Mihail Vakulovski

„încă un scurt culoar de viaţă”

„(Stejarul lipseşte, dar dacă ţi-l imaginezi nu lipseşte)”

După scrierea şi publicarea unui roman ca „Rădăcina de bucsau” orice scriitor ar trebui să aibă un fel de blocaj. Se pare că şi O. Nimigean a trecut prin aşa ceva, „Rădăcina de bucsau” fiind publicat în 2010, iar următoarea sa carte, apărută acum, în 2014, nu e tot de proză, ci de poezie, şi nu pare să fie scrisă după acel roman tulburător, ci în acelaşi timp. E vorba de proaspătul volum al lui O. Nimigean, „nanabozo”, care nu e o prelungire în versuri a „Rădăcinii de bucsau”, cum pare la început, ci e mai degrabă o altă faţă a „Rădăcinii”.

Volumul e împărţit în trei părţi foarte diferite ca stil şi ca tematică, pe care le leagă însă starea. Din primele texte poetul ne îndeamnă să intrăm în firesc şi normalitate, apoi urmează poeme-stări care par cumva neterminate, poezii cărora parcă le lipseşte sfîrşitul, ca-n „mens sana in corpore sano” sau „cuhnia amorului”, de exemplu. O poezie existenţial-postcotidiană în care la prima vedere ai impresia că nu se întîmplă mai nimic, adică se întîmplă, dar… fără finalizare. Poezie care pare a fi scrisă în singurătate (monologul cu soba de tobă stă mărturie), după ce „am intrat într-un timp / care nu mai este al speciei / mai înfiorător decît moartea // un timp / care te dizolvă / începînd din hipotalamus” („zersein und zeit”). Prima parte a cărţii, „Aura efemeridelor”, e construită din cîteva straturi: poeziile despre mama bătrînă, foarte elegante, vitale şi emoţionante („şezolong”-urile, „al 31-lea”); rugăciunile (care nu-s aşa simple: „o rugăciune / ar fi de mare ajutor / numai că nu-i atît de simplu / să spui o rugăciune”; sms story-urile; s.o.s.-urile & post-cotidianismul.

Partea a doua a cărţii, „Eu, unul, aş prefera”, cuprinde cinci poeme mai lungi decît cele din prima parte, şi mai închise în sine, care fac legătura dintre prima şi a treia parte. Implozii, nu explozii, cum ar zice I.B. Lefter, sau cum spune O. Nimigean: „să-ţi trasezi teritoriul prin implozie (le vide, le noir, le nu)”.

Partea a treia, „Studio cu vedere spre poieniţa druidică”, l-a făcut pe Bogdan Creţu să se întrebe (pe coperta a IV-a): „Ce sunt textele cuprinse în „Nanabozo”? „Poeme”? Impulsuri confesive? Secvenţe decupate din real şi reconstruite literar?” Într-adevăr, „Studio”-ul pare un fel de laborator poetic, un fel de gestuar filosofico-liric mai complicat, la polul opus existemelor din prima parte, dar dacă scoatem &&&-urile dintre fragmente rămîne un lung poem existenţial-postmodern. Un poem despre „Omul-detritus” care „Nu mai vrea nimic. Nu mai poate nimic. (Oh, man, nu e o chestiune de liber arbitru…) Îţi oferă dosul ca un cercopitec, pentru a cîştiga bunăvoinţă. Dar, de fapt, imploră inconştient să fie lăsat în pace” & despre „patria-mimă”: „Totuşi la un moment dat ţi-ai dat seama că eşti din ţara în care lucrurile adevărate se-ntîmplă în altă parte”. Asta pentru că „Bineînţeles că nu există nici o speranţă”, dar „despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se vorbească”. Un poem cu foarte multe nume şi aluzii, trimiteri istorice, sociale, literare şi culturale („Nu reuşeşti să te gîndeşti la ceva fără să te gîndeşti la altceva şi imediat la altceva şi la altceva. (Cine e de vină că mintea ta a devenit un videoclip?)” Altceva, altceva, altceva”…).

„nanabozo” de O. Nimigean e una din cărţile de poezie care trebuie citite neapărat. Lectură utilă!

O. Nimigean, „nanabozo (cu patru ecouri grafice de Alina Săruleanu)”,

Editura Cartea Românească, 2014