Liviu Ioan Stoiciu

Ce m-ar determina să mă las de scris

 O întrebare perfidă: ce m-ar determina să mă las de scris (pusă de Mădălin Teodor Roşioru). E o întrebare cu dus-întors, nu? Mai în glumă, mai în serios: adică, sunt colegi de breaslă care ar da sau ar întreprinde orice numai să nu mă mai vadă scriind? Sigur, personalizez întrebarea, care a fost pusă şi altora, pentru a răspunde la o „anchetă” publică. Îndeosebi criticii literari, probabil, sunt exasperaţi că se publică atâtea cărţi originale şi e normal să afle prin ce metodă ar mai putea fi oprit scriitorul să-l mai terorizeze… De parcă l-ar obliga legal cineva să citească! În primul rând criticul trebuie să scrie şi el, azi (sinteze), şi numai printre picături să mai şi citească… Mă simt cu musca pe căciulă. Nu o dată am auzit că sunt „prolific” – şi eu mă închin. M-am explicat chiar zilele trecute criticului Liviu Grăsoiu la telefon (după ce m-a tras de urechi amical, într-o recenzie a domniei sale la Cartea zădărniciei, că public totuşi enervant, cititorii de limbă română nemaireuşind să-şi tragă respiraţia; apropo, ce n-aş da să aibă efect halucinogen lectura cărţilor mele): e o iluzie, credeţi-mă, nu mi se pare mult să publici 12 volume de versuri originale la 58 de ani… Sigur, alţi poeţi au publicat mai puţin, mai ales cei care au fost respectaţi de propriul destin şi s-au oprit la vârste mai mici decât a mea, murind în plină glorie, dar îl asigur că ei scriu acum pe lumea cealaltă şi publică pentru criticii deveniţi îngeri pe acolo pe unde au ajuns (nu că ar fi criticii pe pământ identificaţi cu Cel Rău, Doamne fereşte; mai degrabă criticii par a fi o reprezentare a demonilor dinlăuntrul scriitorilor). Deşi, Virgil Diaconu atrage atenţia că, de exemplu, „marele Nichita Stănescu a editat, în cei 23 de ani de la debut (1960) şi până în nefastul decembrie 1983, nu mai puţin de 41 de volume (21 de volume în ţară şi 20 în afara graniţelor). Nu prea mult – aproape două cărţi pe an”. Dar Nichita e Nichita (a murit la 50 de ani), lui nu-i reproşa nimeni că publică prea mult, din contră…

Toată viaţa nu mi-am dorit altceva decât să mă las de scris, să devin şi eu un „om serios” şi să mă bucur de binefacerile statutului unui „muritor de rând” răsfăţat. Ca un făcut, însă, mecanismul scrisului s-a complicat într-atât la mine, încât de la un moment dat am devenit conştient că taman scrisul mă ţine în viaţă (dacă n-aş fi scris, m-aş fi sinucis demult, neştiind ce să fac, de fapt, cu mine însumi, o tot repet speriat)… Am scris mereu intuitiv, „natural, aşa cum mi-a venit”. Nu mai spun: în timp, am descoperit că scrisul original are şi efecte terapeutice. Scrisul mi-a deturnat felul de a fi? Fără doar şi poate, scrisul m-a salvat în situaţii de cumpănă sau de criză existenţială, dar mi-a şi îngropat de viu „cariera” (aşa s-a manifestat la mine, la alţi scriitori scrisul a fost cel ce i-a ridicat în funcţii publice, i-a galonat şi titrat în toate domeniile posibile, sau i-a transformat în afacerişti de succes). Eu mi-am bătut joc, prin scris, de viitorul meu. Am făcut tot posibilul să fiu considerat „ultimul om”, ratând tot ce s-a putut rata, din ce mi-a fost dat (pricină să fiu arătat cu degetul, dezavuat, jignit în fel şi chip de la cine te aştepţi mai puţin; am avut o surpriză de proporţii, apropo, să descopăr la sfârşitul anului trecut un atac la persoană violent din partea poetei Ştefania Plopeanu-Mincu, pe care n-am atins-o niciodată nici măcar cu o floare, domnia sa apărând probabil principii iraţionale; între altele îmi aminteşte că n-am studii înalte, să pot să am opinii, şi eu nu pot să-i răspund decât cu „şi dumneavoastră la ce v-a folosit că aveţi studii înalte, cine sunteţi”? Pomenesc în paranteză de acest nou atac la persoană, fiindcă am ocazia să subliniez că un motiv care m-a determinat nu o dată să mă las de scris a fost acesta: atacul public la persoană, inadmisibil în viaţa literară, şi antipatia arătată în mod expres; atacul la persoană te poate determina să te laşi de scris, poate pe asta mizează cel ce atacă la persoană, să abandonezi totul, scârbit, cu: „mai ducă-se dracului totul”).

Ce-ar putea să mă determine să mă las de scris? Marele cutremur, aşteptat de români (mai ales la Bucureşti), în fiecare an? În nici un caz, după epuizarea replicilor marelui cutremur, dacă scap viu, voi simţi nevoia să las mărturie teribila experienţă trăită de mine – chiar dacă rămân fără casă, birou sau fără computer. Numai să nu rămân fără mâna dreaptă, cu care scriu, bat în lemn… Citeam că un universitar din Iaşi, pe nume Ştefan Amariţei, „a găsit formula matematică pentru predicţia cutremurelor din zona Vrancea” şi a estimat că în octombrie sau noiembrie 2009 ar putea avea loc un cutremur de peste 7 grade pe scara Richter („întrucât majoritatea cutremurelor au avut loc toamna”). E inevitabil, marele cutremur vine oricum… Numai că şeful seismologilor din România, Gh. Mărmureanu a anunţat imediat că „Pământul nu ştie calcule de o anumită probabilistică. Nici menstruaţia la femei nu are dată fixă”… Vă daţi seama, m-am liniştit imediat: dacă nici menstruaţia la femei… Dar cum poate fi atât de sigur Gh. Mărmureanu că nu va fi marele cutremur în 2009? Anul trecut, din luna mai, celebrul Vergil Hâncu, cu predicţiile lui seismice (care te zăpăcesc de cap) anunţa şi el că în 2009 vom avea parte de un cutremur devastator! Vergil Hâncu trăieşte acum la Galaţi (e „un moşuleţ cu ochelari fumurii şi cu baston, chinuit de reumatism”, scrie Carmen Dragomir la Jurnalul Naţional; de ce nu şi-o fi stabilind domiciliul Vergil Hâncu în Vrancea?) şi n-are bani să-şi dezvolte teoriile (dacă te iei după el, cutremurele sunt provocate de acumularea de energie în scoarţa terestră, soarele fiind vinovatul principal; auziţi-l pe Vergil Hâncu, sper să nu vă luaţi cu mâinile de cap, eu consider că are „capacităţi energetice precognitive” şi că intuiţia îi joacă feste: „Energia acumulată, care izbucneşte la un moment dat, conform teoriei relativităţii, degajează tot… Energia solară pe care o primim pe Pământ este de 108 jouli/mp pe zi, iar energia radiaţiei gravitaţionale este de 107 jouli/mp pe zi. Ne întrebăm atunci unde se duce această energie? De ce putem capta energia solară şi nu şi energia radiaţiei gravitaţionale. S-au făcut multe teste care au fost fundamental greşite, pentru că energia radiaţiei gravitaţionale nu mai poate fi redată a doua oară decât după ce se consumă. La fel e atunci când soarele radiază şi dă naştere plantelor care au nevoie din nou, pentru a reveni, de energia lui. Or, această energie nu mai este redată sub aceeaşi formă. Aşa şi aici. Eu am creat o nouă metodologie de evidenţiere a energiei gravitaţionale care acţionează asupra particulelor. Aici este cheia predicţiei cutremurelor”). Hâncu susţine că presimte cutremurele cu trei zile înainte de a se produce, bazându-se pe „fenomene precursoare”, numai de el recunoscute: „Studiam la Universitatea din Braşov, eram cercetător, iar la cutremurul din ’77 studiam acest fenomen pe baza teoriei relativităţii. Eram în laborator şi cu câteva zile înainte de cutremur am observat că mişcarea preferenţială normală a particulelor s-a oprit. Ce să fie?!, zic. A dispărut gravitaţia?! Când, la trei zile, marele cutremur! Atunci mi-am dat seama că ăsta e fenomenul precursor şi de-atunci îl studiez. Mi-am pus întrebarea de ce radiaţia gravitaţională nu a putut fi recepţionată nici până azi. Am zis că, dacă există această radiaţie, ea trebuie să acţioneze asupra particulelor de ordinul micronilor, asupra materiei şi aşa am descoperit fenomenul. Aparatul de predicţie l-am conceput la Braşov şi l-am terminat în SUA. Acum sunt 100% în posesia metodei de predicţie a cutremurelor”. V-aţi lămurit? Ziarista insistă: „Vergil Hâncu susţine că a descoperit fenomenul polarizării preferenţiale a energiei gravitaţionale în care, atunci când particulele solide aflate în suspensie în medii lichide staţionează, există certitudinea unui seism a cărui intensitate este direct proporţională cu durata staţionării particulelor”... Dar să-i dau de gol lui Vergil Hâncu aici şi aparatul de predicţie: „Aparatul e făcut dintr-un microscop, un termostat, un aparat de fotografiat, un înregistrator la 20 de secunde pe peliculă fotografică care înregistrează schimbarea poziţiei particulelor, un transformator pentru a funcţiona la 2 volţi, un sistem de circulaţie a apei prin termostat, pentru a păstra temperatura în timpul investigaţiilor”. Ce interesant!

 Dacă tot a venit vorba de cutremure catastrofale şi de  supraromâni care le presimt, oare ce se mai aude de inginerul (nu scriitorul) Ioan Istrate şi de viziunile sale legate de cutremure? Domnia sa se laudă că primeşte mesaje de la entităţi nedefinite (morţi sau îngeri păzitori?). Pe blogul oficial al lui Ioan Istrate, ultimul mesaj primit şi postat sună aşa: „09.01.09. Apare din nou un supermarket care in loc de marfuri pentru vanzare sunt pachete pentru oameni” (http://ioanistrate.ro/category/mesaje/). Ha-ha: asta e viziune, maestre? Mare bazaconie mai e şi în capul cunoscătorilor de limbă română, care se uită în gura prezicătorilor, fără să-i audă (am înţeles că inginerul Ioan Istrate a fost plimbat pe la televiziuni naţionale să-şi dea cu părerea despre cutremurul cel mare şi a susţinut şi el că va avea loc în 2009 – neapărat!).

Am divagat nepermis. Am afirmat că nici cutremurul mare nu mă poate determina să mă las de scris şi uite unde am ajuns (să sperii cititorii)… Adevărul e că nu e nici o nenorocire dacă mă las de scris. Cât am avut domiciliul stabil la Focşani (prin căsătorie, din vara anului 1975 până în toamna anului 1990; altfel, casa părintească a rămas la Adjud, tot în judeţul Vrancea), prietenii îmi scriau că eu sunt vinovat de producerea cutremurelor „subterane” din Vrancea. Câtă imaginaţie: să poţi să provoci cutremure, scriind poezie sau proză! Dar de unde atâta aroganţă? Unde nu am eu o asemenea putere, să unific energiile ascunse la masa de scris… Poveşti de adormit copiii. Ce mai contează? Nu mai scriu decât pentru sufletul meu, demult. Oare îmi pot permite să declar („ca în faţa primarului”) că numai moartea mă va despărţi de scris (şi de citit; fiindcă la mine se leagă obligatoriu scrisul de citit şi invers), să închei orice discuţie pe această temă? Nu, n-o închei… Deşi eu fac parte dintre cei învăţaţi minte de „colegii care scriu” şi care nu s-au solidarizat cu mine atunci când N. Manolescu a cerut, în numele USR, să mi se interzică semnătura prin justiţie, deoarece spuneam „lucrurilor necurate” pe nume (apropo, procesul s-a încheiat, N. Manolescu şi-a retras acţiunea şi eu n-am avut nici o pretenţie cu cheltuielile de judecată). Le mulţumesc încă o dată celor ce au protestat atunci principial, public (de exemplu, Tiuk!). A fost o probă imbatabilă de solidarizare colegială eşuată... Îmi rezerv dreptul, de aici înainte, să nu le mai stau la dispoziţie membrilor USR (să apăr „cauze pierdute”, să mai dau de gol „abuzuri de breaslă”)…

Un motiv să mă las de scris publicistică a fost, să dau un exemplu, sfidarea postcomunistă a unor scriitori treziţi în funcţii la reviste literare, care-şi permit să te cenzureze după plac, punând condiţii: „dacă-mi ataci prietenii, nu te public” (se înţelege, prietenii lui sunt duşmanii tăi – sic!; aşa e la românii „atraşi de atemporal, nu de devenire”) şi „dacă nu sunt de acord cu ce scrii, nu te public”. Sau: „dacă nu e în interesul meu, de ce să te public?”. De unde au apărut aceşti redactori-şefi? Ei sunt produsul literar al „democraţiei originale” de la noi, e clar. N-am altă explicaţie. Ei nu sunt decât nişte politruci literari „care nu există în realitate, paranormali”, viaţa scriitoricească reuşind azi şi această performanţă: să se lase condusă de nişte personaje „instituţionalizate” (instalate nu numai la reviste, ci şi la USR, inclusiv la filialele sale), scoase din literatură. Natural, e imposibil să ştii care sunt prietenii redactorului-şef sau cu ce nu e de acord el şi ce interese secrete are… Că asta e problema, să te pui bine cu şeful cel mic (el e mai al dracului decât şefii cei mari), să-i ghiceşti hachiţele, nu să te respecţi pe tine la masa de scris! Adică am ajuns să măsurăm valoarea individului după suma dezacordurilor sale cu şefii (aflaţi în criză)?