Iulian Sîrbu

 

Privindu-ne în ochi

Mergeam pe stradă şi am observat o domnişoară foarte simpatica, stilul meu de frumuseţe. Am privit-o în ochi, aşa fac eu mereu - privesc femeile în ochi, avea nişte ochi negri fantastici. M-a privit şi ea în ochii mei verzi şi, la un moment dat, a alunecat pe gheaţă.

Am ajutat-o imediat să se ridice, mi-a mulţumit, privindu-mă direct în ochi... o privire intensă. Şi eu o priveam şi parcă nu ne mai puteam dezlipi unul de altul. Dar am făcut-o... cu regret, ce-i drept. Şi pe când mergeam fiecare pe drumul său, ca la o comandă, ne-am întors amândoi şi ne-am mai privit o dată. Intens.

 

Corp la corp

Eram prins într-o luptă corp la corp. Adversarul meu încerca să scape, dar strânsoarea mea era puternica. Degeaba se zvârcolea, nu putea scăpa. Transpiraţia curgea de pe corpurile noastre goale şi atunci m-am trezit în pat cu iubita mea pe care o strângeam în braţe. Ea nu voia să scape.

 

Expoziţia

Mă găseam într-o expoziţie de tablouri. Priveam operele de artă cu atenţie, când am observat o domnişoară blondă care se uita concentrată la un tablou. Stătea acolo de mai mult de zece minute. Am privit-o de jos în sus, cu o mică pauză în zona unor curburi foarte aerodinamice. Apoi m-am uitat să văd la ce se uită. Era o oglindă. Oare trebuia să-i atrag atenţia?

 

Cum am căzut pe gheaţă

Zilele trecute am plecat cu treburi prin oraş la prima oră. Tocmai ninsese mai consistent pe afară. Că doar nu în casă. Era prima zăpadă mai serioasă din iarna asta. După ce am făcut câţiva paşi, mi-am dat seama că sub zăpadă e gheaţă. Dar n-am apucat să procesez informaţia, pentru că am simţit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Oare cine l-o fi tras de sub mine?

În plină cădere mi-am adus aminte de sfatul medicului de la radio, care ne recomandase să nu cădem sprijinindu-ne în mâini: risc de fractură. Doctorul ne recomanda să cădem în fund şi să avem grijă să fim gros îmbrăcaţi, ca să amortizăm căderea. Aşa că mi-am tras mâinile, pe care instinctiv le pregătisem să mă sprijin în cădere, şi mi-am aranjat hainele ca să-mi apăr fundul. A urmat căderea. Am stat câteva clipe să-mi revin. Nu a fost deloc uşoară, cu toate că am urmat sfatul medicului. O domnişoară ce trecea pe lângă mine s-a oferit să mă ajute să mă ridic. Am privit-o adânc în ochii ei albaştri (absolut fantastici) şi m-am ridicat imediat. Domnişoara m-a privit uimită: acum câteva clipe păream leşinat pe trotuar şi, dintr-o dată, m-am ridicat rapid fără să am nevoie de ajutor. I-am mulţumit pentru intenţie, arborând zâmbetul meu fermecător. Ne-am văzut fiecare de drumul său, eu fiind însoţit de amintirea unor priviri albastre. Simţeam un uşor regret.

 

Dilema

Tocmai mă urcasem în autobuz. Era ora de vârf şi acesta era plin. Mi-a fost imposibil să ajung la compostor, ca să-mi compostez biletul. Lângă mine era o domnişoară şi eram gata să o rog să mă ajute, dar m-am oprit derutat. Nu ştiam cum să o apelez. Să-i zic „domnişoară”? Dar dacă e doamnă şi se supără? Tot stăteam pe gânduri, când aud în spate o voce:

- Biletele la control.

Am plătit amenda, ce era să-i zic controlorului, că n-am ştiut cum să o apelez pe călătoarea de lângă mine şi de aceea nu am compostat biletul?

 

Puştiul de la unu

Ies o fugă să duc gunoiul. La scară e o ceată de băieţi, conduşi de puştiul de la unu. "Bună ziua", spune el. "Bună ziua", îi răspund eu şi plec către tomberon. Mă întorc şi puştiul mă salută iar. E tare politicos. "Nu trebuie să mă saluţi de fiecare dată când trec. Ajunge doar o dată", îi zic. "Am înţeles, nene. Bună ziua."