Edgar Allan Poe

CORBUL

Într-un sumbru miez de noapte cînd, sleit şi slab, în şoapte,

Cercetam doctrine stranii strînse-n jerpelit cotor,

Şi picam de somn, – de-odată, auzii o foarte-nceată

Lovitură repetată-n uşa mea izbind uşor.

„E vreun călător”, şoptit-am, „care ciocăne uşor, –

Doar atît un călător.”

Ah, mi-aduc aminte – ceaţă, şi-un decembrie de gheaţă;

Lent agonizînd tăciunii-şi lăsau spectrul pe covor.

Zorii-i aşteptam să vie, şi-n zadar ceream tărie

Din cărţi vechi, la jalea vie după stinsa mea Lenore, –

Fata-flacără pe care îngerii-o numesc Lenore, –

Nu aici – în lumea lor.

Foşnetul mătasei grele-n purpuriile perdele

Mă-njunghia, – vărsa în pieptu-mi un ciudat, adînc fior;

Ca să-mi potolesc nebuna inimă ziceam într-una

„Vreun drumeţ ce-aşteaptă luna bate-n uşă-ncetişor,

Rătăcit drumeţ ce bate-n uşa mea încetişor.

Doar atît – un călător”.

Repede-adunînd putere-n suflet, fără-ntîrziere,

„Domnule”, am zis, „ori doamnă, mila voastră o implor;

Fapt e că dormeam; – puţină, doar bătaia-a fost de vină,

O bătaie mult prea lină-n uşa mea, încît uşor

Am luat-o drept părere”, – şi-am deschis uşa uşor; –

Bezn㠖 nici un călător.

Sfredelind a nopţii smoală, plin de spasme şi-ndoială,

Stam visînd ce-n vis vreodată n-a visat vreun muritor;

Dar tăcerea şi pămîntul erau grele ca mormîntul;

Se-auzi numai cuvîntul murmurat abia – „Lenore?” –

Eu l-am spus, – apoi ecoul repetă cernit „Lenore!”

Doar atît – o vorbă-n zbor.

Întorcîndu-mă-n odaie, mistuit ca de-o văpaie,

Desluşii acelaşi sunet, de-astă dată mai cu spor.

„Sigur”, zis-am, sigur trece cineva; – sub geamul rece,

Ia, să văd ce se petrece; – am să lămuresc uşor

Taina-aceasta; – să-mi trag firea şi-o voi lămuri uşor;

E doar vîntul călător;

Iute-am dat oblonu-n lături şi, cu negrele-i peneturi,

Un vechi Corb din sfinte vremuri apăru solemn, în zbor;

Fără pic de ezitare, fără nici o înclinare,

Ca un domn sau doamnă care nu cunosc răgaz, nici zor,

S-aşeză pe bustul mîndrei Pallas fără nici un zor,

Chiar de-asupra, sfidător.

Şi, cum pasărea ursuză îmi stîrnea surîs pe buză

Prin severa-i etichetă, gravă, – am şoptit uşor

„Deşi creasta ţi-e golaşă, nu pari o fiinţă laşă, –

Corb spectral purtînd cămaşă de-ntuneric, foşnitor, –

Spune-ţi numele de domn pe ţărmul Nopţii foşnitor!”

Zise Corbul „Nevermore”.

Mult m-am minunat de-această pasăre cu tunsă creastă,

Că vorbea, – deşi răspunsul nu era lămuritor;

Însă nimănui în viaţă nu i se arată-n faţă

Pasăre tronînd semeaţă chiar de-asupra pe uşor, –

Pasăre sau arătare stînd pe-un bust, lîngă uşor,

Cu-acest nume „Nevermore.”

Însă Corbul care-acuma sta pe bust rostise numai

Un cuvînt în care-ntregu-i suflet se stingea de dor.

N-am mai zis nimic, – o vreme n-a mişcat nici el din pene, –

Pînă ce-am şoptit alene „Alţi amici s-au dus în zbor;

Mîine şi el o să plece, ca Speranţa mea, în zbor.”

Dar el zise „Nevermore.”

Tresărind că vocea-i spartă-mi răspundea cu-atîta artă,

„Da”, mi-am zis, „e tot ce ştie, tot bagajul vorbitor

Smuls unui stăpîn prea-jalnic, căruia Dezastrul falnic

I-a schimbat un cînt şăgalnic în refren croncănitor, –

Tînguirile Speranţei în refren croncănitor,

Precum „Never-Nevermore.”

Şi, cum pasărea ursuză îmi stîrnea surîs pe buză,

Am împins grăbit fotolui chiar sub bust, lîngă uşor,

Şi, surpat în el, cu gîndul visul de alt vis legîndu-l,

Mă-ntrebam mereu, scrutîndu-1, ce mesaj prevestitor, –

Slab, din sfinte vremuri, sumbru – ce mesaj prevestitor

Mi-aducea prin „Nevermore.”

Asta frămîntam în minte, iscodind fără cuvinte

Corbul ce-aţintea asupra-mi ochiul fix, sfredelitor.

Asta, şi mai multe, – toate vrînd să ştiu – lăsam pe spate

Capu-n pernele muşcate de-un reflex Strălucitor, –

Perne de mătasă-n care părul ei strălucitor

Nu va mai pluti uşor.

Camera-mi părea ţesută de-o tămîie nevăzută

Arsă de-un Seraf cu paşii ca un clinchet pe covor.

„Vai, sărmane!”, am zis, „Prin cete de heruvi, Cel sfînt îţi dete

Un răgaz – şi suc – să-mbete gîndul tău pentru Lenore;

Bea acest suav nepenthes, bea, – şi uit-o pe Lenore!”

Zise Corbul „Nevermore!”

„Piază rea!” strigai, „Prooroace! – Corb sau diavol, n-are-a face!

Fie că Ispititorul, fie că furtuna-n zbor

Cuteză să te trimită în pustia mea vrăjită, –

Într-o casă bîntuită de Oroare, – te implor!

E vreun balsam în Iudeea? – spune, spune-mi, – te implor!”

Zise Corbul „Nevermore”.

„Piază rea!” , strigai, „Prooroace! – Corb sau diavol, n-are-a face!

Pe boltitul cer, pe Domnul adorat de noi în cor, –

Spune-mi – săruta-voi oare în Edenul sfînt din zare

Fata-flacără pe care îngerii-o numesc Lenore, –

Fata pură, ca o rază, care s-a numit Lenore?”

Zise Corbul „Nevermore!”

„Ultimul cuvînt să-ţi fie!, – corb sau drac! în vijelie

Să te-ntorci, – te-nchidă Noaptea sub plutonicu-i zăvor!

Pene nu lăsa pe cale – martore minciunii tale!

Nu-mi sfărma cu-aripi spectrale sihăstria! – Piei în zbor!

Scoate-ţi crudul plisc din mine, forma spulberă-ţi-o-n zbor!”

Zise Corbul „Nevermore”!

De-atunci Corbul, ca o stană, nu mai flutură din pană,

Stînd pe bustul mîndrei Pallas, – fantomatic, sfidător.

Ochii lui au para trează-a unui demon ce visează,

Baza lămpii-i proiectează umbra neagră pe covor,

Şi-al meu suflet niciodată, smuls din ea, de pe covor,

Nu va mai sui în zbor.

(Traducere de Ştefan Augustin Doinaş.

Desen de Jairo Guerrero.

În februarie 2014 „selecţioner” e Liviu Antonesei)