Carmen Zaniciuc


Pe urmele Anei

 

Ana deschide ochii, încet, ca nu cumva visul să dispară. Era tot în vechea ei casă. O garsonieră pe care nu mai avuseseră bani s-o modernizeze. Tâmplăria, mobila, totul era uzat. Ușa de la intrare putea fi deschisă dintr-o bătaie de picior. Dar nu se mai temea de hoți, ei nu s-ar fi deranjat să fure dintr-o casă din care nu aveau ce lua. Se uită la ceas. Era timpul să se pregătească pentru muncă. Îl vede pe prietenul ei, Dan, dormind lângă ea. Era invidioasă pe el că mai avea ore bune de somn. Începe să sforăie zgomotos și se întoarce cu spatele. Transpirase în timpul nopții. Se duce și-i pregătește schimburi și i le pune pe marginea patului. Când se va trezi, le va căuta. Își face duș, apoi o cafea. Slabă de data asta, pentru că nu mai avea multă în borcan. Zahăr nu mai folosea, era un lux la care renunțase, ba chiar, începuse să-i placă așa. Își toarnă cafeaua în ceașcă și privește aburul cum iese, unduindu-se. Mirosul nu mai era la fel de puternic, dar o îmbia și-i dădea o senzație de calm.

Cercetează spuma de pe margine. Nici măcar în cafea nu avea bănuți mulți. Îi soarbe repede, înainte ca ei să dispară. Se frige la buze, dar strânge din dinți, ca nu cumva să înjure. Nu-și permitea să mai facă păcate. Și așa, avea destule. Se ridică de la masă, bea repede cafeaua și se pregătește să plece. Risca să întârzie. Își caută ceva prin șifonier, mai larg, sa nu i se vadă oasele care începuseră să-i iasă prin piele. Dar toate hainele îi erau largi acum, uitase. Nu-și permitea să le schimbe. Își strânge părul într-o coadă și își caută o pereche de sandale.

Deschide dulapul și le ia pe cele primite de la o verișoară, anul trecut. Nu le mai purtase până acum. Le încalță în grabă și fuge. Își ia geanta, cheile și telefonul. Iese în grabă și fuge. Coboară. Drumul era prin piață. Oamenii tocmai ieșiseră la cumpărături. Iar va trebui să treacă printre privirile vânzătorilor, care, parcă o pândeau. Iar va trebui să-i ocolească pe cei care nu se dădeau din calea ei. Ea mereu era pe fugă. Se ferea să nu dea peste vreun bătrânel ori copil și trăgea cu ochiul și la tarabe, să vadă unde-i mai ieftin. Îi evita pe cei care puneau în cântar mai mult decât cerea. Nu vroia să risipească.

La semafor se strecoară printre mașini, dar se oprește brusc. Un șofer o înjură și ea nu zice nimic. Simte că breteaua de la sanda s-a rupt. Își potrivește piciorul în așa fel încât să nu se observe și se întoarce. Cu riscul de-a întârzia și mai mult, nu putea să se ducă așa. Îi sună telefonul. Era o fată de la muncă. Se scuză și îi spune să o acopere, că întârzie o jumătate de oră. Va recupera ea când va ajunge. Se abține iar, să nu înjure și se întreabă ce poate fi mai rău. Dar nici nu termină, că și cealaltă sanda se rupe. Acum nu mai putea masca nimic și nici să mai meargă.

Se descalță și le ține în mâini. Merge, fără să se uite în jur. Nimeni nu-o va înțelege oricum. Pășește în asfaltul încins și plin de asperități și simte tălpile cum i se murdăresc. Caută un loc mai ferit de impurități, pe unde să înainteze. În sfârșit, ajunge acasă. Deschide încet, ca nu cumva să-l trezească. Hai, c-ai întârziat atât. Încalță-te și fugi! Vezi, nu uita să te speli pe picioare, repede și bine.

***

Știa c-o așteaptă în fața fabricii. Dan, în loc să fie furios pe ea c-a întârziat, îi zâmbește și-o îmbrățișează, ca și când n-ar mai fi văzut-o de mult timp. Nu se mai oprește la birt, nici nu-i mai salută pe colegii de băut, ci trece cu ea de mână. Intră în casă și Ana se pregătește de duș. Nu-și spuseseră nicio vorbă, însă amândoi știau că ceva se întâmplase.

După un timp, iese și-l vede pe Dan stând la masă , în față cu o omletă, câteva felii de șuncă și struguri. Un trandafir era pus într-un pahar cu picior și alte două așteptau goale, lângă sticla de vin. Patul era acoperit de petale roșii, încă vii.

Ana se duce la oglindă și-și aranjează părul. Îi plăcea cum se ondula când era ud și-i atingea gâtul. Ochii îi scânteiau și cereau zbaterea.

Dan, ca și cum ar fi văzut-o pentru prima oară, se apropie de ea și-o ridică de pe fotoliu. Cămașa ei, albă, de noapte, se sifonă, ca un tremur, atunci când el o luă în brațe. Îi prinde părul la spate, o sărută pe gât, apoi pe ureche. Ana simte fiorii cum îi străbat pieptul și tresare într-o strângere. Apoi, fără să-și mai ghideze pașii, se lovesc de pat și cad îmbrățișați. Mâinile nu-și mai stăpânesc atingerea ori duritatea apăsării în carne. În ultima clipă, Ana se împotrivește, nemaivrând să cedeze impulsului. Inima îi era vie, ca un pui abia ieșit din ou. Dan îi simte împotrivirea și, îndemnat și mai mult de dorință, o învăluie, fără să-i mai dea răgaz.

***

Ana își făcuse testul de sarcină și-i ieșise pozitiv. Nu-i zisese nimic lui Dan înainte să afle confirmarea medicului. Dan lipsise iar de acasă și nu se mai întorsese nici după ce venise ea de la muncă. Era una din înserările răcoroase din mijlocul verii. Norii se adunau și se frământau în bătaia vântului. Ana stătea pe balcon, sprijinită de pervaz și ținându-și bărbia în mâini. Înclină capul și privește lumea din alt unghi. Ca să poată continua, avea nevoie să se elibereze de tot. Inspiră aerul proaspăt ce anunță venirea ploii și ascultă glasul pescărușilor, amintindu-i de malul mării.

***

Se trezește speriată de zgomotul produs de ușa trântită. Ana îl vede pe Dan intrând, fără să scoată un cuvânt. Era ud și abătut. Slăbise și mai mult în ultima vreme, dar nu se mai văita de dureri. Se duce și se schimbă, apoi vine lângă Ana și se așează pe pat, ținând capul în jos și privind în gol.

- Am încercat, Ano, dar nu știu câtă putere mai am. Cum să-ți fiu de folos așa? N-a mai rămas din bărbatul care eram decât un copil bolnav. Dar nu vreau să te las fără să am siguranța că vei fi bine.

Ana se așează lângă el și-l privește, neștiind cum să reacționeze. Să-i spună ceva, ori să-l ia în brațe așa cum simțea. Își ținea cu greu lacrimile și se ruga la Cel de sus să o lumineze, să găsească un mod de-ai spune.

- Ano, eu nu pot să te las să mă vezi cum mor. Dacă n-am să mă întorc, să nu mă aștepți. Trăiește și tu, găsește bărbatul pe care îl meriți, pentru că eu știu că tu meriți mai mult.

- Dan…

Se oprește brusc și-i ia de mâini.

- Dane, eu o să fiu mereu a ta. Noi suntem legați prin sânge. Dan își ridică privirea și-i caută ochii Anei. Ana, cu voce tremurândă, își mângâie ușor pântecele, nemaiputând să-și oprească lacrimile și-i spune: Dane, copilul nostru vrea să se nască.

Dan nu mai schiță nici un gest, preț de câteva minute. Ana continua să plângă în tăcere, încercând să ghicească ce e în mintea și în sufletul lui. Îi simțea durerea și uimirea. La un moment dat, Dan se ridică, își ia o haină la întâmplare și pleacă.

Ana se ghemuiește în pat, fără să mai ia seama de lacrimile care nu mai conteneau. Nu mai auzea nici sunetul ploii care odată o liniștea. Își amintește visul. Acea inimă mică, ce se zbătea în ea, îi simțea toată suferința. Se oprește brusc din plâns și își ține respirația un timp. Își dă seama că de acum nu mai era doar a ei, că nu-și mai putea permite să se lase înfrântă, ca nu cumva să nu-i doboare și pe cei apropiați. Copilul nu avea nicio vină. El nu putea înțelege de ce îl doare, ori de ce pântecele ei se agită. El avea nevoie doar de căldura și de mângâierea ei. Ar fi vrut să audă poate și-un cântec. Ana își dă seama că nu știe nici un cântec pentru copii. Ce-ar fi putut să-i spună? Cum va rezista? Își face cruce și spune o rugăciune. Maica Domnului și Iisus n-o vor lăsa. Dacă i-au dăruit un copil, înseamnă că e suficient de puternică să meargă până la cap. Ei știu ce e mai bine.

***

La muncă, Ana muncea mecanic. Se gândea continuu la Dan. Era îngrijorată că trecuseră două zile de când nu mai venise acasă. La un moment dat, o aude pe doamna Geta, o femeie trecută de 60 de ani, văduvă de ceva vreme. Femeia era prinsă în discuție și nu mai avea nici o jenă. La glumă se permitea orice, bine aproape orice.

- Lasă, că tu ești tânără și eu dacă aș mai avea cu cine și acum aș mai face.

Fetele încep să râdă, știind-o pe doamna Geta o femeie serioasă. Una din ele, continuă jocul.

- Nu-i nimic, doamnă, dacă așa vreți, îl punem pe Gheorghiță la colț.

Iar se aud hohote. Gheorghiță era mecanicul care se ocupa de mașinile de cusut. Un om simplu, de la țară, slab și cu o mustață răsucită de prea multă meditație la băutură. Pălăria era singura care-i mai amintea că într-un timp, fusese om. Îl părăsise nevasta și se refugiase în alcool. Una din ele, mai zăpăcită, căreia îi ieșeau doar porumbei din gură, o avertizează:

- Dar să nu vă îngrijorați doamna Geta, dacă e mai timid și n-o să reacționeze când îl veți lua prin surprindere. Și mai ales să nu vă piară cheful când o să-i dați pantalonii jos și-o să vedeți chiloții mei, că-i poartă Gheorghiță.

Ana își lasă lucrul și râde. Uitase tot și se luase cu ele.

- Nebună mai ești fato, zice alta.

- D’apăi cum altfel, eu le încerc pe toate, de la fiecare înveți câte ceva, unu nu se spală în ureche sau altu începe să cânte..

- Da și Gheorghiță o să caute piesa de la mașină.

- Nu așa fato, zi și tu ca șefu, italianu: o să caute una piesa importantă de la mașină!

Toate râd. Ana răsuflă ușurată apoi zâmbește uimită că nu se gândise așa la Gheorghiță. Ce le mai putea trece prin cap… De unde le scoteau? Oare femeia glumea sau chiar și făcea? Ana începuse să-și dea seama de naivitatea ei. Crezuse atât de mult timp că toți oamenii sunt la fel ca ea.

***

Când ajunge acasă, Ana își aruncă poșeta și sandalele, lasă cumpărăturile lângă frigider și-și întinde picioarele, după ce aprinde televizorul. Era mult prea obosită, restul putea să mai aștepte.

Dan intră pe ușă și o vede pe Ana că ațipise în fața televizorului. Când a privit-o, a simțit că are multă putere în interior. Se așează lângă ea și o contemplă în timp ce doarme. Avea un chip angelic, ca un copil care suspina în somn și căuta îmbrățișarea mamei. Se gândise s-o părăsească, să fugă de lângă ea și s-o lase liberă, dar nu mai putea acum. Cu riscul de-a muri în brațele ei, vroia să lupte până la ultima suflare. Și să rămână lângă ea și copilul lor. Simțea cum boala îl transformase, îl făcuse din omul dur și neîndurător, copilul de care se lepădase în trecut.

***

În ultima vreme observase în ochii lui Dan acea sclipire pe care și-o pierduse de mult timp. Îi simțea dorința de-a înfrunta totul ca să o poată proteja, atât cât mai putea să ducă. Se lăsase de fumat, de băut și începuse să viziteze mai des doctorul. Dar se îngrijora ca el să nu fi făcut un lucru rău. Într-o seară, venise pe la 2 noaptea, agitat și șchiopătând. A intrat și nu a zis nici un cuvânt până când nu s-a liniștit. Apoi a scos un teanc de bani. Ana nu mai văzuse atâta bănet la un loc. N-a putut să aprecieze câți erau, dar știa că sunt foarte mulți. S-a speriat și s-a temut să-l întrebe ceva. El nu i-a zis decât că de acum nu mai trebuie să mai muncească și că e timpul să meargă la doctor. Și el și copilul. Ana, din acea seară, a privit de multe ori cu teamă pe balcon sau pe vizor, ca nu cumva să vină cineva să-i ceară socoteală, ori să-l ia pe Dan. Să nu vină poliția ori vreun tip dubios. Dar nu a venit nimeni și Ana s-a liniștit.

La consultație, medicul i-a recomandat lui Dan să facă chimioterapie și radioterapie. Ana n-a înțeles prea bine ce înseamnă. S-a gândit că-i vor face rău lui Dan, dar că astfel va distruge boala. S-a rugat să fie totul bine.

Într-o zi, fără să știe el, și-a făcut curaj și a întrebat doctorul cât o s-o mai ducă Dan. Dacă o să apuce să îmbrățișeze copilul care se va naște. Doctorul a privit-o înțelegător și i-a spus să aibă grijă de bărbatul ei, că totul depinde de ea și de Cel de sus. Ana, de atunci, și-a făcut și mai mult curaj și a sperat. Nu se mai gândea la nimic rău. Măcar atât putea să facă. Să se bucure de fiecare clipă pe care le-o dădea Dumnezeu.

***

Ana aștepta în spital. Dan se internase. Doctorul îl consulta și dădea indicațiile pentru continuarea tratamentului. Ana nu-și pierdea speranța. Coboară să își ia o apă și pe scară vede o femeie lipită de perete, stând pe trepte, plângând. Două fete o țin de mână. Ana simte cum părul de pe mâini se ridică și evită să se uite prea mult în ochii femeii. Se întreabă de ce plânge și se gândește că e un semn. Trebuia să fie puternică. Pe ea nu avea cine să o întrebe și să o susțină. Decât Cel de sus. Își face cruce și merge mai departe.

Când se întoarce se oprește puțin în locul în care stătuse femeia. Îl simțea viu, purtând încă urma suferinței. Se gândea că toate locurile prin care trecem poartă o istorie că urmele vieților rămân și ne influențează fără să ne dăm seama și ne transmite sarcina care-a rămas neîndeplinită de ceilalți.

Îl vede pe doctor ieșind și se duce repede la el, știind că altfel nu-l va prinde.

- Bună ziua, domnul doctor!Ce îmi puteți spune de Dan?

- E mai bine. Tumora s-a micșorat în urma tratamentului și dacă va ajunge la dimensiunea potrivită îl vom putea băga în operație.

- Vă mulțumesc...

Doctorul pleacă înainte ca ea să termine. Se îndrepta spre blocul operator.

Ea mulțumește și divinității și intră la Dan în salon. Îl găsește în pat cu perfuzia la mână. Când o vede, Dan se luminează și-i zâmbește chiar dacă i se citea suferința pe chip. Ana se bucură și-l ia de mână, după ce-l sărută pe frunte. Îi căzuse părul și sprâncenele începuseră să i se rărească. Era tras la față și i se părea că Dan era una cu patul, atât de mult slăbise. Însă i se citea în ochi bucuria și nădejdea. Cât timp Ana era cu el, nu se temea de nimic. Nici de moarte. Nici de viață.

***

Era o poiană verde și Ana pășea desculță pe iarba proaspăt crescută și umedă de rouă. Era fericită și se simțea ușoară, liberă ca fluturele alb în zbor. Culegea flori de câmp să facă o coroniță și avea grijă să le caute pe cele care aveau tulpinile mai lungi și să fie de culori diferite. Strânge buchetul mare la piept și urcă dealul entuziasmată. Ajunge într-un loc ferit de soare, între copaci, unde o așteptau o fetiță și un bărbat. Bărbatul o vede, îi zâmbește, iar fetița o întâmpină c-o îmbrățișare.

- Mami, mami, ai adus flori!

- Da, iubita mea, am adus flori pentru tine, să-ți fac o coroniță.

- Vai mami, dar o să-mi faceți amândoi, da? Tu și tati! Să ai grijă să-l înveți și pe el să împletească... el a uitat. Să-i aduci aminte.

Ana se trezește din somn, păstrând încă starea de fericire pe care o avusese în vis. Simte o smucitură în burtă și-și dă seama că era copilul. Era prima dată când îl simțea că mișcă. Era un semn.

Își caută în poșetă și vede că fotografiile încă mai erau acolo. La scoate și i le arată lui Dan.

- Ano, ce-s astea? Întreabă el, în timp ce mâinile îi tremură ușor.

- Am fost la ecografie, Dan, ți-am spus că o să poți vedea de pe acum. E fetița noastră.

- E fetiță?

Dan privește fotografiile alb-negru în care se deslușea silueta unui prunc. Îi era de ajuns să și-o imagineze ca și cum ar fi ținut-o în brațe. Îi dă lacrimile și zâmbește visător.

- Ano, tu mi-ai dat șansa să mai trăiesc, chiar dacă o să mor. Ea e parte din mine. Așa cum ești și tu.

- Dane, noi să fim bine... Să nu ne mai gândim la rău. Cum o vrea Dumnezeu.

Îl întâmpină pe doctor. Tot nu realiza dacă era doar în mintea ei ori Dan...

- Bună ziua, domnu doctor!

- Bună ziua, doamnă! Îl putem baga în operație. Însă există riscuri.

- Ce riscuri, domnu doctor?

- Să nu-și mai amintească nimic, ori să aibă sechele neurologice.

- Sechele?

- Da, să paralizeze, ori să nu mai poată vorbi.

Ana își face cruce.

- E un risc pe care trebuie să vi-l asumați, continuă doctorul să-i explice. Însă numai așa vor fi șanse de vindecare. Să vă consultați și să luați o decizie.

- Nu se poate să se mai aștepte până la nașterea copilului?

- E risc să revină la dimensiunea inițială, ori să se facă și mai mare. Va trebui să vă gândiți bine.

- Da, domnu doctor...

Acum nu știa ce va face. Oare Dan va vrea să-și asume orice, numai să le fie aproape? Va avea el puterea asta?

***

Ana și Dan se țin strâns de mână și plâng, fără să-și poată opri lacrimile. Știau că puteau fi despărțiți pentru totdeauna dacă nu credeau suficient în ei și în Cel de sus.

Dan se hotărâse să facă operația. Vroia să lupte pentru ele până la capăt.

Se gândeau la posibilitatea ca el să nu-și mai amintească nimic și să n-o mai recunoască, ori pe fetiță. Ca să-i arate că are încredere în ea, a trecut garsoniera pe numele ei, să aibă unde să rămână în caz că nu va mai fi el, cel de acum.

Dan n-o putea lăsa singură fără să știe că e în siguranță, așa că-și călcase pe inimă și își chemase părinții, de care fugise când era copil.

Nu-i spusese nimic Anei despre ei, până acum. Ana avea nevoie de ajutorul lor. Ea nu știa ce să facă cu un copil. Era tot fetița pe care o luase de la orfelinat. Chiar dacă ar fi făcut orice sacrificiu pentru el, Dan era cel care îi dădea putere și dacă nu ar mai fi fost el... măcar să-i fie cineva aproape până va crește fetița.

Dan ar fi vrut să se ridice din patul ăla și să arunce toată răutatea, să nu mai fie urmă de boală, s-o ia pe Ana și să-i zică să nu mai plângă, că nu are nimic și că niciodată n-o s-o lase, nici pe ea, nici pe aia mică.

- Ano, să nu te temi, orice ar fi tu să mergi mai departe că ești tânără și ai viața înainte. Dacă o fi să nu-mi amintesc sufletele nu se vor lăsa, tot vor învinge.

- Dan... eu nu mă tem decât să nu suferi. Am încredere că Dumnezeu ne ajută. Nu te mai gândi, eu voi fi mereu Ana, așa cum m-ai știut.

- Să fii, Ano, ești un suflet minunat și să ai grijă de tine și de ea. Va trebui să-i punem un nume. Mie îmi place Maria. Exact cum s-a născut Fecioara din pântecele mamei care s-a rugat la Dumnezeu, așa și noi am primit o minune care ne-a făcut oameni. Eu n-aș fi ajuns să văd ce femeie am lângă mine. Acum mai sper la iertare. Nu vreau să suferi și tu pentru greșelile mele.

- Eu sunt alături de tine, Dan, orice ar fi...

***

Ana, în grădină, sapă și se uită la Dan și la fetița lor. Cei doi, tatăl și copila, împărțeau aceeași pătura și aceeași copilărie. Fetița, deodată, se ridică și își privește tatăl. Apoi o privește pe mama lui…

Era tristă și nu știa de ce, însă ceva o îndemna să îi privească în continuare, când pe unul, când pe altul.

Un porumbel se așează în fața ei și se apropie de picioarele lor, atingându-i ușor cu aripa. Apoi zboară, ca și cum ar fi lăsat ceva. Fetița, deodată, zâmbește și își scutură tatăl, prinzându-l de mână. Îi spune tare și cu inima bătând repede:

- Tati, tati! Uite-o pe mami!

Tatăl, parcă trezit din somn, se uită la Ana. O privește lung, înclină capul într-o parte, apoi în cealaltă și începe să lăcrimeze ușor. Simțea pieptul cum se zbate și că-l îndeamnă să o strige. Dar nu-și amintea numele ei.

Știa că o cunoaște, însă… nu putea rosti.

- Tati, tati, te-ai trezit! Spune iar fetița, bucuroasă.

Dan o privește și nu-și mai poate opri lacrimile. Fără să știe, cine-l strigă, sângele lui pulsa în vene. Era senin și calm.

Fetița, se ridică și fuge, pășind în pământul aspru și fără să-i pese că o înțeapă. Nu mai simțea decât bucuria. Ajunge la mama ei și o strigă:

- Mami! Tati vrea să te cheme, dar nu poate. Vino!

Ana o privește pe fetiță, fără să realizeze din prima ce a spus ea.

- Mami! Mami! Vino!

Apoi, Ana, se sperie și se uită la Dan. Să nu fi pățit ceva.

Dan o privește pe Ana și Ana în ochii lui. Scapă sapa din mână și rămâne cu mâinile pe lângă corp, amorțită. Dupa atâta timp, i-a văzut ochii. Era el. Cel pe care îl știa.

Aștepta însă confirmarea. Lasă inima să-i bata. Ar fi vrut sa fie aproape de el, să-i simtă si inima lui. Dan strânge pumnii și deschide gura… câte o literă.

- A…

- An… Ano!

Ana își simte pielea de pe brațe cum se face ca cea de găină. Fetița o împinge:

-A venit tati!

Ana ia fetița în brațe și se duce la el. Dan se ridică încet, pe picioarele lui slăbite. Ana, se oprește în fața lui și îi arată fetița.

- Uite, Dane, fetița noastră!

Dan le privește pe amândouă și își dă seama că e viu.