Cristina Nemerovschi

Rezervația unicornilor

Herg Benet, 2014

Acum, vaca stătea lângă popa ăla gras – care-mi amintea de popa de acum mulți ani, popa din Măneciu, pe care îl isterizasem împreună cu B. – și îmi făcea din mână, fericită. Era convinsă că în punga voluminoasă am o colivă. Și dacă n-am colivă, fă, ce te faci? Poate am o pereche de bocanci. Poate am o pisică moartă. Poate am arme sau droguri. Poate am venit să fac mișto de tine.

M-am apropiat de ea și popa și-a făcut cruce. Am crezut că-și face cruce fiindcă nu-i place cum sunt îmbrăcat, sau cerceii, sau inelele, ceva, dar de fapt își făcea cruce fiindcă îi întinsesem maică-mii coliva.

“Intrați în capela și lăsați-o pe masă! Acum începe slujba”, a zis el, cu o voce care suna ca din pivniță.

Am intrat cu maică-mea. Pe așa-zisă masă – care era de fapt o chestie lungă, lungă, pe care se puneau și morții – mai erau vreo 80 de colive. Ia uite, mi-am zis, puteam să vin mai devreme aici, ciordeam o colivă de la careva și aia era. Fără bătăi de cap, fără futaiuri întrerupte în miezul acțiunii, fără R., fără Marița aia moartă, fără vizite din senin, fără să-mi amintesc că o iubesc pe R. și că iar îmi e amenințată libertatea. Ciordeam coliva și scăpam de toate astea.

Am așezat și noi coliva pe masă, și lângă ea am pus vinul. Maică-mea s-a dus să dea numele mortului acolo, la altar, să-l citească popa mai încolo. Că tot lipsea, am desfăcut vinul și am băut din el. S-a întors, s-a pus lângă mine. Am așteptat. Mă plictiseam, așa că am mai băut din vin.

„Nu mai bea vin, Doamne iartă-mă, e vinul pentru pomană!”, m-a apostrofat ea.

„Las’ că-ți faci pomană cu mine. Eu ce am?”, i-am răspuns.

A început slujba, popa a început să cânte. Am mai băut din vin. Căcat, parcă era din ce în ce mai acru. A mai venit un popă, au băgat un duet. Mă pufnea ușor râsul, dar, în același timp, ceva parcă mă apăsa pe creier. De parcă aș fi uitat ceva, dar nu știam ce, și nu știam nici unde. Am mai luat o gură de vin și brusc mi-a picat fisa. Mortul, în pula mea. Taică-miu.

“Auzi, bre, dar noi ce facem aici?”, am întrebat-o pe maică-mea.

“Ștttt, taci din gură, nu fi nerespectuos!”, a zis ea, previzibil.

În ton cu „șșșttt”-ul ei, au mai făcut și alte babe din jur „șșșttt”. Parcă eram pe vremuri, la nunta aia groaznică și haioasă la care mă dusese Elavaca. Elavaca, memories... Whatever.

“Păi, bre, unde-i mortul?”, o întreb.

Sunt din nou apostrofat de babele din jur cu un „ștttt” revoltat.

“Vorbește respectuos de taică-tu, te rog frumos!”, a urlat vita, fiind și ea pedepsită prompt cu un „șșșttt” al mulțimii de pizdet expirat, „șșșttt” care a făcut-o să lase ochii în pământ. “E înmormântare, ce naiba, fii decent”, mi-a mai zis, de data asta șoptit.

Cum ăia își vedeau în continuare de cântat, iar cadavre nu se vedeau pe nicăieri prin zonă, m-am gândit că singura soluție, momentan, e să mai iau o gură de vin. Al dracu’… se ducea cam repede, deja lipsea jumătate de sticlă, și în ritmul ăsta... Noroc cu B., că m-a sunat și m-a scos ușor din plictiseală.

“Iartă-mă, coaie, acu’ m-am trezit abia și am o durere de cap de-mi vine să sar pe geam”, mi-a zis el.

„Te cred, la cât ne-am rupt ieri”, am zis eu.

“Ștttttttt”, au făcut colivăresele.

„Poartă-te decent!”, s-a stropșit mama.

“Ce se aude acolo? Cum e înmormântarea?”, a întrebat B.

“Cum să fie, ca un cur”, am zis eu.

“Ștttt!”, au făcut babele.

“Te rog să te controlezi!”, a țipat maică-mea.

“Șttttttt!”, au făcut iar babele.

“Pare marfă”, a concluzionat B.

“Tu ce faci, mai vii? Hai că, dacă pleci acum, sunt șanse mari să ajungi aici înaintea mortului”, am zis.

“Șttttt! Unde se trezește tineretu’ ăsta, uită că e-n biserică! Șttt! Toată ziua la aparatele alea, toată ziua vorbește”, s-au plâns babele.

“Te rog frumos să termini cu telefonul ăla! Cu cine vorbești, de e așa important?”, a zis maică-mea.

“Cum adică, vrei să zici că pe taică-tu nu l-au adus încă?”, s-a mirat B.

“Nu, nu-l văd pe aici. Tâmpita de maică-mea cred că a intrat la altă slujbă, pula mea”, am răspuns, și am primit ca replică un cor de “șșttt”-uri mai scandalizate ca nicicând.

“Prea tare, ca atunci când te așezi la coada greșită, și când îți vine rândul, pula mea, o iei în mână”, a tras iar B. concluzia.

“Da, cam așa ceva”, am zis.

“Șttttt!”, au protestat iar babele, de data asta împreună cu mama, care se făcuse roșie ca racul când mă referisem la ea cu eufemismul „tâmpită”.

“Și, în concluzie, mai vii încoa’?”, l-am întrebat.

“Vin, cum căcat? Pare prea fun.”

“Mda”, i-am răspuns. „Shitty fun.”

A închis. Am mai băut din sticla de vin, sub privirile mustrătoare ale babelor.

Popa se apucase să citească o listă cu nume, probabil nume de morți. A citit el ce-a citit, babele, fericite, și-au făcut cruce când și-au auzit nominalizații – habar n-am cum, fiindcă popa cânta pe nas, nu prea se înțelegea nimic – după care amândoi popii au început să se plimbe printre colive, să toarne vin pe ele. Am văzut că toate babele aprinseseră o lumânare pe colivă, așa că i-am dat un ghiont maică-mii: “Aprinde, bre, și tu una.” Când a ajuns popa la coliva noastră, aproape că n-a mai avut ce să toarne pe ea, că băusem tot vinul. A mai scurs acolo două picături, cântând, moment în care retardata de mama s-a gândit că e cel mai prielnic să pună totuși punctul pe i, dacă tot era popa acolo:

“Părinte, nu te supăra, dar când vine sicriul cu decedatul?”, a întrebat ea.

Evident, nu putea să zică „mortul”. „Decedatul”. Asta însemna, în mintea ei, să vorbești decent. Ca o persoană respectabilă.

Popa a încetinit cântatul și i-a făcut semn ăluia de lângă el – ia, discută tu cu femeia asta.

“Păi, care decedat, doamnă?”, a întrebat el, cu o voce blândă, deloc grăbită.

“Soțul meu... Fostul, adică. Tatăl băiatului... Azi îl înmormântăm...”

“Așa… deci nu sunteți aici pentru parastas. Lumea din capelă e pentru parastas. Atunci vă rog să ieșiți și să așteptați afară, o să vină sicriul și trebuie să facem slujbă separată. Stâlpii i-a citit cineva acolo unde a fost depus? Mai aveți și o altă colivă?”, a întrebat el.

Maică-mea s-a uitat la mine cu o privire de vacă.

Nu, doar asta e, i-am făcut semn.

Coliva mă-tii.

“Ei, lăsați, asta e acum, o s-o mai sfințim o dată”, a spus popa. “Vin mai aveți și altă sticlă, nu?”, a întrebat el.

Iar privire bovină din partea maică-mii. Am ridicat din umeri. “Nu, ăsta a fost tot”, zic. Popa și maică-mea se uită încurcați unul la altul. Tocmai când popa se pregătea să se ducă în treaba lui – din ce-mi dădusem eu seama până acum, până la preaminunata, incredibila și imbecila vârstă de aproape 30 de ani, 30 de ani fără 5 luni, popii rar erau persoane altruiste; în general, erau oameni detașați, cu capul în nori, preocupați să le iasă bine boscorodeala din biserică, să nu greșească notele sau cuvintele în timp ce cântau în fața mulțimii; problemele reale ale oilor lui Dumnezeu nu-i preocupau cu adevărat, sau, oricum, nu păreau s-o arate –, pe ușa capelei a intrat B.

“S-a rezolvat”, am zis eu, adresându-mă atât maică-mii, cât și popii, “mă duc cu prietenul meu să mai luăm niște vin.”

“Excelent, excelent, băiete”, a spus popa, deși probabil nu era decât cu vreo 2-3 ani mai bătrân ca mine. “Mergeți, mergeți”, a întărit el, de parcă ne dădea permisiunea. De parcă am fi fost la școală. Oile lui Dumnezeu.

B. deja se distra la greu, savura show-ul și rânjea așa, puțin sarcastic. Era mahmur, și el când era mahmur avea o problemă cu mușchii feței, în sensul că-i rămâneau blocați. Uneori, îi rămânea un rânjet pe față, chiar și dacă între timp se făcea trist sau se enerva pe tine.

“Ieșiți, doamnă, din sfânta biserică, dacă nu-i slujba dumneavoastră! E păcat să stați la slujba altcuiva!”, i-a zis maică-mii baba de lângă ea, care adusese o colivă foarte urâtă. A noastră fusese făcută parțial de o femeie beată, și tot o bătea pe a babei la fundul gol.

Maică-mea a luat în brațe coliva, ca pe-un prunc neajutorat, și a pornit spre ușă, suspinând.

“Nu-i slujba lor, și mai face și gălăgie! Vine aici să facă gălăgie, nu poa’ să stea acasă”, a comentat baba, fiind aprobată de un cor de voci revoltate, ale babelor din jur.

*

Când am ajuns pe aleea principală a cimitirului, B. se ținea de copaci. Nu m-am prins dacă de la râs, sau fiindcă era încă rupt.

“Mamă, ce-aș bea o bere”, a zis el.

“Parcă aș bea și io una”, am zis, după o scurtă reflecție.

“Să găsim o alimentara, în pula mea.”

În drum spre ieșirea din cimitir, m-a pocnit o nostalgie apoasă și strident colorată direct în moalele capului. Mi-am amintit de o noapte de demult, în care eram tot noi, doar că nu eram chiar noi, tot aici, tot în locul ăsta, căutând o gaură în gard prin care să intrăm și să bem printre morminte. Și era cu noi și un moș, cu care împărțisem un joint. Avea o roabă ruginită și o pisică. Le rătăcea când pe una, când pe cealaltă...

Așa că, dacă tot mi-am amintit asta, am propus să mergem la același butic la care fusesem atunci să luăm alcool. B. era în alt film, nu-și mai amintea că fusesem aici cândva, demult, să ne facem frați de cruce. Am găsit ușor buticul, la naiba, bine că nu-l dărâmaseră. Bine că nu-l transformaseră în Mega Image. Am cerut două beri, la doză, și o sticlă din cel mai ieftin și prost vin. Chiar așa am cerut. Era o muiere foarte seacă înăuntrul buticului, urâtă și aparent foarte proastă. Și fițoasă. Oricât mi-aș fi scremut creierii, nu reușeam să-mi amintesc fața ăleia de pe vremuri, care se speriase de noi că suntem sataniști. Putea fi aceeași, putea fi alta. Putea fi fii-sa.

“Doamne, dar de ce-ați vrea să beți vin prost?! Nu că aș avea eu vin prost aicea, am numai de firmă, da’ orișicum... Să vă dau Muscatul ăsta?”, face ea, întinzându-ne o sticlă.

Mă uit la preț, scump, în pula mea. Cer unul mai ieftin. Îmi arată unul roz, nici ăsta nu-i suficient de ieftin. Mai scotocește pe acolo, noi desfacem berile, începem să bem. Găsește unu’, 8 lei sticla. Belea, zic, ăsta e perfect. Că n-o fi așa bun, c-o fi acru, zice muierea. Lăsați, nu face nimic, e pentru pomană, la înmormântare. “Aoleu, doamne”, zice ea, „da’ la pomană tre’ să dai tot ce ai mai bun, să nu te zgârcești, că e pentru mort... Dacă dai mâncare și băutură proastă, așa o să fie tratat mortul tău pe lumea cealaltă.”

„Nu face nimic”, zic, “nu-l cunoșteam așa bine, e problema lui ce bea și ce mănâncă pe lumea ailaltă.”

“Ah”, concluzionează muierea, “nu e chiar o rudă apropiată sau un prieten...”

“Ba da”, zic, “într-un fel era rudă apropiată, că era tata, dar oricum...”

“Vai! Dumnezeu să-l odihnească și să-i ierte păcatele!”, zice femeia pe un ton plângăcios.

B., la replica asta, izbucnește în râs și mă stropește cu berea care-i sare din gură. Femeia se uită speriată, nedumerită.

“Bre, mai ia și tu două beri, că simt că azi o să fie o zi memorabilă”, face B., uitându-se la mine cu fața împietrită într-un rânjet involuntar, de mahmureală.

Bună idee, mă gândesc, ia să mai iau 4 beri, cine știe cât o mai ardem prin cimitir. Nu-i vorbă, aș putea să-mi bag picioarele și să mă tirez. Aș putea să plec chiar acum. Să mergem într-o bodegă, să bem până cădem pe jos. Să mergem în Cișmigiu și să bem pe băncile din parc. Să mergem înapoi la mine, să ne futem, să bem și să fumăm toate joint-urile. În definitiv, venisem să aduc coliva, și coliva am lăsat-o.

Dar, vorba lui B., uneori trebuie să profiți de evenimentele care par că au ce le trebuie ca să devină memorabile. În parc, în bodegă sau acasă pot merge și mâine. Deși, până la urmă, oriunde aș fi... tot nu-i mare scofală. Tot așteptarea asta imbecilă, senzația că, orice aș face, n-o să se întâmple nimic cu adevărat. Îmi e cumva dor de zilele în care puteam scăpa de mine, în care trăiam pentru întâmplări, în care uitam cine sunt și aflam pe parcurs, iar și iar și iar. Uneori, e obositor să te cunoști atât de bine. Îți pare că porți cu tine o persoană de la care nu mai ai nimic de aflat.

Am luat vinul prost și 6 beri, că mi-era lene să iau 4, n-aveam de ce să le apuc. Am plecat cu berile desfăcute și cu 6 pack-ul înapoi spre cimitir.

Am intrat în cimitir tocmai când terminam primele beri. Maică-mea era tot în capătul aleii, de data asta cu punga cu colivoiul în brațe, și-mi făcea iar semne.

“Ce vrea, de ce face cu mâna?”, a întrebat B., curios.

“Dracu’ știe”, i-am zis.

N-o mai văzusem de vreun an jumate, înainte să se întâmple asta și s-o găsesc în gangul de lângă blocul lui E. De unde pula mea era să știu ce semnificație puteau avea gesturile ei? Era o femeie bătrână, o femeie cu manii, cu fixuri, așa, ca toate, și eu cu femeile la menopauză nu prea mă înțelesesem bine niciodată.

Mi-era groaznic de lene să merg până la ea, în capătul aleii unde îmi făcea semne disperate din mână. Toată tristețea din lume și lipsa de sens a căcatului în care trăim se lăsaseră în tălpile mele, și mă apăsau, țintuindu-mă de pământ. Ca și cum, dacă aș fi cedat și aș fi mers până la ea, acum, ar fi fost simbolul prin care îi juram cuiva credință. Ca și cum, inconștient, acceptam să încerc să mă comport o vreme ca o ființă normală. Ca și cum, făcând pași pe aleea principală, renunțam la mine.

Orice ar fi, mi-am spus, orice s-ar întâmpla, oricât de tare m-aș plictisi cu viața mea de azi, la mine nu pot renunța. Pentru că azi-ul ăsta n-o să dureze la nesfârșit – poate că mâine o să fie o zi în care să simt din nou că pot trăi cu adevărat. Și pentru că eu sunt tot ce am. Așa a fost dintotdeauna. Iar lucrurile, lucrurile au să treacă, mi-am zis, și m-am așezat în cur pe asfalt și am desfăcut o bere.

[...]

Nici nu terminasem berea, când tot alaiul a ieșit din biserică, cu cadavrul omului care aparent îmi fusese tată pus pe o tavă mare de lemn. L-au urcat într-un fel de căruță ciudată, trasă de oameni, nu de cai, și am plecat la groapă.

Acolo a fost ceva mai frumos, fiindcă părea iar totul desprins din filme românești, din alea cu oameni săraci și bețivi. Așa erau, de altfel, toate sufletele care înconjurau groapa proaspăt săpată – sărace și bețive. Se înghesuiseră la pomană, iar maică-mea se apucase să le dea colivă pe niște cartonașe, când popa a certat-o – cică trebuia să aștepte până după ce mai cânta el și aici. Câțiva ne înconjuraseră pe mine și pe B., fiindcă văzuseră că aveam vinul, și ultima bere pe care o poșteam. B. a încercat să-i gonească ca pe maidanezi, fiindcă făceau gălăgie și-l bruiau pe popă. B. avea ceva experiență cu maidanezii. Apropo de câini, întreaga muncă a femeii bete, vecina lui R., era cât pe ce să sfârșească în mațele unui maidanez lihnit de foame, care se apucase să lingă punga de pe coliva lăsată de maică-mea pe mormântul vecin. Tot B. a deliberat cu câinele, care s-a dat mai încolo, respectuos, când popa s-a pornit iar să cânte.

“Cântă marfă”, a zis B. “Nu ca ăla din Măneciu, îl mai știi, coaie?”

Îl mai știam și da, B. avea dreptate, ăsta cânta ceva mai bine.

Au coborât coșciugul, moment în care s-au întâmplat două lucruri simpatice: baba, care se presupunea că era bunică-mea, a leșinat și s-a prăvălit crăcănată pe gardul mormântului vecin, în timp ce pomanagii au început să se îmbulzească la colivă și la niște chestii verzi pe care mama bunăciunii le scotea dintr-o traistă murdară. Își dădeau în cap, se împingeau cu coatele, fiecare ducând câte o sacoșică, unde strângeau mâncarea, s-o ducă acasă. De ce n-or mânca-o pe loc, mi-am imaginat că se întreabă B., privind tabloul cu gura căscată. Or vrea să mănânce cât se uită la Acces Direct, i-am răspuns în gând, iar B. a râs. Tot în gând.

Una dintre mămăițele pomanagioaice primise o porție mai măricică din coliva Mariței și, fericită, se apucase s-o mănânce cu mâna. M-am simțit iar ca într-o comedie ilogică, ieftină și, în același timp, întrucâtva genială, în momentul în care biata bătrână a scos din mijlocul colivei un obiect greu de descifrat. Părea de plastic, și era decorat cu un elastic, la unul din capete. Bătrâna a început să râdă, în timp ce lingea obiectul.

“Haaaa, coaie, să mori tu, aia a găsit în colivă un bigudiu! Din astea avea și Alina când eram io mic, când nu folosea placa...”, a spus B., mai-mai să se înece de râs.

Într-adevăr, acum, lins, obiectul din coliva adusă de mine părea să arate ca un bigudiu. Mare, pentru bucle largi. Ce nașpa, m-am gândit, săraca Marița, vecina lui R., o să se trezească din beție și o să rămână pentru totdeauna cu părul întins pe-o parte. Fără bucle.

“Da’ uite, n-o deranjează deloc, vezi?”, a mai zis B., și mi-a arătat din nou bătrâna, care terminase de lins bigudiul și-l ținea triumfătoare în mână. Cu cealaltă rupea bucăți mari din colivă și le îndesa în gură. “Cred că zice că-i un fel de bonus bigudiul...”, a mai spus B.

Între timp, ăștia reușiseră s-o trezească pe babă. Ba chiar îi dăduseră și o gură de vin, dar îl scuipase. Probabil era acru, așa cum se temuse vânzătoarea. Am pornit cu toții spre ieșire, cu șleahta de înfometați după noi, care acum încercau să ușureze pizdele cu credință-n Dumnezeu și de ceva bănet. La mama a ținut faza, a dat vreun milion la pomanagii. În timp ce imbecilitatea de mamă a bunăciunii vocifera supărată că de ce nu am și eu mașină, sau măcar B., ca s-o ducem și s-o livrăm unde a înțărcat dracu’ scroafa, m-am întrebat, prinvindu-l pe B., dacă avem să mai venim în cimitirul ăsta vreodată și, dacă da, pentru ce. Dacă va muri cineva dintre noi, sau dintre ai lor? Sau dacă, pur și simplu, vom mai veni să bem, ca pe vremuri?

N-aveam nici cea mai vagă idee cum urma să se prezinte viitorul meu, iar chestia asta se simțea, cumva.