea ne vedeam de treabă
fotbal + ameninţări gen
„ai belit pula după ore”
(care nu erau duse niciodată la îndeplinire)
uneori prelungeam partida şi în pauză
se făceau „galerii” pe margine
odată a venit şi ea – cealaltă
şi nu i-a venit să-şi creadă urechilor
după ore, în drum spre casă
mi-a reproşat academic „limbajul imposibil”
în timp ce eu îi dădeam
cu „faza aia” pe care o făcusem
când i-am tras-o portarului
pe urmă am rugat-o (rânjind)
să-mi spună care-i treaba cu limbajul
ce o deranjase atât de mult
nu a putut să pronunţe „sugi pula”
iar ca să-mi arate
şi-a băgat degetul mare în gură
şi a-nceput să-l sugă
exact ca bebeluşii
(atât de trist cât poate să fie)
un hol lung unde ies –
după opt ore de stat pe scaun
în faţa monitorului –
să-mi dezmorţesc oasele
pe care le simt friabile
ca biscuiţii
am în agendă numere de telefon
la care dacă sun
n-are cine să-mi mai răspundă
anul trecut încă îl mai puteam suna pe Călin
îl întrebam ce mai face
şi-mi spunea de fiecare dată că e varză
de câteva ori m-a sunat el
uneori n-am putut să-i răspund
şi-mi trimitea sms-uri ultimative
sau mă înjura pur şi simplu
încă mai era întreg
deşi nu întru totul raţional
(de-aia nici nu mă supăram)
ultima dată când l-am văzut
a fost la Vali acasă –
loc care între timp devenise –
şi casa lui –
i-am returnat Odiseea cu coperte roşii
pe care mi-o vânduse cu vreo 25 de ani în urmă
ca să poată cumpăra o sticlă de votcă
pe care am băut-o împreună pe tren
când ne-am întors de la târgul din Ploieşti
am discutat chestii banale
la plecare i-am spus
ai grijă de tine bătrâne
gândindu-mă că mă voi reîntoarce curând
şi-l voi regăsi în fotoliul lui
pe care arareori îl mai părăsea
l-am regăsit în cosciug
în capela unui cimitir din afara oraşului
unde foarte rar cineva se va mai duce
să-i aprindă o lumânare
la mormânt
înainte de asta
într-o supremă şi jemanfişistă luptă cu viaţa
care-l părăsea
mai întâi a văzut o fanfară
în copacul ce putea fi zărit pe fereastra salonului
apoi, în altă zi
a căutat disperat prin sertare şi prin coşul de gunoi
darul de nuntă la care tocmai fusese ginerică
o minte frântă de halucinaţii morbide
care nu-şi pierduse simţul umorului
acum a rămas holul ăsta lung
pe care ies uneori să mă plimb
aş vrea să sun pe cineva
dar nu prea mai am pe cine
încă n-am şters din agendă
numerele de telefon inutile de-acum
cu speranţa stupidă că, cine ştie
într-o zi o să sun şi o voce familiară
îmi va răspunde
(I’ve got the blues – 3)
blues este când pe 26 noiembrie
telefonul nu mai sună ca altădată
şi vreau să plec de unul singur
să intru într-o cârciumă ordinară
să mă îmbăt şi să-i fac cinste
unui boschetar
ca să-mi spună „la mulţi ani”
blues este când mă duc la baie noaptea
mă privesc în oglindă
şi pentru câteva clipe
nu mă recunosc
şi mai este blues
când Little Walter cântă
Blues with a feelin’
şi sorb ultima gură de vin din pahar
şi nu mai am bani
pentru încă o sticlă