Aseară. Stăteam întins pe spate, cu lumina stinsă, şi încercam să pritocesc o poveste. Cu început, cuprins, încheiere - cum scrie la carte. De fapt, m-am hotărât imediat să mai amân începutul - are prostul obicei să o lungească aiurea, să bată câmpii, şi-apoi se face nevăzut şi te lasă în mijlocul bărăganului să-i plăteşti nota. Nu, mulţumesc. De data asta ne concentrăm la cuprins. Dar nici cuprinsul n-are obiceiuri mai fine, aici chiar că trebuie să ai mintea odihnită şi să fii cu ochii în paişpe, că nu mai ai de-a face cu o entitate oarecum idealistă şi naivă, cum era introducerea, ci cu nişte grupuri organizate, bine puse la punct, dar ale căror intenţii îţi scapă, o şerpărie de personaje, situaţii şi interese care-şi dispută supremaţia până când reuşesc să-ţi impună soluţia dorită de ele, indiferent de ce planuri aveai tu în cap. Aşa că cel mai bine-i să stabilesc de la început finalul. Odată bătut în cuie finalul, lumea interlopă de la cuprins dansează cum îi cânţi tu. Iar dacă nu-i convine, n-are decât să nu danseze! Dar ce-mi veni mie cu dansul? Şi dintr-odată am realizat că nu mai eram singur: la adăpostul întunericului, cineva îmi intrase în cameră pe fereastră. Şi îmi cânta, şi se unduia! Vai de mine, era chiar ea, Madonna! Poftim încurcătură. Mii de oameni o aşteptau la concert, au dat câte-o găleată de bani s-o audă, s-o vadă, s-o... audă, şi ea în camera mea, vai ce mai cânta şi se unduia! Dar eu dacă-mi pun ceva în cap, poate să-mi intre-n cameră şi Madonna, că-s tare ursuz şi lipsit de maniere. Aşa că i-am zis de la obraz: ştii ce, poţi să cânţi şi să te unduieşti cât vrei, dar afară, că eu acum am o treabă şi nici măcar tu cu 16 papi Benedict laolaltă n-o să mă abateţi cumva de la ea. Aşa i-am zis, dar asta n-a ajutat la nimic, căci ea se apropie şi mai mult, iar când luă o notă de sus, paharele de pe policioară i-au răspuns cu un zăngănit. I-am zis iar: degeaba cânţi şi te unduieşti că eu finalul nu-l schimb! Dar ea se apropie şi mai mult, iar când luă o notă de jos, o şosetă care se ascundea de o lună în spatele canapelei sări în mijlocul încăperii zvârcolindu-se ca un peşte pe uscat. Degeaba cânţi, i-am strigat, încercând să înhaţ şoseta, degeaba te unduieşti, că nu te bag nici măcar la cuprins, cât eşti tu de Madonna! Dar ea se apropie şi mai mult, şi luă o notă nici de jos nici de sus, ci fix din mijlocul grădinii Edenului, din pomul oprit. Şi-atunci povestea uită de poruncile mele şi muşcă pofticioasă din nota aia şi imediat i s-au deschis ochii, a cunoscut că era goală, a înhăţat şoseta din mijlocul încăperii şi s-a acoperit cu ea.